Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 6 martie, 2017

Eminescu: între modernitate și tradiție [17]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Bhose ne oferă o listă[1], destul de lungă, cu ce s-a tradus până în 1883 din sanscrită în latină, germană, franceză și engleză, afirmând, mult prea categoric însă, că „Eminescu a avut posibilitatea să le cunoască”[2], fără să aibă certitudinea dacă s-a petrecut așa sau nu.

Până la urmă, marea influență se justifică prin asemănări de atitudine cu poeții indieni, de la cei vedici la Tagore[3].

Este relaționată, astfel, ideea nemuririi sufletului după moarte, de la Eminescu, cu Bhagavad-gītā[4], pentru a conchide „apropierea sa spirituală cu gândirea indiană”[5].

Iar pentru a indica „de ce Eminescu a fost atras de India”[6], este invocat „rolul naturii”[7] la Kālidāsa (în akuntalā) și Tagore: „aceeași comunicare caldă între natură, om și codru există și în literatura indiană, dovadă, între altele, operele lui Kālidāsa și ale lui Tagore”[8]. De asemenea, „poeții vaișnavi au văzut-o pe iubită în Dumnezeu și pe Dumnezeu în iubită”[9].

Înaintând în subiect, autoarea îi atribuie însă, din ce în ce mai mult și mai categoric, lui Eminescu, o profundă cunoaștere a filosofiei indiene, pe care el ar fi transpus-o fidel în versuri, fapte probate, în opinia noastră, cu totul extravagant sau circumstanțial (mă raportez la obiectivele științifice ale unei astfel de cercetări, și nu la valoarea intelectuală intrinsecă și independentă a cărții sale), ca spre exemplu, în ceea ce numește „ecouri din Kālidāsa”[10].

Poeme în care ea regăsește ecouri ample budiste sunt: Glossă, Odă în metru antic, Memento mori, Luceafărul, Scrisoarea I. Sunt însă discutabile aceste exemple, poemele putând fi interpretate și altfel decât prin intermediul presupusei adoptări de către Eminescu a filosofiei indiene[11].

Însă, chiar și ea recunoaște că „Rugăciunea unui dac rostește filozofia indiană cu o intonație străină”[12], poem pentru care indică „un izvor autohton de inspirație”[13].

Dar Bhose oferă, în general, o interpretare a lui Eminescu exclusiv prin filosofiile sau optica religioasă plurală a Indiei[14] – susținând „erudiția lui Eminescu în filozofiile indiene”[15].

Poate că ar fi bine, atunci când se amintesc laudele cu care a fost întâmpinată teza Amitei Bhose (Bușulenga, Edgar Papu[16]), să fie luate în considerare și aspectele legate de contextul politic[17].


[1] Cf. Idem, p. 21-27. [2] Idem, p. 21. [3] Cf. Idem, p. 19, 34, 35, ș. u.

Asemănările indicate au un caracter foarte general. Comparațiile în acest fel pot fi suportate deopotrivă și de alți poeți de pe glob. Autoarea recunoaște, inițial, că este de luat în calcul și „o simplă coincidență” (p. 33) ori o „apropiere intuitivă” (p. 42), a lui Eminescu de poezia indiană.

[4] Cf. Idem, p. 35-36. Este evident faptul că avem de-a face cu o lectură în cheie culturală și religioasă proprie, ceea ce nu este un rău în sine, atâta timp cât rămâne la nivelul unei lecturi individuale. Nu poți impune unui lector străin să nu recurgă la erudiția proprie și la patrimoniul cultural personal: poate fi chiar lăudabil efortul său. Însă o asemenea interpretare nu este în mod obișnuit impusă pe filieră academică, de la cele mai înalte foruri universitare, cu pretenții de rigurozitate științifică și de vacantare a altor exegeze.

[5] Idem, p. 36. Ideea în sine îl poate apropia pe Eminescu de multe filosofii și religii ale lumii, dacă nu de aproape toate. Ce nevoie este însă de a-l magnetiza și a-l atrage spre alți poli de spiritualitate, când nemurirea sufletului n-o expatriase nimeni din propria sa spiritualitate?

[6] Idem, p. 33. [7] Idem, p. 37.

[8] Idem, p. 38. Am mari rețineri și îndoieli în ceea ce privește această suspectă, pentru mine, identitate a „rolului naturii” în lirica indiană și în cea românească. Este nevoie de un studiu comparativ de literatură și de istoria religiilor, aplicat pe texte, pentru a dezvolta această idee și care, în opinia mea, ar revela un fenomen contrar celui susținut de Bhose. De altfel, Mircea Eliade chiar afirmă exact contrariul a ceea ce pretinde aici Bhose.

Autoarea indică și prezența foarte frecventă a lunii în poezia indiană, dar apropierile de poezia lui Eminescu ni se par a fi forțate: „Concepția despre lună a lui Eminescu, ca o putere care înviază gânduri și întunecă suferințe își are rezonanță în concepția vedică de Varuna, zeul cerului, care veghează gândurile omenești (Ṛgveda. VII. 41)” (p. 39).

Rămâne de verificat dacă nu cumva Bhose interpune aici un simptom liric eminescian, făcând să pară identice reflexele poetice și de mentalitate. În felul în care sunt traduse sau interpretate anumite versuri din lirica indiană se poate crea foarte ușor iluzia asemănării sau chiar a identității de concepții între poeți.

Despre aceeași lună, chiar Bhose îl citează pe Coșbuc remarcând o viziune indiană frecventă în poezia sanscrită, care nu se suprapune cu sensurile din lirica eminesciană: „aproape de nesuferit sunt veșnicele comparațiuni a femeilor cu luna și cu floarea de nufăr” (cf. Ibidem).

[9] Idem, p. 41. Dar au văzut-o, la fel de bine, și Hafiz, și Kayyam, și poeții români neoanacreontici: succedau cu toții poeților vaișnavi? Dar mai puțin decât ei toți Eminescu, care deplânge această identificare momentană și nu o glorifică, precum aceia.

[10] Idem, p. 46-68.

[11] Nu ne convinge nici „paralela gândirii lui Mureșanu cu adevărurile budiste” (p. 78-82), fiindcă Mureșanu aproape că își pierduse mințile (intrase, în orice caz, sub o influență nefastă), în poemul eminescian omonim (care urmărea un itinerar biografic), în momentul în care declamă ceea ce Bhose crede a fi concepția budistă.

[12] Idem, p. 91.

[13] Autoarea notează: „E interesant faptul că în timp ce aproape toți eminescologii români afirmă izvoarele indiene ale gândirii eminesciene expuse în Rugăciunea unui dac, unui indian i se pare că sentimentele de bază ale poeziei au un izvor autohton de inspirație…” (p. 92).

[14] Spre exemplu, despre discutata credință a lui Eminescu în transmigrația sufletelor, care ar fi de origine budistă, autoarea precizează că „această concepție aparține mai degrabă filozofiei Upaniadelor, pe care o amplifică Bhagavad-gitā. În budism se află două păreri contradictorii despre transmigrarea sufletului (atman), chiar și despre existența sa. […]

Uneori Buddha admitea existența sufetului și alteori o nega. […]

Credința că sufletul există și că în reîncarnările ulterioare va culege rodul faptelor săvârșite în cele anterioare era tradițională în țară. Buddha le dădea oamenilor mai simpi această învățătură ca să-i salveze de pericolul de a fi prada doctrinei eronate a nihilismului (ucchedavāda).

El însuși nu credea în existența sufletului; dar acest adevăr îl spunea numai discipolilor cu pregătire intelectuală superioară și capabili să-și însușească o asemenea idee transcendentală. […] Radhakrishnan observă: «Budismul nu crede în transmigrația sufletului (…). Când un om moare, organismul său fizic încetează să mai funcționeze și odată cu aceasta se termină și viața sa psihică. Nu omul cel mort se mai renaște, ci se naște un altul. Nu există un suflet care ar putea să treacă de la un corp la altul, cel ce continuă e caracterul»” (p. 74).

[15] Idem, p. 91.

[16] Edgar Papu era entuziast chiar și față de intenții comparatiste mai extravagante. Iar Bușulenga era conducătoarea tezei și laudele se impuneau aproape de la sine. Totuși, deși studiile sale figurează în bibliografie, ele sunt în mod fundamental contrazise de concluziile Amitei Bhose.

[17] Acesta promova, la acea dată, prietenia între popoare (între care poporul chinez și poporul indian ocupau un loc de frunte). Evident că subminarea spiritualității naționale (cu care comunismul avea încă de luptat) și afirmarea unei osmoze mondialiste (sub steag subînțeles socialist) erau pe deplin pe placul ideologiei secular-comuniste.

Iar autoarea face apologia lui Buddha, prezentându-l oarecum ca precursor al ideilor comuniste, a „acestui om care de acum 2500 de ani a propagat mesajul de pace, prietenie și egalitate a tuturor oamenilor” (p. 77).

Mai mult, „revolta împotriva religiei se datorește și concepției budiste” care „atestă falsitatea doctrinei brahmanice că un suflet chinuit în lume își va primi răsplata dincolo. Amprenta filozofiei budiste care susține că sufletul nu există […] se observă în expresia «morți sunt cei muriți»” (p. 84-85), din Împărat și proletar.

Se poate închipui ceva mai pe placul filozofiei vremii?

Day labor

Yesterday I published the 150th book the mark „Theology for Today”: The Liturgical Psalms. And the book The Psalms is the 25th book of Scripture which I translate. And, of course, continues my journey in the territory of Scripture.

For that, in itself, and the Scripture is a ascesis, a hard thing, but who comforts you. And if you want to know the theology of Scripture, then you must weary daily to its understanding.

Only that the Divine Scripture is not a text on which you can fully understand. For this text, you need continuously of the enlightenment of God. And from this motive, the understanding of Scripture is and heavier. Because God enlightens us when and how He wants and not as we want.

At the opposed pole, those who understand the Scripture after their minds believe that the text of Scripture does not exceed their own reason. The literalists or the rationalists of Scripture reduce the text at a reading without profoundness. Ie they deny all mysteries and the holiness without end of the Scripture.

But the Scripture is an ocean of views and of divine understandings from which we take, with the grace of God, on what we can. And we cannot understand the Scripture than in the measure in which God enlightens us to understand it.

But we do not despise what we do not understand from Scripture. For that we honor with godliness the entire Scripture and the Tradition of the Church. What we do not know we do not try to explain falsely. Because the theology from self-imagining is one ungodly, a demonic one.

Predică despre națiune și naționalism [2017]

Iubiții mei[1],

Când am tradus textul de la Lucas 4, 14-30, cf. BYZ, l-am corectat și discutat împreună cu soția mea, dumneaei remarcând faptul că evreii s-au enervat la culme pe Domnul și au vrut să Îl arunce în prăpastie, când le-a amintit că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Ilias la văduva din Sarepta Sidonului, deși erau multe văduve în Israil, iar Sfântul Eliseos l-a vindecat de lepră pe Neeman Sirianul, deși erau mulți leproși în Israil. Adică i-a enervat când a afirmat faptul că Dumnezeu îi trimite pe Sfinții Lui și la alte neamuri și i-a enervat, cu alte cuvinte, ca și Sfântul Stefanos în predica sa din Fapte 7, pe baza Scripturii. Față de care, în aparență, păreau că au evlavie…

Și atunci…a început predica de față!

Pentru că naționalismul este ideologic, pe când națiunea este o realitate de facto.

Și națiunile/ popoarele lumii sunt recunoscute de Dumnezeu, pentru că El este creatorul lor. Căci în Fac. 11, 7, LXX, Dumnezeu Se coboară și tulbură limba [τὴν γλῶσσαν] oamenilor, pentru că până atunci toți oamenii vorbeau aceeași limbă.

Dar când El a tulburat limba oamenilor, atunci nu s-au mai înțeles oamenii între ei și Domnul i-a împrăștiat pe ei pe fața a tot pământul [Fac. 11, 7-8], se subînțelege, pe fiecare neam într-un anume loc și fiecare neam având limba lui proprie. Și pentru că fiecare neam își are identitatea lui de la Dumnezeu, iar El vrea ca ea să fie respectată, tocmai de aceea, în Mt. 28, 19, BYZ, Îl auzim pe Domnul că ne spune aceste lucruri: „Mergând, învățați toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη], botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [βαπτίζοντες αὐτοὺς εἰς τὸ ὄνομα τοῦ Πατρὸς καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]!”.

Evenimentul fondator al Bisericii, Cincizecimea, prin darul dumnezeiesc al glosolaliei, al vorbirii în limbi diferite [F. Ap. 2, 6], ne spune același lucru: că Biserica trebuie să vorbească cele ale mântuirii pentru fiecare neam în parte, tocmai de aceea Sfinții Apostoli primind darul dumnezeiesc de a cunoaște mai multe limbi, pentru a fi proprii propovăduirii lor la acele popoare.

Dar dacă fiecare popor are limba lui și fiecare limbă națională trebuie să devină una liturgică și bisericească, pentru că trebuie să I se slujească lui Dumnezeu în acea limbă, atunci întreaga lume e chemată să intre în Biserică, fiecare neam slujind și vorbind și scriind despre Dumnezeu în limba sa.

Domnul, celor din sinagogă, în Lc. 4, acest lucru le-a spus într-un mod subtil: că Dumnezeu îi trimite pe Sfinții Lui și la neamuri, pentru că El are nevoie de toate neamurile. Căci poporul lui Israil a fost ales de Dumnezeu pentru a păstra credința în adevăratul Dumnezeu și pentru ca din Fecioara Maria El să Se întrupeze. Israil a fost ales pentru misiunea de evanghelizator al lumii. El a fost ales pentru o misiune religioasă și nu națională. Și misiunea lui era aceea de a-L primi pe Mașiah, de a crede în El și de a-L propovădui pe El tuturor neamurilor, așa după cum au făcut Sfinții Apostoli.

Însă, cei care nu au crezut în Domnul slavei și L-au răstignit și au început să lupte în mod furibund împotriva Bisericii Sale, căzând din misiunea lor religioasă, din chemarea lor duhovnicească, s-au repliat în naționalism și au practicat de-a lungul istoriei un naționalism revanșard. Tocmai de aceea, există multe Vieți de Sfinți în care se spune în mod explicit faptul, că cei care i-au omorât pe Sfinți sau au îndemnat la martirizarea lor au fost evrei. Și acest lucru se poate studia, aprofunda pe sursele aghiografice ale Bisericii. Și eu cred că această ură a evreilor pe creștini, care s-a manifestat vehement în primele secole creștine, a dus la ura creștinilor față de evrei. Numai că ura evreilor pe creștini a fost una naționalist-religioasă, purtată de ideea că creștinii „au uzurpat” rolul național și religios al evreilor în lume, întâietatea lor, pe când aversiunea creștinilor față de evrei s-a născut din reacția firească față de planul lor criminal de a distruge Creștinismul, prin omorârea creștinilor. Pentru că creștinii nu s-au născut la Cincizecime pentru ca „să-i omoare” pe evrei, ci pentru ca să-i evanghelizeze pe evrei, dimpreună cu toate popoarele lumii, lucru pe care l-au făcut în parte.

Însă, aversiunea anticreștină a evreilor, manifestată împotriva Domnului și a Sfinților Lui, a fost una ideologică, pentru că ei doreau să își păstreze neamul, identitatea lor etnică și religia lor.

Și aici e marea problemă a naționalismelor de tot felul! Că naționalismele îi exclud pe alții, se concentrează numai pe problema lor și sunt focare de instabilitate și de conflict. Pentru că iubirea de țară e una și ea e firească, ca și iubirea față de limba și tradiția națională, pe când naționalismul este ideologizarea apartenenței la un neam anume, prin care se maximalizează istoria și importanța propriului popor în detrimentul tuturor celorlalte.

Motiv pentru care naționalistul crede că numai românii pot și trebuie să trăiască în România, pentru că numai nația lui contează, și că toți cei care vin din afară și sunt de altă naționalitate nu contribuie cu nimic la identitatea națională a României. Însă cel care nu trăiește în inimă cu „grandoarea” ideologiei naționaliste, este român și își iubește țara, România, își iubește limba, istoria, neamul, valorile naționale, dar are bunul simț și luciditatea de a vedea și minusurile naționale și neîmplinirile naționale și patimile nației sale.

Pentru că ideologia naționalistă maximalizează doar virtuțile unei națiuni, dar nu se îngrijorează și nu se luptă să elimine patimile națiunii. Naționalismul se laudă cu Sfinții și eroii neamului, se laudă cu realizările epocale ale unor reprezentanți de seamă ai poporului român sau cu dârzenia și stabilitatea poporului român pe aceste meleaguri timp de 2000 de ani, adică cu lucruri care nu țin de ei și la care ei nu au contribuit cu nimic, dar nu spun nimic despre ratații neamului nostru, despre leneșii noștri, despre curvarii noștri, despre trădătorii noștri, despre cei care nu au făcut și nu fac nimic pozitiv pentru România, sau nu își pun problema de ce ei înșiși nu sunt ca Sfinții și eroii neamului.

Pentru că naționalismul se ridică din bănci, Îl ia pe Domnul cu forța și Îl duce pe sprânceana muntelui ca să Îl arunce în prăpastie [Lc. 4, 28-29]. De ce? Pentru că naționaliștii „s-au umplut toți de mânie [ἐπλήσθησαν πάντες θυμοῦ]” [Lc. 4, 28, BYZ]. Și de ce s-au umplut de mânie, numai pentru că El le-a vorbit despre ce a făcut Domnul prin doi Profeți ai Lui? De ce se mânie naționaliștii pe Dumnezeu și Îl cred „nedrept”? Pentru că Dumnezeu nu este extremist!

El nu dorește ca să se mântuiască doar un popor, El nu dorește ca doar unii din popor să se mântuiască, ci El dorește ca toate popoarele să se mântuiască, dar ca fiecare popor, fiecare națiune să își aibă Biserica în limba ei națională, pentru că El a chemat toate națiunile ca să intre în Biserică.

Și tocmai de aceea, în sinaxarul Bisericii, noi avem Sfinți de diverse naționalități. Dar, în același timp, noi avem Sfinți care au fost omorâți de proprii lor conaționali sau de oameni din alte etnii. Și ce ne spune acest lucru? Că Dumnezeu a instituit națiunile, că națiunile sunt expresia voinței Lui și că El le sprijină existența, dar că națiunea nu se mântuiește la grămadă, ci în mod personal.

Națiunea noastră română, care e creștină de la Sfinții Apostoli, nu se mântuiește pentru că e creștină, nu se mântuiește doar pentru că e botezată ortodox sau pentru că se află în Biserică, ci dacă împlinește voia lui Dumnezeu și trăiește în sfințenie. Și asta, de fapt, le-a spus Domnul conaționalilor Săi: că relația cu Dumnezeu ne mântuiește pe fiecare în parte și nu neamul din care ne-am născut sau categoria socială în care ne-am născut.

Din acest motiv, Israilul naționalist, care L-a răstignit pe propriul său Domn, pe Cel care i-a scos din Egiptos, din casa robiei, a ajuns orb duhovnicește, pe când Israilul evanghelizat de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli a devenit patria Bisericii. Căci Ierusalimul e locul unde a avut loc cea mai mare și mai înfricoșătoare crimă a umanității, adică deicidul, adică răstignirea Domnului, dar tot acolo s-a întemeiat și Biserica Lui, care e trupul Său mistic, adică cea mai frumoasă bucurie și împlinire a lumii.

Și pe când unii se bucurau dumnezeiește, pentru că crezuseră în Domnul slavei, Cel răstignit și înviat, alții doreau să astupe minunea, să o mitologizeze, să o falsifice.

Numai că Dumnezeu nu Se lasă falsificat prin nicio erezie sau ideologie. Pentru că El îi ridică pe Sfinții Lui în fiecare neam și în fiecare secol și în fiecare loc, pentru ca Biserica Lui să fie învățătoarea adevărului și a sfințeniei și a mântuirii pentru toată umanitatea.

Așa că e firesc să ne iubim țara, istoria, pământul, neamul, marile caractere ale națiunii noastre. E firesc să le iubim și să vorbim despre ele tuturor. E firesc să muncim aici, să creăm, să dezvoltăm această țară, să o renaștem continuu. Pentru că asta trebuie să facă fiecare nouă generație de români.

Însă e nefiresc să mințim despre țara noastră, adică să o prezentăm numai cu bunele, dar nu și cu relele ei. E nefiresc să mințim despre noi și despre trecutul nostru, pentru că prin asta ne mințim pe noi înșine. E nefiresc să nu vedem că fiecare popor are bunele și relele lui și că de la fiecare putem învăța lucruri admirabile, dar și cum să ne ferim de prostii și de patimi de tot râsul.

Pentru că orice popor are oameni minunați și Sfinți, mari caractere și mari eroi, care au contribuit la binele, la propășirea neamului său, dar are și uscăturile sale, care nu sunt puține.

Și dacă suntem creștini autentici, atunci nu putem fi niciodată împotriva vreunui alt popor, nu putem să minimalizăm niciodată un alt popor în comparație cu al nostru, nu putem să ne considerăm buricul pământului. Pentru că cei mai importanți oameni ai planetei nu sunt președinții de stat și marii bancheri, ci Sfinții lui Dumnezeu, cei care vor judeca lumea. Ei, Sfinții Lui, sunt cei mai importanți și ei sunt din multe neamuri ale lumii și, între ei, nu există ceartă și dezbinare pe motivul că unul e român și altul grec, că altul e asiatic, iar altul e american. Pentru că toți Sfinții sunt în iubire veșnică și în comuniune veșnică unul cu altul și ei se recunosc reciproc ca robi ai Dumnezeului Celui veșnic.

Așadar, iubiții mei, nu vă viciați iubirea pentru România cu fanatismul pentru România! Pentru că fanatismul pentru România nu mai vede niciun lucru bun în alții, ne orbește și ne îmbolnăvește de ură, iar ura e plină de singurătate și de neîmplinire. Ci, dimpotrivă, iubiți România așa după cum dorește Dumnezeu: aducând pe fiecare român în Biserica Lui și învățând pe fiecare să trăiască sfânt înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar, în același timp, trăind cu conștiința că toate națiunile lumii trebuie să intre în Biserică, pentru că Dumnezeu dorește mântuirea întregii lumi.

Și dacă facem așa, atunci nu ne mai vine să îi omorâm, să îi excludem, să îi alungăm pe cei care nu sunt ca noi, ci devenim oameni îngăduitori și înțelegători, dorindu-le tuturor să cunoască Ortodoxia lui Dumnezeu și să se mântuiască.

Dumnezeu să ne întărească în iubirea și în milostivirea față de toți oamenii! Amin.


[1] Începută în ziua de 4 martie 2017, zi de sâmbătă, la 40 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977. Și terminată luni, 6 martie 2017, zi cu soare și 9 grade la ora 8.00.

Lucas 4, 14-30, cf. BYZ

14. Și Iisus S-a întors în puterea Duhului întru Galilea; și vestea despre El a ieșit în toată împrejurimea.

15. Și El învăța în sinagogile lor, slăvindu-Se de către toți.

16. Și a venit întru Nazaret [Ναζαρέτ], care [unde] era crescut; și a intrat, după obiceiul Lui [κατὰ τὸ εἰωθὸς Αὐτῷ], în ziua sabaturilor întru sinagogă [ἐν τῇ ἡμέρᾳ τῶν σαββάτων εἰς τὴν συναγωγήν], și S-a ridicat să citească [καὶ ἀνέστη ἀναγνῶναι].

17. Și I s-a dat Lui cartea lui Isaias Profetul. Și derulând [ἀναπτύξας] cartea[1], a aflat locul [în] care era scris:

18. „Duhul Domnului [este] peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să vindec pe cei zdrobiți [cu] inima, să propovăduiesc robilor eliberarea [ἄφεσιν] și celor orbi recăpătarea vederii, să trimit [pe cei] împilați în eliberare [ἐν ἀφέσει],

19. să propovăduiesc anul plăcut Domnului [κηρύξαι ἐνιαυτὸν Κυρίου δεκτόν]”.

20. Și rulând cartea [πτύξας τὸ βιβλίον], dând-o slujitorului, a șezut; și ochii tuturor [acelora care] erau în sinagogă erau ațintiți [asupra] Lui.

21. Și a început a zice către ei că: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre [Σήμερον πεπλήρωται ἡ Γραφὴ αὕτη ἐν τοῖς ὠσὶν ὑμῶν]”.

22. Și toți mărturiseau Lui [καὶ πάντες ἐμαρτύρουν Αὐτῷ][2] și se minunau în cuvintele harului, care ies [ieșeau] din gura Lui [καὶ ἐθαύμαζον ἐπὶ τοῖς λόγοις τῆς χάριτος τοῖς ἐκπορευομένοις ἐκ τοῦ στόματος Αὐτοῦ], și ziceau: „Nu este Acesta fiul lui Iosif?”.

23. Și [Iisus] a zis către ei: „Cu siguranță Îmi veți zice Mie parabola aceasta: «Doctore, vindecă-te pe tine însuți!». Câte am auzit făcându-se în Capernaum [Καπερναούμ], fă și aici în patria Ta [ἐν τῇ πατρίδι Σου]!”.

24. Și [Iisus] a zis [către ei]: „Amin zic vouă, că niciun Profet [nu] este primit în patria sa [οὐδεὶς Προφήτης δεκτός ἐστιν ἐν τῇ πατρίδι αὐτοῦ].

25. Și în adevăr vă zic vouă, multe văduve erau în zilele lui Ilias [Ἠλίας][3] în Israil, când s-a închis cerul pentru 3 ani și 6 luni, încât a fost foamete mare peste tot pământul.

26. Și către niciuna [dintre] acestea [nu] a fost trimis Ilias, ci numai în Sarepta [Σάρεπτα] Sidonului [Σιδών][4], către o femeie văduvă.

27. Și mulți leproși erau în [zilele] lui Eliseos [Ἐλισαῖος][5] Profetul în Israil; și niciunul [dintre] ei [nu] s-a curățit, ci numai Neeman Sirosul [Νεεμὰν ὁ Σύρος]/ Sirianul”.

28. Și [καὶ], auzind acestea [ἀκούοντες ταῦτα], s-au umplut toți de mânie în sinagogă [ἐπλήσθησαν πάντες θυμοῦ ἐν τῇ συναγωγῇ],

29. și ridicându-se, L-au scos pe El în afara cetății, și L-au dus pe El până [pe] sprânceana muntelui [καὶ ἤγαγον Αὐτὸν ἕως ὀφρύος τοῦ ὄρους], pe care fusese zidită cetatea lor, întru [pentru ca] să-L arunce jos pe El [εἰς τὸ κατακρημνίσαι Αὐτόν][6].

30. Dar El, trecând prin mijlocul lor, mergea[7].


[1] Pentru că era sub formă de rulou, ca în fotografia de aici: http://www.buendiario.com/wp-content/uploads/2014/02/Buendiario-rabino-hungria-rollos-tora-rusia-sinagoga.jpeg.

[2] Toți erau de acord cu El, cu ceea ce El spunea.

[3] Forma de N. În text era forma de G.

[4] Forma de N. În text era G.

[5] Forma de N. În text era forma de G.

[6] Să-L arunce în prăpastie.

[7] A plecat de acolo.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén