Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Duminica întâia din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

Ortodoxia [Ορθοδοξία] și ce înseamnă a fi ortodox [ορθόδοξος] sunt mereu lucruri neclare pentru mulți ortodocși și, cu atât mai mult, pentru eterodocși, adică pentru cei care nu sunt ortodocși.  Pentru că, prin termenul Ortodoxie, noi desemnăm deopotrivă Biserica lui Hristos, viața și teologia ei, pe când, atunci când spunem ortodox, îl vizăm pe creștinul ca atare, viața și teologia lui, care trebuie să fie ca ale Bisericii lui Dumnezeu.

– Ce este, de fapt, Ortodoxia în această lume?

– E viața și teologia pe care am primit-o de la Dumnezeu prin Sfinții Lui Profeți, pe care Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii ni le-au transmis și ni le-au explicat și ni le explică nouă până azi, și pe care noi le trăim în sfințenie în singura Lui Biserică de pe pământ, în Biserica Ortodoxă. Și când vorbim despre Ortodoxie sau despre Sfânta Ortodoxie, ne referim la Biserica lui Dumnezeu de pe pământ, la Biserica Cincizecimii, la Biserica Ortodoxă, și la viața, teologia, Tradiția și sfințenia ei mântuitoare pentru noi. Adică Ortodoxia e totul pentru noi, e cea mai sfântă și importantă realitate a acestei lumi, pentru că ea este Biserica lui Dumnezeu pe pământ, iar noi suntem mădularele tainice ale acestei Biserici, înviate din morți prin Dumnezeieștile Taine ale Bisericii. De aceea, știind că Ortodoxia e darul nostru cel mai de preț, că ea este mântuirea și sfințenia lui Dumnezeu în această lume, noi respingem orice minimalizare, desfigurare sau reinterpretare non-tradițională a Bisericii, a teologiei și a vieții ei, și acceptăm drept garanți și exegeți ai Bisericii și ai teologiei Bisericii pe Sfinții lui Dumnezeu, luminați și sfințiți de către El și pe care El i-a învățat să înțeleagă și să propovăduiască sfințenia teologiei Lui.

– Iar când vorbim despre ortodox, despre creștinul ortodox, ce vrem să spunem?

– Vrem să spunem că ortodoxul e creștinul care își asumă toată viața, teologia și istoria Bisericii, care le trăiește identitar și le apără și care își sfințește viața zi de zi. Pentru că ortodoxul nu e cel care doar se botează ortodox, vine din când în când la Biserică, dar nu știe care e teologia Bisericii, care e viața ei, care e istoria ei și nu se luptă ca să își sfințească viața, ci, dimpotrivă, ortodoxul lui Dumnezeu e cel care se nevoiește zilnic să fie una cu învățătura și viața Bisericii Lui, care se zbate continuu să afle istoria Bisericii și rolul ei în societatea actuală.

Tocmai de aceea am spus și voi repeta acest mare adevăr în continuu, faptul că nu putem crede sau accepta doar parțial Tradiția și teologia Bisericii. Dacă vrem să fim ortodocșii pe care Dumnezeu Și-i dorește, atunci trebuie să ne asumăm întreaga viață, istorie și teologie a Bisericii, pentru că Tradiția Bisericii trebuie asumată integral și nu lacunar, nu după cheremul fiecăruia.

Și atunci, dacă noi suntem chemați să ne asumăm întreaga viață, istorie și teologie a Bisericii, cum putem să facem asta fără să citim mult și zilnic din Tradiția Bisericii? Adică din Scriptură, din Sfinții Părinți, din Viețile Sfinților, din Slujbele Bisericii, din istoria ei.

Căci ce înseamnă să îți asumi viața Bisericii? Înseamnă să îți asumi toată rânduiala Slujbelor ei, toate posturile și tipicul ei de viață, toate rânduielile ei de viață pentru monahi și pentru mireni, toată rânduiala ei ierarhică.

Și, când trebuie să îți asumi teologia ei, ce trebuie să faci? Trebuie că citești și să aprofundezi toată teologia ei, aflată în Scriptură, la Sfinții Părinți, în dogmele și canoanele Bisericii, în Slujbele ei.

Și, când vrem să ne asumăm istoria Bisericii, ce trebuie să facem? Să învățăm, de la istoricii și Sfinții Bisericii, istoria Bisericii, și nu de la orice istoric și rău intenționat împotriva ei, și în conformitate cu această înțelepciune profundă să ne trăim viața.

Pentru că trebuie să știm cum au trăit Sfinții Profeți ai Vechiului Testament și ce au spus ei despre istoria lumii de până la întruparea Domnului, trebuie să știm ce a revelat Domnul Sfinților Lui Apostoli, ce au pus în scris Ucenicii Apostolilor și Sfinții lui Dumnezeu în cărțile lor până azi, și cuvântul lor să fie adevărul pentru noi. Pentru că nu trebuie să fie „mai credibil” teologul X sau Y, mai aproape sau mai departe de noi, ci Sfinții lui Dumnezeu, care ne-au vorbit despre cum s-au petrecut lucrurile în istoria Bisericii.

Și dacă ne-am ține cu toții de acest principiu fundamental, acela că istoria Bisericii e aceea despre care ne vorbesc Sfinții Bisericii și istoricii ei asumați, atunci nu am mai „crede” orice teolog, ortodox sau eterodox, care „reinventează” Tradiția Bisericii. Ci am păstra doar ceea ce știm, doar ceea ce știm sigur, fără să intrăm pe teritoriul neevlavios al speculațiilor sterile.

Pentru că eretici de tot felul, de-a lungul timpului, au tot „rescris” teologia, viața și istoria Bisericii, dar Biserica nu i-a considerat niciodată drept „teologi” ai ei. Ci, dimpotrivă, s-a delimitat și de viața și de teologia lor, considerându-le nocive pentru Biserică.

Iar azi, în Duminica Ortodoxiei, când cinstim și reactualizăm peste veacuri biruința Bisericii împotriva iconoclasmului, observăm cu acuitate cât de importantă a fost delimitarea Bisericii de erezii de-a lungul veacurilor. Însă, chiar dacă de unele erezii și obiceiuri păcătoase, Biserica nu s-a delimitat sinodal la anvergura pe care a făcut-o în Sinoadele Ecumenice, cu toate acestea în cărțile Sfinților Părinți găsim delimitări categorice de diverse erezii, înșelări demonice și obiceiuri păcătoase ale lumii noastre, multe dintre ele perpetuându-se până azi.

Iar dacă noi ne asumăm întreaga teologie a Bisericii, atunci trebuie să armonizăm în ființa noastră întreaga teologie a lui Dumnezeu, de la începutul lumii și până azi, pe care Biserica noastră o păstrează și ne-o predă zilnic. Adică trebuie să începem cu Scriptura Vechiului Testament și cu Tradiția Vechiului Testament păstrate de Biserică, apoi cu Noul Testament și cu Viețile și teologia Sfinților Apostoli și, pe veacuri, până azi, cu întreaga teologie a Sfinților Părinți și sinodală a Bisericii, știind faptul că, până la 1054, toți Sfinții Bisericii sunt comuni și nouă și romano-catolicilor.

Așa stând lucrurile, ortodocșii nu au timp de pierdut în viața lor. Ei trebuie să citească continuu, să se roage continuu, să muncească continuu, să slujească continuu. Noi nu putem avea vacanțe, pauze de lucru, odihniri de ani de zile, dacă suntem conștienți de vocația noastră de ortodocși.

Pentru că Dumnezeu, pe fiecare ortodox în parte ne cheamă la asumarea integrală, totală a vieții, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Vocația sau chemarea noastră de la Dumnezeu, așadar, e aceea de a fi biserici vii, dumnezeiești ale lui Dumnezeu, de a fi ortodocșii care ne aprindem continuu din totala Ortodoxie, adică din totalitatea vieții, a teologiei și a istoriei Bisericii.

Și dacă așa stau lucrurile, atunci noi nu putem fi niciodată leneși, niciodată extremiști, niciodată indiferenți la detalii, niciodată gură cască, ci atenți, echilibrați, smeriți, muncitori, evlavioși, iubitori de Dumnezeu și de oameni, cinstitori ai Sfinților Lui și ai Slujitorilor Lui, obosindu-ne mereu în sfânta viață și slujire a Bisericii.

Căci de ce sunt grele aceste sfinte zile de post și de rugăciune ale Bisericii? Pentru că e postire multă, e sleire multă, e citire multă, e slujire multă, e muncă multă. De ce multă și nu puțină? Pentru că trupul trebuie să se smerească și să se subțieze, iar sufletul să se lumineze și să se umple de dulceața slavei Sale.

Căci, dacă punem apă cât trebuie la răsadurile noastre, atunci ele se prind, încep să rodească. Apa, cu soarele și cu atenția noastră, fac ca ardeii, roșiile, vinetele să crească. Dacă le pierzi din vedere, dacă te duci în casă, la televizor, și uiți să le uzi și să le supraveghezi, reușești să nu ai ce mânca din grădina ta.

Tot la fel și noi: dacă nu adunăm zilnic Biserica în noi, dacă nu învățăm zilnic ce a zis Sfântul Matteos Evanghelistul, ce a zis Sfântul Varsanufios cel Mare, ce zice Vecernia, ce zice primul canon apostolic, cum a fost atmosfera la Sinodul IV Ecumenic, ce s-a petrecut cu Sfântul Mare Mucenic Dimitrios, cum trebuie să ne comportăm noi astăzi  în lumea noastră postmodernă, indiferentă la „vechismele” Bisericii, nu vom crește ca o pădure cu copaci puternici în fața tuturor vânturilor mincinoase, ci ca niște ierburi pitice, ascunse pe sub copaci.

Și vedem că realitatea e crudă. Pentru că nimeni nu te ajută să te faci Sfânt, ci mai toți te ajută să te ratezi. Sunt „binevoitori” să îți spună să nu faci „prea mult”, îți spun că nu faci „foarte bine” lucrurile, te vor „ajuta” să te apuci de vicii, te vor „susține” pe calea deznădejdii, a pierderii sensului, a sinuciderii, dar vor fi puțini cei care te vor lua de mână și te vor duce la Dumnezeu, ca să te facă mai curat decât zăpada.

Poți veni la Biserică, poți aștepta marea cu sarea de la Biserică și de la Slujitorii ei, și aici, în loc să ajungi la Dumnezeu, să dai tot de dracu.

Da, se prea poate! Dar dacă ai nădejde în Dumnezeu, dacă te uiți la El și nu la neputințele oamenilor Bisericii Lui, vei înțelege în scurt timp că trebuie să îi separi pe Sfinți de păcătoși în inima ta, pentru că ei stau în Biserică și în societate unii lângă alții. Și dacă începi să diferențiezi oamenii după ceea ce fac și spun, atunci te lipești de cei care ascultă de Dumnezeu și te depărtezi de cei care clămpănesc toată ziua.

Da, lupta pentru Ortodoxie și pentru sfințenie e o luptă continuă! Lumea secularizată nu suportă familia tradițională, nu suportă sfințenia, nu suportă postul, nu suportă monahismul, nu suportă trezvia, nu suportă privegherea, nu suportă rugăciunea Bisericii, nu suportă ierarhia Bisericii, nu suportă dependența de Dumnezeu. Lumea lumificată, lumea închisă în patimi, nu suportă transcendența, adică zborul ontologic, interior, prin curățire de patimi, spre Dumnezeu. Și, de aceea, mereu, își va face legi, își va face obiceiuri, va milita pentru promiscuitatea ei, pentru că nu suportă sfințenia lui Dumnezeu.

Iar când Domnul ne-a spus: „Eu vă trimit pe voi ca oile în mijlocul lupilor [Ἐγὼ ἀποστέλλω ὑμᾶς ὡς πρόβατα ἐν μέσῳ λύκων]” [Mt. 10, 16, BYZ], El ne-a spus că ne trimite cu obiceiuri bune și sfinte în mijlocul lumii noastre, care are obiceiuri de fiară lacomă și criminală. Și întâlnirea dureroasă dintre creștini și lume astăzi e numită anticreștinism, pentru că creștinii, în lumea noastră, sunt minimalizați, excluși și prigoniți ca și în vechime, chiar dacă lucrurile sunt mai mult sau mai puțin mascate.

Când dumneavoastră citiți Viața unui Sfânt Mucenic sau a unei Sfinte Mucenice, ce sentimente aveți? Ce vedeți că s-a petrecut…cu ei? Cum vedeți că se comportau cei din…jurul lor?

Pentru că eu, când citesc, văd o lume crudă, doritoare să vadă sânge, să vadă moarte, să vadă minimalizarea și excluderea unui semen de-al lor, iar Sfântul Mucenic stă singur, în mijlocul tuturor, fiind chinuit în mod cumplit, și numai Dumnezeu și Sfinții Lui îi sunt ajutători și întăritori în chinurile sale îndumnezeitoare.

Sfinții Mucenici sunt chinuiți cumplit, iar Dumnezeu îi întărește. Ei fac minuni cu puterea lui Dumnezeu, pe când cei din jurul lor îi batjocoresc. Persecutorii lor, adesea, sunt niște ghiolbani, iar dacă sunt oameni cu studii, atunci au un satanism „rafinat”, torturându-i și mai cumplit.

Moartea lor pare a fi o „victorie” a persecutorilor împotriva Sfinților și a lui Dumnezeu. Dar persecutorii mor cumplit, pe când Sfinții intră în bucuria cea veșnică a Domnului lor. Și Biserica își asumă pe Sfinții ei, pe cei care au suferit în credință, iar istoria Bisericii e scrisă cu sânge sfânt până azi.

Pentru că Sfinții Mucenici ai Bisericii sunt de ordinul milioanelor, fiecare secol fiind sfințit cu sângele lor. Și când îți asumi istoria Bisericii, nu mai vorbești la modul peiorativ despre țara ta sau despre țările lumii, pentru că vezi că Sfinții lui Dumnezeu sunt din multe neamuri. Și toți, la un loc, sunt Sfinții lui Dumnezeu „de care lumea nu era [și nu este] vrednică [ὧν οὐκ ἦν ἄξιος ὁ κόσμος]” [Evr. 11, 38, BYZ].

Pentru că sfințenia e adevărata vrednicie a omului și a lumii. Dacă te sfințești, atunci ești un om împlinit, dacă nu te sfințești, atunci ești un om ratat.

Și astăzi mulți își asumă ratarea, se laudă cu ea, „se fericesc” pentru faptul că nu sunt „sfinți” sau „credincioși”, pentru că „se bucură” de faptul că fac ce vor.

Și, da, Dumnezeu a dat omului darul de a alege! Omul poate să aleagă între bine și rău, pentru că Dumnezeu i-a dat acest dar: pe acela de a-și alege în mod liber binele. Însă Dumnezeu nu a dat omului darul alegerii pentru ca el să aleagă răul, moartea, prostia, impostura, Iadul, ci i-a dat darul de a alege pentru ca să aleagă, în mod liber, relația de iubire veșnică cu Dumnezeu.

Așa după cum un tată și o mamă, care sunt responsabili, îi dau posibilitatea fiului lor să își aleagă o meserie în viață. Îl lasă pe el, mai întâi, să aleagă și nu îi impun ceea ce ei vor, pentru ca să vadă spre ce se îndreaptă sau spre ce îl cheamă Dumnezeu. Dacă văd că fiul lor e luminat de Dumnezeu spre ceva anume și el alege lucrul cel bun pentru el, atunci ei sunt de acord cu alegerea lui, pentru că văd că a ales conștient de vocația lui, de chemarea lui de la Dumnezeu. Dar dacă copilul lor nu știe să aleagă sau alege ceva greșit, aiurea, ei nu sunt de acord cu el, ci duc muncă de lămurire cu el, pentru ca și el să înțeleagă faptul că alegerea lui e una rea pentru el.

Copilul are dreptul de a alege, dar părinții lui, oameni cu experiență, înțeleg dacă e bună sau rea alegerea lui. Pentru că ei îi vor binele copilului și nu luptă împotriva binelui său. Iar dacă copilul se încăpățânează și își face voia lui, va constata în scurt timp că a ales un drum greșit în viață. Și, adesea, cine alege greșit, ajunge la pușcărie, la divorț, la dependența de alcool sau de droguri, la o viață parazitară.

Și așa putem înțelege cât de importantă e școala din familie, cât și școala ca instituție socială, unde trebuie să învățăm și să dăm examene. Acasă, părinții, frații, rudele ne împărtășesc din experiența lor de viață. La școală, profesorii și cărțile ne vorbesc despre o experiență de veacuri, pe care suntem chemați să ne-o asumăm. Iar dacă învățăm istorie, biologie, matematică, română, fizică, logică, filosofie, botanică, zoologie, etică, geografie, chimie, religie etc., învățăm o experiență de multe veacuri și de multe generații, care ne va folosi în toată viața noastră. Pentru că, prin știința acumulată în școală și în particular, noi descifrăm lumea din jurul nostru, trecutul, prezentul și viitorul ei.

Nu poți să înțelegi o limbă dacă nu înveți să o scrii și dacă nu o studiezi. Dacă vrei să mergi într-o excursie trebuie să știi geografie și istorie, să știi să te orientezi în spațiu și să înțelegi ceea ce vezi. Da, cu telefonul în mână, racordat la online, cauți strada, cauți locația, cauți istoria locului! Dar nu e de ajuns. Pentru că, într-un loc străin, se poate întâmpla orice și ești expus la multe pericole. De aceea, cunoștințele de medicină, de fizică, de geografie, de istorie sunt neapărate când pleci la drum.

Dacă vrei să-ți faci o casă, ai nevoie de matematică, de fizică, de geometrie în spațiu, de arhitectură. Trebuie să știi cum se combină materialele, cum se sudează una cu alta, cât de rezistenți trebuie să fie pereții ca să suporte un al doilea etaj și un acoperiș solid, pe ce sol să construiești, cu ce și din ce.

Știința se compune din teorie și din practică. La fel e și în viața bisericească: teologia și asceza nu pot fi separate niciodată. Dacă citești cărți, trebuie să faci și metanii, dacă traduci cărți, trebuie și să te rogi mult, dacă cunoști dogma triadologică, trebuie să ai și evlavie vie către Dumnezeul treimic.

Științele de tot felul ne ajută în cunoașterea teologiei, a vieții și a istoriei Bisericii. Ca să citim cărțile Bisericii trebuie să fim alfabetizați. Ca să putem înțelege lucruri abstracte, trebuie ca mintea noastră să se fi dezvoltat în anii de școală. Pentru că școala nu produce „tâmpiți”, ci oameni educați  multi-disciplinar. Dacă te ții de carte, dacă înveți, dacă excelezi, nu ai cum să fii un „prost”, ci un om capabil de a înțelege teologia Bisericii.

Așa că cei cărora nu le-a plăcut școala, nu le place nici teologia Bisericii. Pentru că teologia Bisericii îți cere să știi bine limba ta și mai multe alte limbi pe lângă a ta, multă istorie, multă filosofie, multă cultură, multă artă, pentru că teologia Bisericii cuprinde foarte multe paliere. Există teologie dogmatică, liturgică, iconografică, morală, canonică, istorică. Fiecare palier teologic îți cere specializări multiple. Și în fiecare domeniu teologic nu trebuie să presupui că „înțelegi”, ci chiar trebuie să înțelegi lucrurile, pentru ca să asimilezi istoria lui și să fii creator în cadrul său.

Așadar, iubiții mei, a fi ortodox și a iubi Ortodoxia înseamnă a trăi sfânt și a iubi Biserica lui Dumnezeu! Și nu sunt lucruri ușoare. Pentru că ne cer cu totul, pentru ele trebuie să ne dăruim cu totul lui Dumnezeu și slujirii oamenilor.

Pentru că Biserica slujește deopotrivă lui Dumnezeu și oamenilor, iar oamenii sunt chemați să fie Sfinți ai lui Dumnezeu. În Biserică, fiecare dintre noi se naște din nou și începe să crească, de la primul stadiu, al prunciei, în viața cu Dumnezeu, iar a fi în Biserica Lui înseamnă o continuă schimbare, transfigurare a noastră.

Din acest motiv, noi nu putem să spunem niciodată că e „prea mult”, că „ne-a ajuns”, că „am făcut destul” pentru Dumnezeu și pentru oameni, ci toată viața noastră trebuie să fie o slujire a lui Dumnezeu și a oamenilor. De aceea, niciodată nu facem „destul”, niciodată nu facem „totul”, pentru că El, Dumnezeul nostru, ne cere ca aici și veșnic să fim cu El.

Dumnezeu să vă întărească în tot lucrul cel bun și să vă bucure cu iubirea Lui de oameni, pentru ca toți să fim icoane vii, duhovnicești, ale Dumnezeului nostru treimic! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 1 martie 2017, la ora 20. 47, 12 grade și terminată a doua zi.

Did you like this? Share it:

Previous

Pastorala sinodală la Duminica Ortodoxiei [2017]

Next

Aphorisms in spring

2 Comments

  1. Meletie Adelfos

    Doamne ajută, Părinte! Unii zic că poporul a avut în istorie rolul de a cenzura ereziile, dar acela era un popor cunoscător al credinței sale, care recunoștea și reacționa imediat când cineva propovăduia o erezie. Era un popor care trăia evlavios, oamenii a căror evlavie se vedea atât în tăria cuvântului cât și în tăria credinței lor, în felul cum trăiau și unii săvârșeau chiar minuni.

    Cei de astăzi care vor numai să li se audă glasul nu au nimic de arătat de acest fel. Se propun reprezentații Sfinților pentru a se justifica, dar aceasta într-un mod fraudulos.

    Strategia lor este să amestece minciunile lor cu învățăturile Ortodoxiei și mai ales să înfricoșeze oamenii cu mii de știri alarmiste despre antihrist, despre războaie și nenorociri, și mulți se pierd în plasa aceasta a fricii, crezând că își vor pierde mântuirea dacă nu fac ce spun ei.

    Așa e și scris de multe ori, că schismaticii, ereticii și rău-voitorii au sucit mințile celor simpli. După cum văd eu lucrurile, aceștia lucrează cu multă cunoaștere a psihologiei celor simpli, părând ei înșiși simpli în gândire dar având strategii de manipulare foarte bine puse la punct. Dacă ar avea cineva timp și le-ar dedica studii atente, s-ar observa mult mai bine câtă strategie se ascunde în spatele așa-zișilor „ortodocși smeriți și simpli” care folosesc cu succes nu numai onlineul și tehnica sau aparatura de ultimă generație care vin de la spurcații occidentali, dar și tehnicile de manipulare.

    Dar când îi iei la bani mărunți despre Sfinții Părinți sau despre cum e viață lor de asceză și de evlavie, atunci vezi că de fapt nu au decât câteva citate și lozinci în cap, învățate pe de rost, că n-au gândit niciodată cu capul lor și că nu au nimic de-a face cu trăirea tradițională a Ortodoxiei, că au o ideologie paralelă care doar fură idei și învățături ortodoxe pe ici pe colo fără să introducă în viața lor viața ortodoxă filocalică și patristică.

    Îmi cer scuze pentru judecarea aproapelui, știu că este o vreme a smereniei și a pocăinței, dar aceste cuvinte și această trăire tocmai pentru ei sunt clăbuci în ochii lumii. Nici ei nu iau pauză niciodată de la manipulare. Ba știu foarte bine să-i satanizeze pe cei care nu sunt de acord cu ei și să se prezinte pe ei de sfinți, curați și prigoniți.

    Dictaturile ateist-sataniste ale secolului trecut s-au bazat tocmai pe extraordinar de bine organizata manipulare a minților celor simpli, care au crezut tocmai în plasa celor care le-au promis că le vor face mult bine.

    Sigur că societatea de astăzi e foarte departe de a fi una perfectă sau binevoitoare față de creștini și că avem mult de luptat cu minciunile eterodocșilor și ale ateilor și cu ispitele păgânești. Dar tocmai acest lucru nu îl fac frauduloșii „tradiționaliști” care țin lumea departe de adevărul Ortodoxiei care se însușește numai prin învățătură și cunoaștere personală multă și trudnică, trăind în comunitatea Bisericii. Pe când ei spun: nu citiți nimic și nu ascultați nimic de la alții, veniți la noi că vă spunem noi ce să credeți. Și au succes pentru că și așa oamenii nu a chef de nevoință ci de o rețetă ușoară de mântuire. Dar acesta e un tipar postmodernist și eretic și nu ortodox! La eretici mântuirea e ușoară și la postmoderniști munca și gândirea multă sunt pentru proști, nu la ortodocși.

    Nu așa au fost Sfinții Părini, nu așa! Nu așa au învățat Învățătorii Bisericii de-a lungul veacurilor. Dar acum e o vreme a egoismului și a iubirii de sine, a lenei, a interesului propriu și a egolatriei maxime. Și ortodocșii care ne mint cu „tradiționalismul” lor tocmai acestor idoli slujesc cu mare râvnă, din păcate. Dar ei cred, ca și alți care vor să ne mintă, că toți suntem proști și manipulabili și că nu înțelege nimeni nimic din fariseismul lor.

    Iertare și binecuvântare, Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Frate Meletie,

      Dumnezeu să vă binecuvinteze și să vă întărească în nevoința dumneavoastră!

      Și sunt de acord cu tot ceea ce ați spus, pentru că și eu văd aceleași lucruri.

      Satul românesc tradițional era profund ortodox, pe când acum, după comunism, nu mai știe prea bine cum să se definească sau să se salveze.

      Iar manipulatorii extremiști ai onlineului știu ce fac, dar nu vor binele Bisericii și nici al României. Vor binele lor și al celor care gândesc ca ei.

      Problema e ce trebuie să facem noi, cei care suntem conștienți de vocația și de responsabilitatea noastră eclesială. Iar noi trebuie să ne vedem de treabă și de slujire și de ascultările noastre. Numai dacă suntem oameni echilibrați și muncitori, atenți și ascultători, putem să trăim frumos în Biserica lui Dumnezeu.

      Vă mulțumesc pentru opiniile dumneavoastră foarte corecte și vă mulțumesc pentru că mi le-ați împărtășit! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén