Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Bhose ne oferă o listă[1], destul de lungă, cu ce s-a tradus până în 1883 din sanscrită în latină, germană, franceză și engleză, afirmând, mult prea categoric însă, că „Eminescu a avut posibilitatea să le cunoască”[2], fără să aibă certitudinea dacă s-a petrecut așa sau nu.

Până la urmă, marea influență se justifică prin asemănări de atitudine cu poeții indieni, de la cei vedici la Tagore[3].

Este relaționată, astfel, ideea nemuririi sufletului după moarte, de la Eminescu, cu Bhagavad-gītā[4], pentru a conchide „apropierea sa spirituală cu gândirea indiană”[5].

Iar pentru a indica „de ce Eminescu a fost atras de India”[6], este invocat „rolul naturii”[7] la Kālidāsa (în akuntalā) și Tagore: „aceeași comunicare caldă între natură, om și codru există și în literatura indiană, dovadă, între altele, operele lui Kālidāsa și ale lui Tagore”[8]. De asemenea, „poeții vaișnavi au văzut-o pe iubită în Dumnezeu și pe Dumnezeu în iubită”[9].

Înaintând în subiect, autoarea îi atribuie însă, din ce în ce mai mult și mai categoric, lui Eminescu, o profundă cunoaștere a filosofiei indiene, pe care el ar fi transpus-o fidel în versuri, fapte probate, în opinia noastră, cu totul extravagant sau circumstanțial (mă raportez la obiectivele științifice ale unei astfel de cercetări, și nu la valoarea intelectuală intrinsecă și independentă a cărții sale), ca spre exemplu, în ceea ce numește „ecouri din Kālidāsa”[10].

Poeme în care ea regăsește ecouri ample budiste sunt: Glossă, Odă în metru antic, Memento mori, Luceafărul, Scrisoarea I. Sunt însă discutabile aceste exemple, poemele putând fi interpretate și altfel decât prin intermediul presupusei adoptări de către Eminescu a filosofiei indiene[11].

Însă, chiar și ea recunoaște că „Rugăciunea unui dac rostește filozofia indiană cu o intonație străină”[12], poem pentru care indică „un izvor autohton de inspirație”[13].

Dar Bhose oferă, în general, o interpretare a lui Eminescu exclusiv prin filosofiile sau optica religioasă plurală a Indiei[14] – susținând „erudiția lui Eminescu în filozofiile indiene”[15].

Poate că ar fi bine, atunci când se amintesc laudele cu care a fost întâmpinată teza Amitei Bhose (Bușulenga, Edgar Papu[16]), să fie luate în considerare și aspectele legate de contextul politic[17].


[1] Cf. Idem, p. 21-27. [2] Idem, p. 21. [3] Cf. Idem, p. 19, 34, 35, ș. u.

Asemănările indicate au un caracter foarte general. Comparațiile în acest fel pot fi suportate deopotrivă și de alți poeți de pe glob. Autoarea recunoaște, inițial, că este de luat în calcul și „o simplă coincidență” (p. 33) ori o „apropiere intuitivă” (p. 42), a lui Eminescu de poezia indiană.

[4] Cf. Idem, p. 35-36. Este evident faptul că avem de-a face cu o lectură în cheie culturală și religioasă proprie, ceea ce nu este un rău în sine, atâta timp cât rămâne la nivelul unei lecturi individuale. Nu poți impune unui lector străin să nu recurgă la erudiția proprie și la patrimoniul cultural personal: poate fi chiar lăudabil efortul său. Însă o asemenea interpretare nu este în mod obișnuit impusă pe filieră academică, de la cele mai înalte foruri universitare, cu pretenții de rigurozitate științifică și de vacantare a altor exegeze.

[5] Idem, p. 36. Ideea în sine îl poate apropia pe Eminescu de multe filosofii și religii ale lumii, dacă nu de aproape toate. Ce nevoie este însă de a-l magnetiza și a-l atrage spre alți poli de spiritualitate, când nemurirea sufletului n-o expatriase nimeni din propria sa spiritualitate?

[6] Idem, p. 33. [7] Idem, p. 37.

[8] Idem, p. 38. Am mari rețineri și îndoieli în ceea ce privește această suspectă, pentru mine, identitate a „rolului naturii” în lirica indiană și în cea românească. Este nevoie de un studiu comparativ de literatură și de istoria religiilor, aplicat pe texte, pentru a dezvolta această idee și care, în opinia mea, ar revela un fenomen contrar celui susținut de Bhose. De altfel, Mircea Eliade chiar afirmă exact contrariul a ceea ce pretinde aici Bhose.

Autoarea indică și prezența foarte frecventă a lunii în poezia indiană, dar apropierile de poezia lui Eminescu ni se par a fi forțate: „Concepția despre lună a lui Eminescu, ca o putere care înviază gânduri și întunecă suferințe își are rezonanță în concepția vedică de Varuna, zeul cerului, care veghează gândurile omenești (Ṛgveda. VII. 41)” (p. 39).

Rămâne de verificat dacă nu cumva Bhose interpune aici un simptom liric eminescian, făcând să pară identice reflexele poetice și de mentalitate. În felul în care sunt traduse sau interpretate anumite versuri din lirica indiană se poate crea foarte ușor iluzia asemănării sau chiar a identității de concepții între poeți.

Despre aceeași lună, chiar Bhose îl citează pe Coșbuc remarcând o viziune indiană frecventă în poezia sanscrită, care nu se suprapune cu sensurile din lirica eminesciană: „aproape de nesuferit sunt veșnicele comparațiuni a femeilor cu luna și cu floarea de nufăr” (cf. Ibidem).

[9] Idem, p. 41. Dar au văzut-o, la fel de bine, și Hafiz, și Kayyam, și poeții români neoanacreontici: succedau cu toții poeților vaișnavi? Dar mai puțin decât ei toți Eminescu, care deplânge această identificare momentană și nu o glorifică, precum aceia.

[10] Idem, p. 46-68.

[11] Nu ne convinge nici „paralela gândirii lui Mureșanu cu adevărurile budiste” (p. 78-82), fiindcă Mureșanu aproape că își pierduse mințile (intrase, în orice caz, sub o influență nefastă), în poemul eminescian omonim (care urmărea un itinerar biografic), în momentul în care declamă ceea ce Bhose crede a fi concepția budistă.

[12] Idem, p. 91.

[13] Autoarea notează: „E interesant faptul că în timp ce aproape toți eminescologii români afirmă izvoarele indiene ale gândirii eminesciene expuse în Rugăciunea unui dac, unui indian i se pare că sentimentele de bază ale poeziei au un izvor autohton de inspirație…” (p. 92).

[14] Spre exemplu, despre discutata credință a lui Eminescu în transmigrația sufletelor, care ar fi de origine budistă, autoarea precizează că „această concepție aparține mai degrabă filozofiei Upaniadelor, pe care o amplifică Bhagavad-gitā. În budism se află două păreri contradictorii despre transmigrarea sufletului (atman), chiar și despre existența sa. […]

Uneori Buddha admitea existența sufetului și alteori o nega. […]

Credința că sufletul există și că în reîncarnările ulterioare va culege rodul faptelor săvârșite în cele anterioare era tradițională în țară. Buddha le dădea oamenilor mai simpi această învățătură ca să-i salveze de pericolul de a fi prada doctrinei eronate a nihilismului (ucchedavāda).

El însuși nu credea în existența sufletului; dar acest adevăr îl spunea numai discipolilor cu pregătire intelectuală superioară și capabili să-și însușească o asemenea idee transcendentală. […] Radhakrishnan observă: «Budismul nu crede în transmigrația sufletului (…). Când un om moare, organismul său fizic încetează să mai funcționeze și odată cu aceasta se termină și viața sa psihică. Nu omul cel mort se mai renaște, ci se naște un altul. Nu există un suflet care ar putea să treacă de la un corp la altul, cel ce continuă e caracterul»” (p. 74).

[15] Idem, p. 91.

[16] Edgar Papu era entuziast chiar și față de intenții comparatiste mai extravagante. Iar Bușulenga era conducătoarea tezei și laudele se impuneau aproape de la sine. Totuși, deși studiile sale figurează în bibliografie, ele sunt în mod fundamental contrazise de concluziile Amitei Bhose.

[17] Acesta promova, la acea dată, prietenia între popoare (între care poporul chinez și poporul indian ocupau un loc de frunte). Evident că subminarea spiritualității naționale (cu care comunismul avea încă de luptat) și afirmarea unei osmoze mondialiste (sub steag subînțeles socialist) erau pe deplin pe placul ideologiei secular-comuniste.

Iar autoarea face apologia lui Buddha, prezentându-l oarecum ca precursor al ideilor comuniste, a „acestui om care de acum 2500 de ani a propagat mesajul de pace, prietenie și egalitate a tuturor oamenilor” (p. 77).

Mai mult, „revolta împotriva religiei se datorește și concepției budiste” care „atestă falsitatea doctrinei brahmanice că un suflet chinuit în lume își va primi răsplata dincolo. Amprenta filozofiei budiste care susține că sufletul nu există […] se observă în expresia «morți sunt cei muriți»” (p. 84-85), din Împărat și proletar.

Se poate închipui ceva mai pe placul filozofiei vremii?

Did you like this? Share it: