Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 3 martie, 2017

Aphorisms in spring

The aphorism is a concentrated experience. It is a pearl kept in your heart.

The vain people cannot be friends. They do not support neither on themselves.

With the time you learn to love the simpleness. And this for that to mature means to simplify.

Who does not love the wisdom, that one seeks nothing.

The Saints are θεόφοροι, ie God-bearers. And who bears on God, that one knows Him from he himself.

I lapidary express myself for that I know the value of words.

The spring is the season of those who do not know the death. For the ghostual spring is the restfulness of the Saints.

The fasting is the desert of the orthodoxies. Because in it we hide the prayers.

I am orthodox Christian for that I do not like the falsifications of the faith. Ie the heresies.

I do not believe in the love which has nothing to do with God.

The postmodern idolatry is interior. For our idols are our passions.

As Priest I understand that the salvation is only communional. Because the Church lives in and through love.

The Church is not the problem of the world, but the world cannot exist without Church.

The Orthodoxy says „the extraterrestrials” demons.

For me not the atomic bomb is a calamity, but the sin, whatever may be it. For that the sin is the Hell.

A thick-skinned man is a man who was deprived of his own inner beauty.

A man is not an animal! The man is called at the likeness with God through holiness.

As long as one Virgin is the Mother of God,  we cannot say that we do not know who is our ghostual Mother. Because our Mother and our Lady is the Mother of God, Maria [Μαρία]/ Mary.

We do not see well, until we do not see ghostually.

God is the One who gives us to have certitudes. Without Him we have only questions.

Predică la Duminica întâia din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

Ortodoxia [Ορθοδοξία] și ce înseamnă a fi ortodox [ορθόδοξος] sunt mereu lucruri neclare pentru mulți ortodocși și, cu atât mai mult, pentru eterodocși, adică pentru cei care nu sunt ortodocși.  Pentru că, prin termenul Ortodoxie, noi desemnăm deopotrivă Biserica lui Hristos, viața și teologia ei, pe când, atunci când spunem ortodox, îl vizăm pe creștinul ca atare, viața și teologia lui, care trebuie să fie ca ale Bisericii lui Dumnezeu.

– Ce este, de fapt, Ortodoxia în această lume?

– E viața și teologia pe care am primit-o de la Dumnezeu prin Sfinții Lui Profeți, pe care Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii ni le-au transmis și ni le-au explicat și ni le explică nouă până azi, și pe care noi le trăim în sfințenie în singura Lui Biserică de pe pământ, în Biserica Ortodoxă. Și când vorbim despre Ortodoxie sau despre Sfânta Ortodoxie, ne referim la Biserica lui Dumnezeu de pe pământ, la Biserica Cincizecimii, la Biserica Ortodoxă, și la viața, teologia, Tradiția și sfințenia ei mântuitoare pentru noi. Adică Ortodoxia e totul pentru noi, e cea mai sfântă și importantă realitate a acestei lumi, pentru că ea este Biserica lui Dumnezeu pe pământ, iar noi suntem mădularele tainice ale acestei Biserici, înviate din morți prin Dumnezeieștile Taine ale Bisericii. De aceea, știind că Ortodoxia e darul nostru cel mai de preț, că ea este mântuirea și sfințenia lui Dumnezeu în această lume, noi respingem orice minimalizare, desfigurare sau reinterpretare non-tradițională a Bisericii, a teologiei și a vieții ei, și acceptăm drept garanți și exegeți ai Bisericii și ai teologiei Bisericii pe Sfinții lui Dumnezeu, luminați și sfințiți de către El și pe care El i-a învățat să înțeleagă și să propovăduiască sfințenia teologiei Lui.

– Iar când vorbim despre ortodox, despre creștinul ortodox, ce vrem să spunem?

– Vrem să spunem că ortodoxul e creștinul care își asumă toată viața, teologia și istoria Bisericii, care le trăiește identitar și le apără și care își sfințește viața zi de zi. Pentru că ortodoxul nu e cel care doar se botează ortodox, vine din când în când la Biserică, dar nu știe care e teologia Bisericii, care e viața ei, care e istoria ei și nu se luptă ca să își sfințească viața, ci, dimpotrivă, ortodoxul lui Dumnezeu e cel care se nevoiește zilnic să fie una cu învățătura și viața Bisericii Lui, care se zbate continuu să afle istoria Bisericii și rolul ei în societatea actuală.

Tocmai de aceea am spus și voi repeta acest mare adevăr în continuu, faptul că nu putem crede sau accepta doar parțial Tradiția și teologia Bisericii. Dacă vrem să fim ortodocșii pe care Dumnezeu Și-i dorește, atunci trebuie să ne asumăm întreaga viață, istorie și teologie a Bisericii, pentru că Tradiția Bisericii trebuie asumată integral și nu lacunar, nu după cheremul fiecăruia.

Și atunci, dacă noi suntem chemați să ne asumăm întreaga viață, istorie și teologie a Bisericii, cum putem să facem asta fără să citim mult și zilnic din Tradiția Bisericii? Adică din Scriptură, din Sfinții Părinți, din Viețile Sfinților, din Slujbele Bisericii, din istoria ei.

Căci ce înseamnă să îți asumi viața Bisericii? Înseamnă să îți asumi toată rânduiala Slujbelor ei, toate posturile și tipicul ei de viață, toate rânduielile ei de viață pentru monahi și pentru mireni, toată rânduiala ei ierarhică.

Și, când trebuie să îți asumi teologia ei, ce trebuie să faci? Trebuie că citești și să aprofundezi toată teologia ei, aflată în Scriptură, la Sfinții Părinți, în dogmele și canoanele Bisericii, în Slujbele ei.

Și, când vrem să ne asumăm istoria Bisericii, ce trebuie să facem? Să învățăm, de la istoricii și Sfinții Bisericii, istoria Bisericii, și nu de la orice istoric și rău intenționat împotriva ei, și în conformitate cu această înțelepciune profundă să ne trăim viața.

Pentru că trebuie să știm cum au trăit Sfinții Profeți ai Vechiului Testament și ce au spus ei despre istoria lumii de până la întruparea Domnului, trebuie să știm ce a revelat Domnul Sfinților Lui Apostoli, ce au pus în scris Ucenicii Apostolilor și Sfinții lui Dumnezeu în cărțile lor până azi, și cuvântul lor să fie adevărul pentru noi. Pentru că nu trebuie să fie „mai credibil” teologul X sau Y, mai aproape sau mai departe de noi, ci Sfinții lui Dumnezeu, care ne-au vorbit despre cum s-au petrecut lucrurile în istoria Bisericii.

Și dacă ne-am ține cu toții de acest principiu fundamental, acela că istoria Bisericii e aceea despre care ne vorbesc Sfinții Bisericii și istoricii ei asumați, atunci nu am mai „crede” orice teolog, ortodox sau eterodox, care „reinventează” Tradiția Bisericii. Ci am păstra doar ceea ce știm, doar ceea ce știm sigur, fără să intrăm pe teritoriul neevlavios al speculațiilor sterile.

Pentru că eretici de tot felul, de-a lungul timpului, au tot „rescris” teologia, viața și istoria Bisericii, dar Biserica nu i-a considerat niciodată drept „teologi” ai ei. Ci, dimpotrivă, s-a delimitat și de viața și de teologia lor, considerându-le nocive pentru Biserică.

Iar azi, în Duminica Ortodoxiei, când cinstim și reactualizăm peste veacuri biruința Bisericii împotriva iconoclasmului, observăm cu acuitate cât de importantă a fost delimitarea Bisericii de erezii de-a lungul veacurilor. Însă, chiar dacă de unele erezii și obiceiuri păcătoase, Biserica nu s-a delimitat sinodal la anvergura pe care a făcut-o în Sinoadele Ecumenice, cu toate acestea în cărțile Sfinților Părinți găsim delimitări categorice de diverse erezii, înșelări demonice și obiceiuri păcătoase ale lumii noastre, multe dintre ele perpetuându-se până azi.

Iar dacă noi ne asumăm întreaga teologie a Bisericii, atunci trebuie să armonizăm în ființa noastră întreaga teologie a lui Dumnezeu, de la începutul lumii și până azi, pe care Biserica noastră o păstrează și ne-o predă zilnic. Adică trebuie să începem cu Scriptura Vechiului Testament și cu Tradiția Vechiului Testament păstrate de Biserică, apoi cu Noul Testament și cu Viețile și teologia Sfinților Apostoli și, pe veacuri, până azi, cu întreaga teologie a Sfinților Părinți și sinodală a Bisericii, știind faptul că, până la 1054, toți Sfinții Bisericii sunt comuni și nouă și romano-catolicilor.

Așa stând lucrurile, ortodocșii nu au timp de pierdut în viața lor. Ei trebuie să citească continuu, să se roage continuu, să muncească continuu, să slujească continuu. Noi nu putem avea vacanțe, pauze de lucru, odihniri de ani de zile, dacă suntem conștienți de vocația noastră de ortodocși.

Pentru că Dumnezeu, pe fiecare ortodox în parte ne cheamă la asumarea integrală, totală a vieții, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Vocația sau chemarea noastră de la Dumnezeu, așadar, e aceea de a fi biserici vii, dumnezeiești ale lui Dumnezeu, de a fi ortodocșii care ne aprindem continuu din totala Ortodoxie, adică din totalitatea vieții, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Și dacă așa stau lucrurile, atunci noi nu putem fi niciodată leneși, niciodată extremiști, niciodată indiferenți la detalii, niciodată gură cască, ci atenți, echilibrați, smeriți, muncitori, evlavioși, iubitori de Dumnezeu și de oameni, cinstitori ai Sfinților Lui și ai Slujitorilor Lui, obosindu-ne mereu în sfânta viață și slujire a Bisericii.

Căci de ce sunt grele aceste sfinte zile de post și de rugăciune ale Bisericii? Pentru că e postire multă, e sleire multă, e citire multă, e slujire multă, e muncă multă. De ce multă și nu puțină? Pentru că trupul trebuie să se smerească și să se subțieze, iar sufletul să se lumineze și să se umple de dulceața slavei Sale.

Căci, dacă punem apă cât trebuie la răsadurile noastre, atunci ele se prind, încep să rodească. Apa, cu soarele și cu atenția noastră, fac ca ardeii, roșiile, vinetele să crească. Dacă le pierzi din vedere, dacă te duci în casă, la televizor, și uiți să le uzi și să le supraveghezi, reușești să nu ai ce mânca din grădina ta.

Tot la fel și noi: dacă nu adunăm zilnic Biserica în noi, dacă nu învățăm zilnic ce a zis Sfântul Matteos Evanghelistul, ce a zis Sfântul Varsanufios cel Mare, ce zice Vecernia, ce zice primul canon apostolic, cum a fost atmosfera la Sinodul IV Ecumenic, ce s-a petrecut cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrios, cum trebuie să ne comportăm noi astăzi  în lumea noastră postmodernă, indiferentă la „vechismele” Bisericii, nu vom crește ca o pădure cu copaci puternici în fața tuturor vânturilor mincinoase, ci ca niște ierburi pitice, ascunse pe sub copaci.

Și vedem că realitatea e crudă. Pentru că nimeni nu te ajută să te faci Sfânt, ci mai toți te ajută să te ratezi. Sunt „binevoitori” să îți spună să nu faci „prea mult”, îți spun că nu faci „foarte bine” lucrurile, te vor „ajuta” să te apuci de vicii, te vor „susține” pe calea deznădejdii, a pierderii sensului, a sinuciderii, dar vor fi puțini cei care te vor lua de mână și te vor duce la Dumnezeu, ca să te facă mai curat decât zăpada.

Poți veni la Biserică, poți aștepta marea cu sarea de la Biserică și de la Slujitorii ei, și aici, în loc să ajungi la Dumnezeu, să dai tot de dracu.

Da, se prea poate! Dar dacă ai nădejde în Dumnezeu, dacă te uiți la El și nu la neputințele oamenilor Bisericii Lui, vei înțelege în scurt timp că trebuie să îi separi pe Sfinți de păcătoși în inima ta, pentru că ei stau în Biserică și în societate unii lângă alții. Și dacă începi să diferențiezi oamenii după ceea ce fac și spun, atunci te lipești de cei care ascultă de Dumnezeu și te depărtezi de cei care clămpănesc toată ziua.

Da, lupta pentru Ortodoxie și pentru sfințenie e o luptă continuă! Lumea secularizată nu suportă familia tradițională, nu suportă sfințenia, nu suportă postul, nu suportă monahismul, nu suportă trezvia, nu suportă privegherea, nu suportă rugăciunea Bisericii, nu suportă ierarhia Bisericii, nu suportă dependența de Dumnezeu. Lumea lumificată, lumea închisă în patimi, nu suportă transcendența, adică zborul ontologic, interior, prin curățire de patimi, spre Dumnezeu. Și, de aceea, mereu, își va face legi, își va face obiceiuri, va milita pentru promiscuitatea ei, pentru că nu suportă sfințenia lui Dumnezeu.

Iar când Domnul ne-a spus: „Eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor [Ἐγὼ ἀποστέλλω ὑμᾶς ὡς πρόβατα ἐν μέσῳ λύκων]” [Mt. 10, 16, BYZ], El ne-a spus că ne trimite cu obiceiuri bune și sfinte în mijlocul lumii noastre, care are obiceiuri de fiară lacomă și criminală. Și întâlnirea dureroasă dintre creștini și lume astăzi e numită anticreștinism, pentru că creștinii, în lumea noastră, sunt minimalizați, excluși și prigoniți ca și în vechime, chiar dacă lucrurile sunt mai mult sau mai puțin mascate.

Când dumneavoastră citiți Viața unui Sfânt Mucenic sau a unei Sfinte Mucenice, ce sentimente aveți? Ce vedeți că s-a petrecut…cu ei? Cum vedeți că se comportau cei din…jurul lor?

Pentru că eu, când citesc, văd o lume crudă, doritoare să vadă sânge, să vadă moarte, să vadă minimalizarea și excluderea unui semen de-al lor, iar Sfântul Mucenic stă singur, în mijlocul tuturor, fiind chinuit în mod cumplit, și numai Dumnezeu și Sfinții Lui îi sunt ajutători și întăritori în chinurile sale îndumnezeitoare.

Sfinții Mucenici sunt chinuiți cumplit, iar Dumnezeu îi întărește. Ei fac minuni cu puterea lui Dumnezeu, pe când cei din jurul lor îi batjocoresc. Persecutorii lor, adesea, sunt niște ghiolbani, iar dacă sunt oameni cu studii, atunci au un satanism „rafinat”, torturându-i și mai cumplit.

Moartea lor pare a fi o „victorie” a persecutorilor împotriva Sfinților și a lui Dumnezeu. Dar persecutorii mor cumplit, pe când Sfinții intră în bucuria cea veșnică a Domnului lor. Și Biserica își asumă pe Sfinții ei, pe cei care au suferit în credință, iar istoria Bisericii e scrisă cu sânge sfânt până azi.

Pentru că Sfinții Mucenici ai Bisericii sunt de ordinul milioanelor, fiecare secol fiind sfințit cu sângele lor. Și când îți asumi istoria Bisericii, nu mai vorbești la modul peiorativ despre țara ta sau despre țările lumii, pentru că vezi că Sfinții lui Dumnezeu sunt din multe neamuri. Și toți, la un loc, sunt Sfinții lui Dumnezeu „de care lumea nu era [și nu este] vrednică [ὧν οὐκ ἦν ἄξιος ὁ κόσμος]” [Evr. 11, 38, BYZ].

Pentru că sfințenia e adevărata vrednicie a omului și a lumii. Dacă te sfințești, atunci ești un om împlinit, dacă nu te sfințești, atunci ești un om ratat.

Și astăzi mulți își asumă ratarea, se laudă cu ea, „se fericesc” pentru faptul că nu sunt „sfinți” sau „credincioși”, pentru că „se bucură” de faptul că fac ce vor.

Și, da, Dumnezeu a dat omului darul de a alege! Omul poate să aleagă între bine și rău, pentru că Dumnezeu i-a dat acest dar: pe acela de a-și alege în mod liber binele. Însă Dumnezeu nu a dat omului darul alegerii pentru ca el să aleagă răul, moartea, prostia, impostura, Iadul, ci i-a dat darul de a alege pentru ca să aleagă, în mod liber, relația de iubire veșnică cu Dumnezeu.

Așa după cum un tată și o mamă, care sunt responsabili, îi dau posibilitatea fiului lor să își aleagă o meserie în viață. Îl lasă pe el, mai întâi, să aleagă și nu îi impun ceea ce ei vor, pentru ca să vadă spre ce se îndreaptă sau spre ce îl cheamă Dumnezeu. Dacă văd că fiul lor e luminat de Dumnezeu spre ceva anume și el alege lucrul cel bun pentru el, atunci ei sunt de acord cu alegerea lui, pentru că văd că a ales conștient de vocația lui, de chemarea lui de la Dumnezeu. Dar dacă copilul lor nu știe să aleagă sau alege ceva greșit, aiurea, ei nu sunt de acord cu el, ci duc muncă de lămurire cu el, pentru ca și el să înțeleagă faptul că alegerea lui e una rea pentru el.

Copilul are dreptul de a alege, dar părinții lui, oameni cu experiență, înțeleg dacă e bună sau rea alegerea lui. Pentru că ei îi vor binele copilului și nu luptă împotriva binelui său. Iar dacă copilul se încăpățânează și își face voia lui, va constata în scurt timp că a ales un drum greșit în viață. Și, adesea, cine alege greșit, ajunge la pușcărie, la divorț, la dependența de alcool sau de droguri, la o viață parazitară.

Și așa putem înțelege cât de importantă e școala din familie, cât și școala ca instituție socială, unde trebuie să învățăm și să dăm examene. Acasă, părinții, frații, rudele ne împărtășesc din experiența lor de viață. La școală, profesorii și cărțile ne vorbesc despre o experiență de veacuri, pe care suntem chemați să ne-o asumăm. Iar dacă învățăm istorie, biologie, matematică, română, fizică, logică, filosofie, botanică, zoologie, etică, geografie, chimie, religie etc., învățăm o experiență de multe veacuri și de multe generații, care ne va folosi în toată viața noastră. Pentru că, prin știința acumulată în școală și în particular, noi descifrăm lumea din jurul nostru, trecutul, prezentul și viitorul ei.

Nu poți să înțelegi o limbă dacă nu înveți să o scrii și dacă nu o studiezi. Dacă vrei să mergi într-o excursie trebuie să știi geografie și istorie, să știi să te orientezi în spațiu și să înțelegi ceea ce vezi. Da, cu telefonul în mână, racordat la online, cauți strada, cauți locația, cauți istoria locului! Dar nu e de ajuns. Pentru că, într-un loc străin, se poate întâmpla orice și ești expus la multe pericole. De aceea, cunoștințele de medicină, de fizică, de geografie, de istorie sunt neapărate când pleci la drum.

Dacă vrei să-ți faci o casă, ai nevoie de matematică, de fizică, de geometrie în spațiu, de arhitectură. Trebuie să știi cum se combină materialele, cum se sudează una cu alta, cât de rezistenți trebuie să fie pereții ca să suporte un al doilea etaj și un acoperiș solid, pe ce sol să construiești, cu ce și din ce.

Știința se compune din teorie și din practică. La fel e și în viața bisericească: teologia și asceza nu pot fi separate niciodată. Dacă citești cărți, trebuie să faci și metanii, dacă traduci cărți, trebuie și să te rogi mult, dacă cunoști dogma triadologică, trebuie să ai și evlavie vie către Dumnezeul treimic.

Științele de tot felul ne ajută în cunoașterea teologiei, a vieții și a istoriei Bisericii. Ca să citim cărțile Bisericii trebuie să fim alfabetizați. Ca să putem înțelege lucruri abstracte, trebuie ca mintea noastră să se fi dezvoltat în anii de școală. Pentru că școala nu produce „tâmpiți”, ci oameni educați  multi-disciplinar. Dacă te ții de carte, dacă înveți, dacă excelezi, nu ai cum să fii un „prost”, ci un om capabil de a înțelege teologia Bisericii.

Așa că cei cărora nu le-a plăcut școala, nu le place nici teologia Bisericii. Pentru că teologia Bisericii îți cere să știi bine limba ta și mai multe alte limbi pe lângă a ta, multă istorie, multă filosofie, multă cultură, multă artă, pentru că teologia Bisericii cuprinde foarte multe paliere. Există teologie dogmatică, liturgică, iconografică, morală, canonică, istorică. Fiecare palier teologic îți cere specializări multiple. Și în fiecare domeniu teologic nu trebuie să presupui că „înțelegi”, ci chiar trebuie să înțelegi lucrurile, pentru ca să asimilezi istoria lui și să fii creator în cadrul său.

Așadar, iubiții mei, a fi ortodox și a iubi Ortodoxia înseamnă a trăi sfânt și a iubi Biserica lui Dumnezeu! Și nu sunt lucruri ușoare. Pentru că ne cer cu totul, pentru ele trebuie să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și slujirii oamenilor.

Pentru că Biserica slujește deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor, iar oamenii sunt chemați să fie Sfinți ai lui Dumnezeu. În Biserică, fiecare dintre noi se naște din nou și începe să crească, de la primul stadiu, al prunciei, în viața cu Dumnezeu, iar a fi în Biserica Lui înseamnă o continuă schimbare, transfigurare a noastră.

Din acest motiv, noi nu putem să spunem niciodată că e „prea mult”, că „ne-a ajuns”, că „am făcut destul” pentru Dumnezeu și pentru oameni, ci toată viața noastră trebuie să fie o slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. De aceea, niciodată nu facem „destul”, niciodată nu facem „totul”, pentru că El, Dumnezeul nostru, ne cere ca aici și veșnic să fim cu El.

Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun și să vă bucure cu iubirea Lui de oameni, pentru ca toți să fim icoane vii, duhovnicești, ale Dumnezeului nostru treimic! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 1 martie 2017, la ora 20. 47, 12 grade și terminată a doua zi.

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2017]

Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,

Har, bucurie şi pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, iar de la noi părinteşti binecuvântări!

Preacuvioşi şi Preacucernici Părinţi,

Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, în prima duminică din Postul Mare, numită și Duminica Ortodoxiei, sărbătorim biruința asupra tuturor rătăcirilor doctrinare de la dreapta credință și de la dreapta vedere a prezenței și lucrării lui Dumnezeu în lume.

Potrivit Sfintei Tradiții a Bisericii, icoana Domnului Iisus Hristos este chipul liturgic văzut al Dumnezeului celui viu și nevăzut, care S-a făcut om (cf. Coloseni 1, 15).

Fundamentul dogmatic al cultului sfintelor icoane este Întruparea Fiului lui Dumnezeu de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria, la plinirea vremii. Părinții Bisericii care au teologhisit despre venerarea sau cinstirea sfintelor icoane, fiind purtați și luminați de Duhul Sfânt, au fost încredințați adeseori prin minuni și experiențe duhovnicești neîndoielnice de adevărul și puterea harică a sfintelor icoane.

De altfel, potrivit Sfintei Tradiții, prima icoană a Mântuitorului Hristos este Sfânta Mahramă sau Icoana nefăcută de mână omenească a Domnului, care a fost trimisă regelui Avgar al Edesei.

Prin venirea lui Mesia – Hristos pe pământ, „la înfățișare aflându-Se ca un om” (Filipeni 2, 7), a fost dezlegată opreliștea dată lui Moise de a nu face „nici un fel de asemănare a niciunui lucru din câte sunt în cer, sus și din câte sunt pe pământ, jos” (Ieșirea 20, 4). Interdicția din Vechiul Testament era una pedagogică și temporară pentru a nu se cădea în idolatrie, deoarece Dumnezeu Cel nevăzut din ceruri nu luase chip de om pe pământ. Însă, pentru noi, creștinii, icoana Domnului Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, este mărturie și mărturisire a Întrupării Sale, după cum zice Sfântul Evanghelist Ioan: „Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr” (Ioan 1, 14).

Învățătura ortodoxă despre cinstirea sfintelor icoane a fost formulată, în mod deplin, la Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea, din anul 787, de la care se împlinesc anul acesta 1230 de ani. Această învățătură este în deplin acord cu Sfânta Scriptură și cu Sfânta Tradiție, întrucât se fundamentează pe dogma hristologică a Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Sinodul afirmă că Sfânta Scriptură și sfânta icoană se „arată” și „se explică” reciproc. Imaginea vizuală are aceeași valoare cu imaginea verbală. Așa cum Sfânta Scriptură este o imagine în cuvinte, tot astfel și icoana pictată este un cuvânt în culori. Prin icoană, conținutul Sfintei Scripturi nu este transmis sub forma unei doctrine abstracte, ci în chip liturgic, adică într-un mod integral și concentrat, care se adresează „față către față” persoanelor din biserică aflate în stare de comuniune – rugăciune cu Preasfânta Treime și cu toți sfinții.

Citând cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, Sinodul al VII-lea ecumenic afirmă că „cinstea arătată icoanei trece asupra prototipului, iar cel care venerează icoana venerează persoana pe care aceasta o înfățișează”[1]. Astfel, sfintele icoane fac posibilă comuniunea harică între persoanele reprezentate și credincioșii care le cinstesc și se roagă în fața lor.

Un alt eveniment important în care s-a confirmat și reafirmat rolul, sensul și importanța artei sacre sau liturgice în viața Bisericii a fost Sinodul de la Constantinopol, din anul 843. Făcând trimitere directă la imaginea reprezentată în icoană, Synodicon-ul acestui Sinod proclamă pomenirea veșnică a celor care cred, dovedindu-și spusele prin scrieri și acțiunile prin reprezentări, pentru răspândirea și afirmarea adevărului prin cuvinte și prin icoane[2].

Tot în acest document sinodal se subliniază faptul că icoana participă la sfințenia și harul prototipului ei și, de aceea, icoana sfințește ochii celor credincioși și tămăduiește bolile sufletești și trupești ale celor care le cinstesc. La rândul său, Sfântul Ioan Damaschin spune că „harul lui Dumnezeu se odihnește deasupra icoanei”, pentru că „în timpul vieții lor sfinții erau plini de Duh Sfânt. La fel și după moarte harul Sfântului Duh rămâne pururea în sufletele lor, în trăsăturile și sfintele lor chipuri, iar aceasta nu prin fire, ci ca urmare a harului și a lucrării divine”. Iar pentru a face posibilă întâlnirea prin rugăciune și prin harul Duhului Sfânt, reprezentarea lui Hristos, a sfinților și a evenimentelor Istoriei Sfinte trebuie să exprime cu fidelitate realitatea istorică.

Rostul de a fi al icoanei este acela de a-i arăta pe moștenitorii Împărăției lui Dumnezeu, pe cei care o caută, o pregustă și o prefigurează încă din timpul vieții lor pe pământ. Și cu toate că sfinții pictați pe icoane sunt deosebiți între ei la chip, au totuși ceva comun și anume aureola sau nimbul de lumină. Aureola este semnul văzut al slavei dumnezeiești din Împărăția cerurilor, care nu se poate vedea cu ochii trupești, dar care se află tainic prezentă în sufletul și trupul sfinţilor.

De aceea, icoana este și o vedere prin credință a Împărăției lui Dumnezeu, iar nu doar un simplu element estetic și didactic în Biserică.

Iubiți fii duhovnicești,

Sfânta Scriptură ne învață că omul este icoana vie făcută de Dumnezeu după chipul Fiului Său.

Așa cum icoana exprimă într-un mod văzut slava nevăzută a prototipului său ceresc, tot astfel și omul, „icoana” văzută a lui Dumnezeu, a fost făcut de Creator „după chipul Său” (Facere 1, 27) ca să se reflecte, în om și prin el, lumina cea necreată și neapusă a Dumnezeirii sau frumusețea preaslăvită și negrăită a Celui nevăzut. Întrucât Ortodoxia este atât mărturisirea adevărului unirii dumnezeirii și a omenității în Persoana Domnului Iisus Hristos, cât și mod de cunoaștere și de trăire în arvună a slavei Împărăției cerurilor, noi, creștinii, suntem datori să mărturisim dreapta credință și să căutăm „sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu” (Evrei 12, 14). Totodată, trebuie să armonizăm dreapta mărturisire și preamărire a lui Dumnezeu cu iubirea milostivă față de aproapele  nostru,  care  este  chipul  lui  Hristos  îndreptat  spre  noi (cf. Mt. 25, 40).

Întrucât fiecare om este făcut „după chipul lui Dumnezeu”, iubind pe aproapele nostru, iubim și pe Dumnezeu. Astfel, sfânta icoană ne arată „calea” iubirii milostive față de toți oamenii, pe care a mers Fiul lui Dumnezeu când S-a făcut Om și pe care au mers apoi oamenii credincioși și sfinți care s-au îndumnezeit, urmându-L. Cine ajută pe cel ce are nevoie de ajutor, acela iubește pe Hristos Care Se identifică cu toți oamenii aflați în suferință, zicând: „Întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut” (Matei 25, 40).

Întrucât în 2017 se împlinesc 1230 de ani de la Sinodul al VII-lea Ecumenic, anul acesta a fost declarat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Anul omagial al sfintelor icoane, al iconarilor și al pictorilor bisericești și Anul comemorativ Justinian Patriarhul și al apărătorilor Ortodoxiei în timpul comunismului în Patriarhia Română.

Întrucât sfintele icoane sunt reprezentări vizibile ale unor realități tainice, nevăzute și cerești, rostul sfintelor icoane este să ne înalțe sufletul spre pacea, bucuria și slava Împărăției cerurilor. De aici marea responsabilitate ce-i revine pictorului iconar. Potrivit Sinodului al VII-lea ecumenic „pictorului îi aparține doar natura tehnică”, în timp ce diataxis, compoziția sau forma artistică, depinde, în mod evident, de ce au hotărât Sfinții Părinți.

Dumnezeu a descoperit Sfinților Părinți prin experiențe duhovnicești ceea ce trebuie să redea icoana prin culori. Ei contemplau prototipul și apoi exprimau, în limbajul picturii, modelul sau chipul. Iar acele prototipuri care au fost descoperite Sfinților Părinți sunt rememorate în icoana ortodoxă, trezind în conștiința privitorilor stări spirituale sfinte.

La rândul lor, pictorii iconari primeau și pictau icoanele după îndrumările venite de la Duhul Sfânt prin Sfinții Părinți, încât ei, ca martori și mărturisitori iconografi, nu se reprezentau și nu se mărturiseau pe ei înșiși, ci erau mărturisitorii lui Dumnezeu Cel Întrupat și ai sfinților Săi.

Așadar, scopul vieții duhovnicești creștine este să devenim și noi sfinți, icoane vii ale lui Iisus Hristos, înnoiți și transformați sau transfigurați de El prin harul Duhului Sfânt, pregustând slava dumnezeiască, având ca înaintemergători pe Mântuitorul Iisus Hristos și pe toți Sfinții Săi[3].

Potrivit tradiției Bisericii Ortodoxe Române statornicite în  timpul Patriarhului Justinian (1948-1977), cu ocazia sărbătorii numită Duminica Ortodoxiei, se realizează colecta pentru Fondul Central Misionar. Așa cum în Biserica primară, prisosul unora plinea lipsa altora și „nimeni nu era între ei lipsit” (Fapte 4, 34), tot astfel și acum Biserica Ortodoxă Română îndeamnă la dărnicie și întrajutorare frățească pentru a susține multiple activități spre binele și folosul credincioșilor ei din țară și din diaspora.

La nivel național, bisericesc, social, liturgic, pastoral, misionar și cultural, aceste activități sunt de o importanță majoră. Darul în bani care va fi colectat acum, în Duminica Ortodoxiei și în următoarele trei duminici, până la 26 martie, va fi folosit pentru construirea de lăcașuri de cult din parohiile mici și sărace, pentru întreținerea așezămintelor social-filantropice din țară și de peste hotare, pentru sprijinirea și inițierea unor activități spirituale și culturale pentru apărarea și promovarea dreptei credințe, dar și pentru păstrarea identității etnice a românilor de pretutindeni și pentru ajutorarea parohiilor și a familiilor sărace ş.a.

Dorindu-vă să folosiți cu mult spor duhovnicesc vremea Marelui Post ca pregătire pentru sfânta sărbătoare a Învierii Domnului, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți și să vă dăruiască sănătate și mântuire, pace și bucurie.

„Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu și împărtășirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toți!” (2 Corinteni 13,  13).

Read More

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén