Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 2 martie, 2017

His eyes and our eyes

In the book of Iisus/ Jesus, the son of Sirah/ Sirach [Ἰησοῦς υἱὸς Σιραχ], in 17, 18, LXX, we find this text: „He put His eye upon their hearts [ἔθηκεν τὸν ὀφθαλμὸν Αὐτοῦ ἐπὶ τὰς καρδίας αὐτῶν], [as] to show them the greatness of His things [δεῖξαι αὐτοῖς τὸ μεγαλεῖον τῶν ἔργων Αὐτοῦ]”. And what means here His eye? It means His glory. For only when He puts His glory over our hearts, we see the greatness of His glory, ie His divine things seen ecstatically.

When God commanded the light in Gen. 1, He saw that the light is good [Gen. 1, 4]. That it is proper for our existence. But here, at Gen. 1, 4, is the word about the created light, for that, from eternity, from God springs His uncreated light. And His uncreated light, seen ecstatically by the Holy men of God, is the glory of God from Sirah 17, 18, LXX.

How had seen Saint Adam at beginning, in Edem? He had seen in the glory of God, ie ecstatically. But when he sinned, then he began to see with bodily eyes, because he had seen that he was naked [γυμνὸς] [Gen. 3, 11]. And he did not refer, primarily, at the fact that he had no clothes, but at the fact that the sin had robbed him of the glory of God.

At our Baptism, we received the garment of the grace, which is interior, ie we received the glory of God. And if we feel His glory in us, then we can see ghostually, ie through the grace of the Holy Ghost. But for to see ghostually, we must live a holy life. And for to live holy on earth, we must see all things through God’s eyes, ie into His glory.

Therefore, the problem number one of the Orthodox life is the cleaning of passions. For, through this, we can see ghostually. And when we see ghostually, then we understand, on our measure, the mysteries of God from Church and from His entire creation.

But, if we do not see ghostually, we are ghostually blind. And for this we stop at letters, at forms, at appearances. Then we let ourselves spellbound, blinded by matter, for that we cannot look over it. But if we come to feel that we delved in the earthly things, we go out anytime from the pit of our life  through repentance. For the repentance is our resurrection from the dead.

Reîntoarcere la Nichita [77]

Ecouri ale arhaicului totul trece se găsesc peste tot în opera lui Nichita Stănescu, dar sub forme poetice atât de neașteptate, încât sunt greu detectabile pentru cei care nu vor să vadă reverberațiile spiritualității vechi în poezia nouă, modernă.

Aici, în vol. Măreția frigului, aflăm poemul Ce alb, ce negru de alb! :

Ce alb, ce negru de alb,
câte stele în stele și stele lângă stele în alb
și vine vârtejul și vine vântul și vine
suflare de aer
și ne suflă și smulge
și ne duce de pe noi
cortul pielii noastre.

Și rămânem roșii în sânge, în foarte sânge
și se topește de noi doi gheața,
și se topește roșu,
și ne ducem și ne durem în durere
rană pe rană
țipăt pe țipăt.

Și vine taifunul, tromba, aerul urlând
și ne smulge zidul cel umed de carne
și ni-l duce și ni-l izbește
de un amurg de soare
și ne rămân scheletele albe
pe zăpada albă.

Oasele de os cele albe
pe oasele de zăpadă cele argintii,
și devenim numărabili
și putem să ne numărăm unul pe celălalt
unu și doi și trei…
unsprezece, cincizeci și patru
optzeci și patru…

Și vine aerul turbat și în strigare
și ne împrăștie și ne risipește și ne suflă
și rămâne numai zăpada cea albă
scânteietoare
atât de scânteietoare cum este numai cuvântul
atât de friguroasă cum este numai cuvântul.

Acolo pe zăpada cea albă noi doi ne-am iubit.
Urma noastră în zăpada cea albă este
aidoma copitei unui animal sideral
care a trecut prin zăpadă
niciodată acum,
totdeauna altădată.

Cuvinte precum zăpada, stelele, oasele, animal sideral au valoare religioasă, pentru că sunt simboluri religioase. Toate indică realități sublimate, precum zăpada cea albă/ scânteietoare/ atât de scânteietoare cum este numai cuvântul/ atât de friguroasă cum este numai cuvântul”.

Am întâlnit simboluri asemănătoare și cu sens convergent și în alte poezii:

„Astfel ne trecea viața, astfel muream,/ deveneam transparenți, de gheață. Priveliștea lumii trecea ca prin geam/ prin lipsa noastră verticală de viață./ Numai păsările lovindu-se, foarte mirate,/ în noi își vărsau zborul./ Eu mă rugam în cuvinte ciudate”… (Cântec, vol. Oul și sfera);

„Mereu o cupolă,/ alta mereu./ Ridicând ca de sfânt o aureolă,/ sau numai un curcubeu. /…/ Te iau de umăr, mă iei de mijloc,/ și solemni intrăm în iarnă. /…/ O tonă de zăpadă peste noi se răstoarnă./ Murim înghețați. Din nou numai pletele/ în primăvară ne-mpodobesc scheletele” (Ritual de iarnă, vol. Oul și sfera);

„Deodată au plecat pe sub copaci./ Duceau cu ei o chitară/ Cu o umbră grea, triunghiulară,/ smulsă din seară, ruptă din seară. // Când mi-am întors spre tine chipul/ văzui doar un schelet ce-l lustruia/ nisipul. // O, draga mea, iubita mea,/ femeia mea,/ bine-ai venit dintotdeauna./ Ți-am sărutat arcada, sternul,/ osul suav ce-mpodobește mâna,/ scheletul clipei străbătând eternul…”.

Sensul spre Dumnezeu, spre căutarea înveșnicirii este indubitabil.

Însăși metafora „negru de alb” (din poemul: Ce alb, ce negru de alb!), care apare în titlu și în versurile Ce alb, ce negru de alb,/ câte stele în stele și stele lângă stele în alb”, este una mistică, pentru că indică adâncirea albului scânteietor, a luminii, până la întunericul supraluminos (de care vorbea Sfântul Dionisios Areopagitul), până la tainele de nepătruns și de necuprins ale lui Dumnezeu.

O sugestie exista, mai demult, în poemul Conrad al lui Dimitrie Bolintineanu: „un cer ce-atâtea stele îl fac și mai obscur”.

În Sfintele Icoane ortodoxe, în mandorla care Îl înconjoară pe Hristos, lumina dumnezeiască este albă, strălucitoare înspre afară, înspre lume, dar, cu cât se apropie de persoana Domnului, se întunecă treptat la culoare, până devine aproape neagră, sugerând taina de nepătruns a dumnezeirii Domnului.

După cum vedem aici[1], spre exemplu:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/a8/Transfiguration_Christ_Louvre_ML145.jpg/640px-Transfiguration_Christ_Louvre_ML145.jpg

Și, în această mandorlă ce reprezintă lumina dumnezeiască, sunt adesea pictate stele, care au uneori forma unor cruci mici sau fulgi de zăpadă (despre care se știe că sunt cruciformi). După cum se vede aici[2]:

https://iconreader.files.wordpress.com/2011/01/resurrection.jpg  http://theodorosart.com/wp-content/uploads/2014/04/Invierea-Domnului-3.jpg

Nichita va spune, ceva mai târziu: Tu nu-nţelegi că stelele în sine/ sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat?/ Tu nu-nţelegi că albul în desime/ e negru împărat?” (Semn 3, vol. Noduri și semne).

„Stelele în sine/ sunt un lăuntru din lăuntrul depărtat” pentru că „nimic nu e/ în afară. Totul e înlăuntru./ Însuși Cosmosul nu există decât/ înlăuntrul său” (Aleph la puterea aleph, vol. Laus Ptolemaei), în „înlăuntrul desăvârșit,/ care începe cu sine,/ și se sfârșește cu sine” (Elegia întâia, în vol. 11 elegii).


[1] Cf. http://www.wikiwand.com/en/Transfiguration_of_Jesus.

[2] Cf. https://iconreader.files.wordpress.com/2011/01/resurrection.jpg;
http://theodorosart.com/wp-content/uploads/2014/04/Invierea-Domnului-3.jpg.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén