Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 7 martie, 2017

Who can know the man?

In the Orthodox theology the man is a mystery. And is a mystery, for that he is created after the icon of God [κατ᾽ εἰκόνα Θεοῦ] [Gen. 1, 27] and for this, his life has an unexpected depth. But that does not mean that man cannot be known at all. For and the theology of Church and the human sciences deal with the knowledge of the man and with its role in the world.

The Church accentuates very much the role of the Confessor in parish. For any Orthodox parish, the Confessor is the one who cleanses us from sins, but the one who guides us on the path of salvation. From this motive, the Father Confessor is the cohesion factor of parish and, in the same time, he is the one who knows the people and directs their trajectory.

But, in fact, most often the Confessor is the one who confesses the parish, without being able to know it deeply. Why? For that he does not have time, but, more often, because he may not know it. And why the Confessor cannot know his parish? For that he lacks the true knowledge of people, ie the ghostual knowledge.

For the ghostual knowledge is not enough just the hirotonia [χειροτονία]/ cheirotonia into Priest and the hirotesia [χειροθεσία]/ cheirothesia into Confessor, but you must live a holy life. Because the life with God is the true knowledge of God, the true knowledge of self and the true knowledge of others.

Therefore, the real cohesion factor of the Church is the ghostual man. And this ghostual man can be Hierarch, Priest, Deacon, Monk or Layman, male or female, for that God looks at the heart of man.

But why is the ghostual man superior to others in matters of  knowledge of the man? For that only God knows all. Only He Himself truly knows the deep of man. And God, the One who dwells in His servants, He reveals to them the ones about people. Therefore, the ghostual man knows the people in their depth, because he is helped by God to know them. But the mystery of man remains mystery and in the face of the ghostual man, for that only God truly knows who is the man.

Perdea de fum

Scriitorul avea întotdeauna nevoie să își privească personajele din apropiere. De aceea pierdea o bună bucată din fiecare zi pe străzi, urmărind persoane care se încadrau în propria lui imagine despre personajele sale. Pentru că personajele sale creșteau, pe fiecare zi, în el însuși, atâta timp cât de la cineva lua fața, de la altul lua mersul, de la altul modul în care se îmbracă…și ele erau vii în el. Și seara discuta cu soția lui despre starea personajelor din el însuși, adică despre aceste ființe compozite care îl populau și pe care el le născuse.

Însă, personajele nu erau „în uterul” lui, ci în capul lui. Dar, cu toate acestea, adesea se simțea purtând în sine, de parcă ar fi fost o femeie însărcinată, propriile lui personaje. Căci ele sunt vii, uneori prea vii, de parcă nu le are numai în cap sau numai în el însuși…ci, datorită lor, el însuși s-a transformat într-o lume, din ce în ce mai largă, mai încăpătoare, în care personajele lui își trăiesc propria lor existență.

Ba, mai mult, pentru ca aceste personaje să trăiască în voie, el le dă tot mai mult spațiu. Le lărgește nespus de mult cosmosul lor. Pentru ca nu cumva personajele, deloc fictive, să aibă senzații claustrofobe.

Însă cum s-au format personajele și cum sunt ele reale, dacă ele sunt formate compozit, prin lipirea la un loc a diverse membre și trăsături de spirit? Scriitorul nu vrea să vorbească despre acest lucru. Însă e cert că ele sunt reale și că el vorbește despre lumea lui, despre lumea lui interioară pe zeci de pagini. Și trebuie să remarc și faptul că scriitorul nu redă în mod realist lucrurile și la suprafață, ci caută în lăuntrul personajelor sale o inepuizabilă raportare la viață.

Spre exemplu, într-o zi, a urmărit o femeie spre 50 de ani, care venea de la cumpărături. Puțin obosită, respirând greu, a vorbit de două ori la telefon, când a trecut pe la semafor a așteptat culoarea verde, s-a uitat mai întâi în partea dreaptă, apoi în stânga, s-a uitat la sacoșele din mâini, a strâmbat puțin din nas din cauza unei mașini bune de aruncat, care a lăsat în urma ei o miasmă de carburant…și numai după aceea a trecut strada.

De ce trec oamenii strada atât de încrezători? Ce așteaptă ei dincolo de…zebră? Cât timp mai trecem strada? De ce trecem strada prin locurile parafate pe șosea? Pentru că credem în societate, în viața împreună! Deși pe fiecare zi, la năduf, ne-am dori o lume mult mai simplă, fără reguli, fără limite…Însă, când ieșim din cearta noastră cu noi înșine ne dăm seama că scriitorul e mai înțelept decât noi, pentru că el urmărește viața…și nu dorește să o schimbe.

Cine dorește să ne schimbe viața? Și noi ce suntem: niște pămpălăi, niște icsuri, niște gumă de mestecat aruncată pe stradă, pentru că coșul de gunoi a fost prea departe? Cine suntem noi, cei de azi? Ce facem noi cu străzile noastre, cu diminețile noastre, cu fricile noastre în care ne ascundem, cu bucuriile noastre pe care nu le găsim pe noptieră și nici măcar în cadă?

Femeia a trecut pe partea cealaltă, pe lângă bancă. Privind-o din dreapta, aveam sentimentul că duce cu ea o taină și asta mă fascina. Dar ce înseamnă pentru scriitor că femeia are o taină sau duce o taină cu ea tot timpul? Și de ce l-ar interesa pe el taina ei, atâta timp cât fiecare suntem „pe cont propriu”? De ce n-o omoară până ajunge ea la blocul ei, dincolo de a treia stradă, dacă și așa e singură?

O, cât de ușor e să presupui moartea unui personaj! Și când te gândești cât de lung e un proces pentru o crimă cu autor neidentificat, fiecare tribunal și-ar dori să fie în mintea făptuitorului, numai și numai pentru ca să reducă corvoada hârtiilor și a speculațiilor în această speță. Însă moarta rămâne moartă. Noi ne certăm cu criminalul, presupunem lucruri despre criminal, dar femeia ucisă a devenit o problemă preponderent teologică. Pentru că întrebarea de fond e aceasta: unde e sufletul ei acum? S-a mântuit acea femeie sau nu?

Însă tribunalul cu ce se ocupă? El caută probe, fapte, evidențe. Pe când criminalul scrie romane, cu lux de amănunte, despre propriile sale crime.

Am văzut mai multe filme pe această temă: scriitorii sunt adesea suspectați de crimă pentru că își expun, în mod public, bogata lor imaginație. Cu alte cuvinte, dacă un scriitor „își omoară” personajele în romanele și nuvelele sale, pentru poliție acest lucru înseamnă că el „dorește” sau „deja a înfăptuit crime”. Însă ce face scriitorul în mintea lui și în scris e una, pe când crima e o faptă care are loc în realitate și înseamnă suprimarea vieții fizice a unui om.

De ce ar fi scriitorul mai vinovat de fantezii morbide în comparație cu orice om, care poate gândi, la fel de mult și bine, crime pe bandă rulantă? Însă faptul că criminalii, adesea, nu sunt scriitori, ne arată că crima nu are nevoie neapărat de fantezie, ci ea poate rezulta și din frică, neatenție, grabă, răutate, demență.

Ce te face să fii un criminal? Ce te face să fii un scriitor? Ce te face să fii un Sfânt? Și cum arată, de fapt, cei care se cred „sfinți”, dar ei își doresc să ucidă, să parvină, să domine? Însă ce dominăm în esență?

Scriitorul se pregătește pentru un nou roman cu minuțiozitate. În momentul când personajele apar în el și se mișcă aidoma unor ființe vii, el începe să scrie despre ele. Și dacă vrea să omoare una dintre ființele lui interioare, unul dintre personaje, el moare cu adevărat în el însuși? Nu! Personajul moare numai pe hârtie. În scriitor, acea ființă nu moare, rămâne mereu vie și această lume e ținută împreună de către scriitor, prin aceea că el odihnește pe fiecare personaj în parte.

Pentru că scriitorul trebuie să trăiască cu tot acest zgomot, cu toată această lume în el însuși, și de aceea are nevoie de liniște. El trebuie să facă pace în el însuși și să le pună pe ființele din el să se odihnească. Și când ele se odihnesc, atunci el se ocupă de alte ființe, de alte situații existențiale, tot atât de mult ca și de cele precedente.

Poate să-l acuze cineva pe scriitor că i-a plagiat viața, dacă el rupe o mână de la o persoană reală și o lipește unui personaj din el însuși? Dacă scoate ochii unui om și îi lipește unui personaj de al său, trebuie să îi dea o sumă de bani celui care i-a scos ochii, fără să îi scoată, pentru ca să îi pună în personajul care va trăi în romanul său? Și de unde știe Adina că eu am folosit-o în romanul meu? Care Adina? Unde stă? De ce tocmai ea? Și ce ai luat de la ea?

Dar dacă am luat de la o persoană necunoscută un nas, pentru că aveam nevoie de el pentru nasul unui personaj al meu, am făcut un transplant de organe? Căci, după cum se pare, scriitorul e un măcelar. Sau, mai finuț spus, un chirurg plastician. Pentru că el ia membre de la persoane reale și le transplantează unor personaje reale. Și cum nu ar fi personaje reale, dacă ele se studiază în licee și în facultăți ca personaje impunătoare?

Ion e important pentru că a fost văzut de Rebreanu. Nu contează din câți oameni reali a fost compus personajul real Ion, dar Ion e studiat, pe când Ion Popescu nu e studiat la școală, pentru că despre Ion Popescu nu a scris încă nimeni, deși oricând poate să scrie cineva despre tine.

Dar de ce trebuie să scrie cineva despre tine pentru ca să exiști? Nu exiști și dacă nimeni nu scrie despre tine? Ba da, exiști! Dar în lumea literaturii personajele trebuie să aibă realitate pentru ca să aibă posteritate. Pentru că tu exiști în lumea lui Dumnezeu, mergând în Rai sau în Iad după moartea ta, dar aici, în lumea oamenilor, tu rămâi dacă despre tine s-a scris, se scrie, se va scrie. Dacă tu devii un personaj atunci ai posteritate. Dacă nu, ai decât un mormânt, care va dispărea, atunci când nimeni nu ți-l va mai îngriji.

Cât de importantă e femeia care a trecut strada pe la semafor? Depinde! Ea poate să însemne ceva sau nu. Depinde de ce poți să scoți din obrajii ei, din presupusele ei gânduri, din trupul ei, din modul în care face anumite gesturi. Dacă nu îți spune nimic, o uiți. O uiți pur și simplu. Treci la altă femeie, la alt copil, la alt muc de țigare aruncat pe jos, la altă casă dărăpănată și care, fără doar și poate, odată a însemnat ceva pentru o familie.

Cum își dă seama scriitorul că are nevoie de ridicările lui din sprâncene? Că are nevoie de îngâmfarea ei, a vânzătoarei care se crede senator? De ce se duce cu gândul până într-acolo, încât ne prezintă o lume atât de crudă, de dușmănoasă, de searbădă? De ce scriitorul ne urăște, spunându-ne adevărul despre noi înșine? Însă ce înseamnă, de fapt, a urî: a spune adevărul sau a minți despre adevăr?

Spre exemplu, eu cunosc pe cineva (nu înseamnă că e și o persoană reală) care se crede urât de toți, pe când el e o ură ambulantă. Și pe cât urăște, pe atât spune despre alții că sunt plini de ură. Însă de ce îi acuză pe ceilalți de propria lui boală? De ce baba nu se uită în oglindă și vede riduri la domnișoare? Pentru că oamenii, care nu își suportă propriul adevăr, bagă gunoiul lor sub preș. Vor să se reinventeze. Vor să audă despre ei numai lucruri bune.

Numai că gunoiul stă în tine, dacă nu îl dai afară. Și când vine scriitorul și îți vorbește de propriul tău gunoi, atunci sari ca ars. Pentru că te știi cu vulpea în traistă. Te știi cu musca pe căciulă. Te știi codoș la ușa Mănăstirii. Și de aceea ură, ură, incultură,/ ceartă, verbe și minciuni/ neștiind unde să furi/ laude nemeritate.

Femeia a ajuns la blocul ei, a deschis, a urcat scările, a căutat în cutia poștală, după care nu a mai văzut-o. Scriitorul s-a uitat în telefonul mobil: niciun mesaj, niciun comentariu. A apăsat pe numărul ei. I-a răspuns. A început o discuție casnică. După care a luat un fragment din doamna pe care a urmărit-o azi în interes literar…și l-a pus în romanul lui. Care e fragmentul pe care l-a luat? I-au plăcut sprâncenele ei. Și le-a pus unei doamne de 30 de ani, care s-a bucurat mult că are sprâncene, și care e amanta unui profesor universitar. Acum, soția lui nu știe de toată tărășenia, și nici de faptul că el nu este la prima abatere conjugală. Deși femeilor le place să creadă că ele simt imediat când bărbații lor au o aventură…

Reîntoarcere la Nichita [78]

Poemul Orfeu în vechea cetate e o parabolă care ne vorbește despre condiția poetului dintotdeauna în această lume, dar și despre felul în care se simțea el, Nichita Stănescu, în lumea sa:

Poetul, cu un șoim pe umăr, intră în cetate.
El se simte foarte tulburat
și întocmai ca steaua Canopus,
cea din emisfera australă
cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.

Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.
Alții nu-l văd pentru că nu au inimă.
În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

Toți însă spun în cor:
Poetul nu este de băut, deci nu-l înțelegem!
Poetul nu miroase cum floarea.
Cum putem să-l înțelegem,
cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea
drept floare?!

Poetul merge pe strada cea mare.
Du-te dracului, îi suflă șoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi suflă șoimul de pe umăr.
Poetul se face că n-aude nimica.

Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.
El ținea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept,
un șoim sugrumat.

Canopus e o stea foarte strălucitoare care, în sfera australă e vizibilă cu ochiul liber sus pe cer odată cu înserarea. Nichita a făcut de multe ori referire la ea, în poemele sale. Am remarcat-o încă de când am vorbit despre Elegia oului, a noua[1] și despre Elegia a zecea[2].

Aici îl vedem că se identifică deschis cu această stea, „văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă”.

Adică oamenii n-o pot vedea, tocmai pentru că…strălucește prea tare.

Și, deși strălucește, „nu-l vede nimeni pe poet”, fie „pentru că nu au vedere”, fie „pentru că”, mai degrabă, „nu au inimă”. Mai bine zis: nu au vedere a inimii. Sunt orbi cu inima. Nu au suflet ca să vadă și să simtă cele care le depășesc micimea.

Dar „toți” au, în schimb, opinii despre poet. Și nu oricum, ci „în cor”. Adică toți sunt de aceeași părere, sunt la unison. Iar părerea lor e că poetul nu se poate gusta și nici mirosi, „deci nu-l înțelegem”. Poetul e ingurgitabil și nu se lasă adulmecat, pentru corul locuitorilor cetății. Cu alte cuvinte, e insuportabil.

De aceea, corul locuitorilor nu îl poate declara o floare a cetății lor, pentru că „nu miroase ca floarea”. Și prin asta Nichita îi încondeiază pe cei care nu înțeleg decât existența concretă, care nu acceptă și nu caută decât lucrurile practice ale vieții lor, împlinirea în imediat, în ceea ce se mănâncă și se bea și are miros.

Ceea ce nu face parte dintre acestea e de neînțeles și de neacceptat pentru ei.

Iar șoimul îi spune poetului „du-te dracului de prost”, pentru că îți irosești viața pentru asemenea caricaturi umane. Pentru că îți dai sufletul pentru asemenea nesimțiți care nu au leac, care nu se vor îndrepta niciodată, pentru că ei nu vor vrea niciodată să aibă inimă.

Și ce face poetul? Sugrumă șoimul, pentru că el vrea să își dea sufletul mai departe pentru cei care nu îl recunosc și nu îl acceptă.


[1] A se vedea comentariul meu mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/09/reintoarcere-la-nichita-24/.

Psalmul 68, cf. LXX

1. Întru sfârșit, pentru cei care se vor schimba, [psalmul] lui David.

2. Mântuiește-mă, Dumnezeu[le], că au intrat apele până la sufletul meu!

3. Înfiptu-m-am în noroiul adâncului și nu este [aceasta] firea [mea] [καὶ οὐκ ἔστιν ὑπόστασις]. Am venit întru adâncimile mării și vifor m-a înecat pe mine.

4. Ostenit-am strigând, s-a rănit gâtul meu, s-au sfârșit ochii mei din a nădăjdui în Dumnezeul meu[1].

5. Înmulțitu-s-au mai mult decât perii capului meu cei care mă urăsc pe mine în zadar. Întăritu-s-au vrăjmașii mei, cei care mă prigonesc cu nedreptate. [Căci] pe care nu le-am răpit, [mai] apoi le plăteam [le-am plătit].

6. Dumnezeu[le], Tu ai cunoscut nebunia mea [τὴν ἀφροσύνην μου] și greșelile mele de la Tine nu s-au ascuns.

7. Să nu se rușineze în[tru] mine cei care Te rabdă pe Tine, Doamne, Doamne al Puterilor [și nici] să nu se întoarcă în[tru] mine [din cauza mea] cei care Te caută pe Tine, Dumnezeul lui Israil!

8. Că pentru Tine am îndurat ocară, acoperit-a rușinea fața mea.

9. Înstrăinat am fost fraților mei și străin fiilor maicii mele.

10. Că râvna casei Tale m-a mâncat și ocările celor care Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea.

11. Și am aplecat în post sufletul meu [καὶ συνέκαμψα ἐν νηστείᾳ τὴν ψυχήν μου] și a fost întru ocară mie.

12. Și am pus veșmântul meu sac și le-am fost lor întru parabolă.

13. Împotriva mea grăiau cei care stau în porți și întru [despre] mine cântau cei care beau vin.

14. Iar eu [eram întru] rugăciunea mea către Tine, Doamne, [în] vremea buneivoiri, Dumnezeu[le], în mulțimea milei Tale. Auzi-mă în adevărul mântuirii Tale!

15. Mântuiește-mă din tină, ca să nu mă înfig [în ea]! [Ca] să mă izbăvesc de cei care mă urăsc și din adâncimea apelor.

16. Să nu mă înece viforul apei și nici să [nu] mă înghită adâncul și nici să-și închidă groapa gura ei asupra mea!

17. Auzi-mă, Doamne, că bună [este] mila Ta! După mulțimea îndurărilor Tale privește spre mine!

18. Să nu-Ți întorci fața Ta de la slujitorul Tău, că mă necăjesc! Îndată auzi-mă!

19. Ia aminte sufletului meu și răscumpără-l pe el! Pentru vrăjmașii mei izbăvește-mă!

20. Că Tu cunoști ocara mea și rușinea mea și umilirea mea. Înaintea Ta [sunt] toți cei care mă necăjesc.

21. Ocară a așteptat sufletul meu și suferință. Și l-am răbdat [l-aș fi răbdat] pe cel care se întristează împreună și nu a fost și pe cei care mângâie și nu i-am aflat.

22. Și mi-au dat întru mâncarea mea fiere și întru setea mea m-au adăpat [cu] oțet[2].

23. Facă-se masa lor înaintea lor întru cursă și întru răsplătire și întru poticnire!

24. Să se întunece ochii lor [pentru] a nu vedea și spatele lor totdeauna îl apleacă!

25. Varsă peste ei urgia Ta și mânia urgiei Tale să-i cuprindă pe ei!

26. Facă-se casa lor pustie și în locașurile lor să nu fie cel care locuiește!

27. Că pe care Tu l-ai lovit, ei l-au prigonit și peste durerea rănilor Tale au adăugat [καὶ ἐπὶ τὸ ἄλγος τῶν τραυματιῶν Σου προσέθηκαν].

28. Adaugă fărădelege peste fărădelegea lor și să nu intre în[tru] dreptatea Ta!

29. Să se șteargă din cartea celor vii și cu cei Drepți să nu se scrie!

30. Sărac și îndurerat [ἀλγῶν] sunt eu și mântuirea feței Tale, Dumnezeu[le], mi-a ajutat mie.

31. Voi lăuda numele lui Dumnezeu cu cântare [și] Îl voi mări pe El în laudă.

32. Și-I va plăcea lui Dumnezeu mai mult decât vițelul cel tânăr, purtând coarne și unghii.

33. Să vadă cei săraci și să se veselească! Căutați pe Dumnezeu și va trăi sufletul vostru!

34. Că [i-]a auzit pe cei sărmani Domnul, și pe cei ai Lui, care au fost încătușați, nu i-a disprețuit.

35. Să-L laude pe El cerurile și pământul, marea și toate cele care se târăsc în ele[3]!

36. Că Dumnezeu va mântui Sionul și se vor zidi cetățile Iudeii și vor locui acolo și o vor moșteni pe ea.

37. Și sămânța robilor Tăi o vor ține pe ea și cei care iubesc numele Lui vor locui în ea.


[1] Am suferit multe dureri din cauză că am nădăjduit în ajutorul Dumnezeului meu.

[2] Cu oțet din vin.

[3] În ape.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén