Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică despre națiune și naționalism [2017]

Iubiții mei[1],

Când am tradus textul de la Lucas 4, 14-30, cf. BYZ, l-am corectat și discutat împreună cu soția mea, dumneaei remarcând faptul că evreii s-au enervat la culme pe Domnul și au vrut să Îl arunce în prăpastie, când le-a amintit că Dumnezeu l-a trimis pe Sfântul Ilias la văduva din Sarepta Sidonului, deși erau multe văduve în Israil, iar Sfântul Eliseos l-a vindecat de lepră pe Neeman Sirianul, deși erau mulți leproși în Israil. Adică i-a enervat când a afirmat faptul că Dumnezeu îi trimite pe Sfinții Lui și la alte neamuri și i-a enervat, cu alte cuvinte, ca și Sfântul Stefanos în predica sa din Fapte 7, pe baza Scripturii. Față de care, în aparență, păreau că au evlavie…

Și atunci…a început predica de față!

Pentru că naționalismul este ideologic, pe când națiunea este o realitate de facto.

Și națiunile/ popoarele lumii sunt recunoscute de Dumnezeu, pentru că El este creatorul lor. Căci în Fac. 11, 7, LXX, Dumnezeu Se coboară și tulbură limba [τὴν γλῶσσαν] oamenilor, pentru că până atunci toți oamenii vorbeau aceeași limbă.

Dar când El a tulburat limba oamenilor, atunci nu s-au mai înțeles oamenii între ei și Domnul i-a împrăștiat pe ei pe fața a tot pământul [Fac. 11, 7-8], se subînțelege, pe fiecare neam într-un anume loc și fiecare neam având limba lui proprie. Și pentru că fiecare neam își are identitatea lui de la Dumnezeu, iar El vrea ca ea să fie respectată, tocmai de aceea, în Mt. 28, 19, BYZ, Îl auzim pe Domnul că ne spune aceste lucruri: „Mergând, învățați toate neamurile [πάντα τὰ ἔθνη], botezându-le pe ele întru numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh [βαπτίζοντες αὐτοὺς εἰς τὸ ὄνομα τοῦ Πατρὸς καὶ τοῦ Υἱοῦ καὶ τοῦ Ἁγίου Πνεύματος]!”.

Evenimentul fondator al Bisericii, Cincizecimea, prin darul dumnezeiesc al glosolaliei, al vorbirii în limbi diferite [F. Ap. 2, 6], ne spune același lucru: că Biserica trebuie să vorbească cele ale mântuirii pentru fiecare neam în parte, tocmai de aceea Sfinții Apostoli primind darul dumnezeiesc de a cunoaște mai multe limbi, pentru a fi proprii propovăduirii lor la acele popoare.

Dar dacă fiecare popor are limba lui și fiecare limbă națională trebuie să devină una liturgică și bisericească, pentru că trebuie să I se slujească lui Dumnezeu în acea limbă, atunci întreaga lume e chemată să intre în Biserică, fiecare neam slujind și vorbind și scriind despre Dumnezeu în limba sa.

Domnul, celor din sinagogă, în Lc. 4, acest lucru le-a spus într-un mod subtil: că Dumnezeu îi trimite pe Sfinții Lui și la neamuri, pentru că El are nevoie de toate neamurile. Căci poporul lui Israil a fost ales de Dumnezeu pentru a păstra credința în adevăratul Dumnezeu și pentru ca din Fecioara Maria El să Se întrupeze. Israil a fost ales pentru misiunea de evanghelizator al lumii. El a fost ales pentru o misiune religioasă și nu națională. Și misiunea lui era aceea de a-L primi pe Mașiah, de a crede în El și de a-L propovădui pe El tuturor neamurilor, așa după cum au făcut Sfinții Apostoli.

Însă, cei care nu au crezut în Domnul slavei și L-au răstignit și au început să lupte în mod furibund împotriva Bisericii Sale, căzând din misiunea lor religioasă, din chemarea lor duhovnicească, s-au repliat în naționalism și au practicat de-a lungul istoriei un naționalism revanșard. Tocmai de aceea, există multe Vieți de Sfinți în care se spune în mod explicit faptul, că cei care i-au omorât pe Sfinți sau au îndemnat la martirizarea lor au fost evrei. Și acest lucru se poate studia, aprofunda pe sursele aghiografice ale Bisericii. Și eu cred că această ură a evreilor pe creștini, care s-a manifestat vehement în primele secole creștine, a dus la ura creștinilor față de evrei. Numai că ura evreilor pe creștini a fost una naționalist-religioasă, purtată de ideea că creștinii „au uzurpat” rolul național și religios al evreilor în lume, întâietatea lor, pe când aversiunea creștinilor față de evrei s-a născut din reacția firească față de planul lor criminal de a distruge Creștinismul, prin omorârea creștinilor. Pentru că creștinii nu s-au născut la Cincizecime pentru ca „să-i omoare” pe evrei, ci pentru ca să-i evanghelizeze pe evrei, dimpreună cu toate popoarele lumii, lucru pe care l-au făcut în parte.

Însă, aversiunea anticreștină a evreilor, manifestată împotriva Domnului și a Sfinților Lui, a fost una ideologică, pentru că ei doreau să își păstreze neamul, identitatea lor etnică și religia lor.

Și aici e marea problemă a naționalismelor de tot felul! Că naționalismele îi exclud pe alții, se concentrează numai pe problema lor și sunt focare de instabilitate și de conflict. Pentru că iubirea de țară e una și ea e firească, ca și iubirea față de limba și tradiția națională, pe când naționalismul este ideologizarea apartenenței la un neam anume, prin care se maximalizează istoria și importanța propriului popor în detrimentul tuturor celorlalte.

Motiv pentru care naționalistul crede că numai românii pot și trebuie să trăiască în România, pentru că numai nația lui contează, și că toți cei care vin din afară și sunt de altă naționalitate nu contribuie cu nimic la identitatea națională a României. Însă cel care nu trăiește în inimă cu „grandoarea” ideologiei naționaliste, este român și își iubește țara, România, își iubește limba, istoria, neamul, valorile naționale, dar are bunul simț și luciditatea de a vedea și minusurile naționale și neîmplinirile naționale și patimile nației sale.

Pentru că ideologia naționalistă maximalizează doar virtuțile unei națiuni, dar nu se îngrijorează și nu se luptă să elimine patimile națiunii. Naționalismul se laudă cu Sfinții și eroii neamului, se laudă cu realizările epocale ale unor reprezentanți de seamă ai poporului român sau cu dârzenia și stabilitatea poporului român pe aceste meleaguri timp de 2000 de ani, adică cu lucruri care nu țin de ei și la care ei nu au contribuit cu nimic, dar nu spun nimic despre ratații neamului nostru, despre leneșii noștri, despre curvarii noștri, despre trădătorii noștri, despre cei care nu au făcut și nu fac nimic pozitiv pentru România, sau nu își pun problema de ce ei înșiși nu sunt ca Sfinții și eroii neamului.

Pentru că naționalismul se ridică din bănci, Îl ia pe Domnul cu forța și Îl duce pe sprânceana muntelui ca să Îl arunce în prăpastie [Lc. 4, 28-29]. De ce? Pentru că naționaliștii „s-au umplut toți de mânie [ἐπλήσθησαν πάντες θυμοῦ]” [Lc. 4, 28, BYZ]. Și de ce s-au umplut de mânie, numai pentru că El le-a vorbit despre ce a făcut Domnul prin doi Profeți ai Lui? De ce se mânie naționaliștii pe Dumnezeu și Îl cred „nedrept”? Pentru că Dumnezeu nu este extremist!

El nu dorește ca să se mântuiască doar un popor, El nu dorește ca doar unii din popor să se mântuiască, ci El dorește ca toate popoarele să se mântuiască, dar ca fiecare popor, fiecare națiune să își aibă Biserica în limba ei națională, pentru că El a chemat toate națiunile ca să intre în Biserică.

Și tocmai de aceea, în sinaxarul Bisericii, noi avem Sfinți de diverse naționalități. Dar, în același timp, noi avem Sfinți care au fost omorâți de proprii lor conaționali sau de oameni din alte etnii. Și ce ne spune acest lucru? Că Dumnezeu a instituit națiunile, că națiunile sunt expresia voinței Lui și că El le sprijină existența, dar că națiunea nu se mântuiește la grămadă, ci în mod personal.

Națiunea noastră română, care e creștină de la Sfinții Apostoli, nu se mântuiește pentru că e creștină, nu se mântuiește doar pentru că e botezată ortodox sau pentru că se află în Biserică, ci dacă împlinește voia lui Dumnezeu și trăiește în sfințenie. Și asta, de fapt, le-a spus Domnul conaționalilor Săi: că relația cu Dumnezeu ne mântuiește pe fiecare în parte și nu neamul din care ne-am născut sau categoria socială în care ne-am născut.

Din acest motiv, Israilul naționalist, care L-a răstignit pe propriul său Domn, pe Cel care i-a scos din Egiptos, din casa robiei, a ajuns orb duhovnicește, pe când Israilul evanghelizat de Domnul și de Sfinții Lui Apostoli a devenit patria Bisericii. Căci Ierusalimul e locul unde a avut loc cea mai mare și mai înfricoșătoare crimă a umanității, adică deicidul, adică răstignirea Domnului, dar tot acolo s-a întemeiat și Biserica Lui, care e trupul Său mistic, adică cea mai frumoasă bucurie și împlinire a lumii.

Și pe când unii se bucurau dumnezeiește, pentru că crezuseră în Domnul slavei, Cel răstignit și înviat, alții doreau să astupe minunea, să o mitologizeze, să o falsifice.

Numai că Dumnezeu nu Se lasă falsificat prin nicio erezie sau ideologie. Pentru că El îi ridică pe Sfinții Lui în fiecare neam și în fiecare secol și în fiecare loc, pentru ca Biserica Lui să fie învățătoarea adevărului și a sfințeniei și a mântuirii pentru toată umanitatea.

Așa că e firesc să ne iubim țara, istoria, pământul, neamul, marile caractere ale națiunii noastre. E firesc să le iubim și să vorbim despre ele tuturor. E firesc să muncim aici, să creăm, să dezvoltăm această țară, să o renaștem continuu. Pentru că asta trebuie să facă fiecare nouă generație de români.

Însă e nefiresc să mințim despre țara noastră, adică să o prezentăm numai cu bunele, dar nu și cu relele ei. E nefiresc să mințim despre noi și despre trecutul nostru, pentru că prin asta ne mințim pe noi înșine. E nefiresc să nu vedem că fiecare popor are bunele și relele lui și că de la fiecare putem învăța lucruri admirabile, dar și cum să ne ferim de prostii și de patimi de tot râsul.

Pentru că orice popor are oameni minunați și Sfinți, mari caractere și mari eroi, care au contribuit la binele, la propășirea neamului său, dar are și uscăturile sale, care nu sunt puține.

Și dacă suntem creștini autentici, atunci nu putem fi niciodată împotriva vreunui alt popor, nu putem să minimalizăm niciodată un alt popor în comparație cu al nostru, nu putem să ne considerăm buricul pământului. Pentru că cei mai importanți oameni ai planetei nu sunt președinții de stat și marii bancheri, ci Sfinții lui Dumnezeu, cei care vor judeca lumea. Ei, Sfinții Lui, sunt cei mai importanți și ei sunt din multe neamuri ale lumii și, între ei, nu există ceartă și dezbinare pe motivul că unul e român și altul grec, că altul e asiatic, iar altul e american. Pentru că toți Sfinții sunt în iubire veșnică și în comuniune veșnică unul cu altul și ei se recunosc reciproc ca robi ai Dumnezeului Celui veșnic.

Așadar, iubiții mei, nu vă viciați iubirea pentru România cu fanatismul pentru România! Pentru că fanatismul pentru România nu mai vede niciun lucru bun în alții, ne orbește și ne îmbolnăvește de ură, iar ura e plină de singurătate și de neîmplinire. Ci, dimpotrivă, iubiți România așa după cum dorește Dumnezeu: aducând pe fiecare român în Biserica Lui și învățând pe fiecare să trăiască sfânt înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor. Dar, în același timp, trăind cu conștiința că toate națiunile lumii trebuie să intre în Biserică, pentru că Dumnezeu dorește mântuirea întregii lumi.

Și dacă facem așa, atunci nu ne mai vine să îi omorâm, să îi excludem, să îi alungăm pe cei care nu sunt ca noi, ci devenim oameni îngăduitori și înțelegători, dorindu-le tuturor să cunoască Ortodoxia lui Dumnezeu și să se mântuiască.

Dumnezeu să ne întărească în iubirea și în milostivirea față de toți oamenii! Amin.


[1] Începută în ziua de 4 martie 2017, zi de sâmbătă, la 40 de ani de la cutremurul din 4 martie 1977. Și terminată luni, 6 martie 2017, zi cu soare și 9 grade la ora 8.00.

Did you like this? Share it:

Previous

Lucas 4, 14-30, cf. BYZ

Next

Day labor

4 Comments

  1. Irina

    Sărut mâna Părinte, Doamne ajută! Evreii din timpul Mântuitorului (poate și acum) credeau că ei sunt mântuiți exclusiv prin faptul că ei sunt evrei, fiii lui Avraam. De aceea Îl numeau pe Domnul „samarinean demonizat”, pentru că venea din „Galileea neamurilor”, adică de unde evreii se amestecaseră și cu alte neamuri, iar pe ei se numeau „fiii lui Avraam”. Așa încât ce le-a spus Mântuitorul, că Dumnezeu a preferat să mântuiască niște păgâni ca văduva din Sarepta și Neeman sirianul și nu pe evrei, a fost ceva peste măsură de scandalos pentru ei, care se considerau niște „mântuiți” exclusiv datorită etniei și religiei în care se născuseră.

    Nu pentru că religia lor nu ar fi fost adevărată, dar ei credeau în ea numai pentru că se născuseră în ea și nu căutau să-și sfințească viața sau să-L cunoască pe Dumnezeu sau să înțeleagă ce vrea Dumnezeu de la ei. Era mult mai ușor să se considdere „aleși”, care nu mai au nimic altceva de făcut decât să-i urască pe cei care nu erau ca ei. Nimic greu în asta!

    Extremiștii noștri seamănă aici tocmai cu sioniștii împotriva cărora zic că luptă. Ironic, nu?

    Dar în același timp cu evreii seamănă și neoprotestanții, care consideră că sunt mântuiți numai prin apartenența lor la o congregație anume. Deși nu pe criterii etnice, dar și ei se consideră tot la fel „aleși” și „mântuiți” numai pentru că fac parte dintr-o anumită confesiune.

    Și când te gândești că Mântuitorul și Sfinții Părinți tocmai împotriva acestui lucru au insistat: îndreaptățirea de sine…

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Aveți dreptate întru totul, doamnă Irina! Există asemănări comportamentale profunde între toți cei care se îndreptățesc pe ei înșiși și care fac parte din diverse religii și confesiuni. Și aceasta pentru că își caută „mântuirea” nu în relație cu Dumnezeu, ci cu ceea ce ei consideră că sunt „condiții” ale mântuirii.

      Însă, când Dumnezeu este viața ta, când tu trăiești în relație vie cu Dumnezeu, nu te poți considera niciodată „sfânt” în relație cu El, ci mereu un foarte mare păcătos. Pentru că relația reală cu Dumnezeu ne arată diferența abisală dintre El și noi.

      Dar cel care se consideră „drept” și „mântuit” nu mai are nevoie de relația cu Dumnezeu, nu mai are nevoie de pocăință continuă și de luptă continuă cu patimile din el însuși, pentru că el se crede „în afara” păcatului, „în afara” Iadului. Însă nimeni nu este fără de păcat și nimeni nu e în afara luptei cu demonii și cu patimile proprii. Și dacă știi asta, atunci nu poți trăi nicio zi fără grijă, fără atenție, fără asceză. Pentru că în orice clipă demonii te pot arunca în păcate mari, dureroase, în înșelări lamentabile, în fapte de rușine.

      Vă mulțumesc pentru comentariu și pentru prietenie! Și vă doresc să vă bucurați întru Domnul în fiecare zi a vieții dumneavoastră! Numai bine!

  2. Irina

    Mulțumesc mult Părinte, și noi vă dorim să primiți multă dragoste dumnezeiască și pace sfântă în nevoința acestui post și să ajungem să vedem Învierea Domnului!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Așa să fie de la Domnul! Vă mulțumesc, doamnă Irina! Dumnezeu să ne bucure duhovnicește în fiecare zi!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén