Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Perdea de fum

Scriitorul avea întotdeauna nevoie să își privească personajele din apropiere. De aceea pierdea o bună bucată din fiecare zi pe străzi, urmărind persoane care se încadrau în propria lui imagine despre personajele sale. Pentru că personajele sale creșteau, pe fiecare zi, în el însuși, atâta timp cât de la cineva lua fața, de la altul lua mersul, de la altul modul în care se îmbracă…și ele erau vii în el. Și seara discuta cu soția lui despre starea personajelor din el însuși, adică despre aceste ființe compozite care îl populau și pe care el le născuse.

Însă, personajele nu erau „în uterul” lui, ci în capul lui. Dar, cu toate acestea, adesea se simțea purtând în sine, de parcă ar fi fost o femeie însărcinată, propriile lui personaje. Căci ele sunt vii, uneori prea vii, de parcă nu le are numai în cap sau numai în el însuși…ci, datorită lor, el însuși s-a transformat într-o lume, din ce în ce mai largă, mai încăpătoare, în care personajele lui își trăiesc propria lor existență.

Ba, mai mult, pentru ca aceste personaje să trăiască în voie, el le dă tot mai mult spațiu. Le lărgește nespus de mult cosmosul lor. Pentru ca nu cumva personajele, deloc fictive, să aibă senzații claustrofobe.

Însă cum s-au format personajele și cum sunt ele reale, dacă ele sunt formate compozit, prin lipirea la un loc a diverse membre și trăsături de spirit? Scriitorul nu vrea să vorbească despre acest lucru. Însă e cert că ele sunt reale și că el vorbește despre lumea lui, despre lumea lui interioară pe zeci de pagini. Și trebuie să remarc și faptul că scriitorul nu redă în mod realist lucrurile și la suprafață, ci caută în lăuntrul personajelor sale o inepuizabilă raportare la viață.

Spre exemplu, într-o zi, a urmărit o femeie spre 50 de ani, care venea de la cumpărături. Puțin obosită, respirând greu, a vorbit de două ori la telefon, când a trecut pe la semafor a așteptat culoarea verde, s-a uitat mai întâi în partea dreaptă, apoi în stânga, s-a uitat la sacoșele din mâini, a strâmbat puțin din nas din cauza unei mașini bune de aruncat, care a lăsat în urma ei o miasmă de carburant…și numai după aceea a trecut strada.

De ce trec oamenii strada atât de încrezători? Ce așteaptă ei dincolo de…zebră? Cât timp mai trecem strada? De ce trecem strada prin locurile parafate pe șosea? Pentru că credem în societate, în viața împreună! Deși pe fiecare zi, la năduf, ne-am dori o lume mult mai simplă, fără reguli, fără limite…Însă, când ieșim din cearta noastră cu noi înșine ne dăm seama că scriitorul e mai înțelept decât noi, pentru că el urmărește viața…și nu dorește să o schimbe.

Cine dorește să ne schimbe viața? Și noi ce suntem: niște pămpălăi, niște icsuri, niște gumă de mestecat aruncată pe stradă, pentru că coșul de gunoi a fost prea departe? Cine suntem noi, cei de azi? Ce facem noi cu străzile noastre, cu diminețile noastre, cu fricile noastre în care ne ascundem, cu bucuriile noastre pe care nu le găsim pe noptieră și nici măcar în cadă?

Femeia a trecut pe partea cealaltă, pe lângă bancă. Privind-o din dreapta, aveam sentimentul că duce cu ea o taină și asta mă fascina. Dar ce înseamnă pentru scriitor că femeia are o taină sau duce o taină cu ea tot timpul? Și de ce l-ar interesa pe el taina ei, atâta timp cât fiecare suntem „pe cont propriu”? De ce n-o omoară până ajunge ea la blocul ei, dincolo de a treia stradă, dacă și așa e singură?

O, cât de ușor e să presupui moartea unui personaj! Și când te gândești cât de lung e un proces pentru o crimă cu autor neidentificat, fiecare tribunal și-ar dori să fie în mintea făptuitorului, numai și numai pentru ca să reducă corvoada hârtiilor și a speculațiilor în această speță. Însă moarta rămâne moartă. Noi ne certăm cu criminalul, presupunem lucruri despre criminal, dar femeia ucisă a devenit o problemă preponderent teologică. Pentru că întrebarea de fond e aceasta: unde e sufletul ei acum? S-a mântuit acea femeie sau nu?

Însă tribunalul cu ce se ocupă? El caută probe, fapte, evidențe. Pe când criminalul scrie romane, cu lux de amănunte, despre propriile sale crime.

Am văzut mai multe filme pe această temă: scriitorii sunt adesea suspectați de crimă pentru că își expun, în mod public, bogata lor imaginație. Cu alte cuvinte, dacă un scriitor „își omoară” personajele în romanele și nuvelele sale, pentru poliție acest lucru înseamnă că el „dorește” sau „deja a înfăptuit crime”. Însă ce face scriitorul în mintea lui și în scris e una, pe când crima e o faptă care are loc în realitate și înseamnă suprimarea vieții fizice a unui om.

De ce ar fi scriitorul mai vinovat de fantezii morbide în comparație cu orice om, care poate gândi, la fel de mult și bine, crime pe bandă rulantă? Însă faptul că criminalii, adesea, nu sunt scriitori, ne arată că crima nu are nevoie neapărat de fantezie, ci ea poate rezulta și din frică, neatenție, grabă, răutate, demență.

Ce te face să fii un criminal? Ce te face să fii un scriitor? Ce te face să fii un Sfânt? Și cum arată, de fapt, cei care se cred „sfinți”, dar ei își doresc să ucidă, să parvină, să domine? Însă ce dominăm în esență?

Scriitorul se pregătește pentru un nou roman cu minuțiozitate. În momentul când personajele apar în el și se mișcă aidoma unor ființe vii, el începe să scrie despre ele. Și dacă vrea să omoare una dintre ființele lui interioare, unul dintre personaje, el moare cu adevărat în el însuși? Nu! Personajul moare numai pe hârtie. În scriitor, acea ființă nu moare, rămâne mereu vie și această lume e ținută împreună de către scriitor, prin aceea că el odihnește pe fiecare personaj în parte.

Pentru că scriitorul trebuie să trăiască cu tot acest zgomot, cu toată această lume în el însuși, și de aceea are nevoie de liniște. El trebuie să facă pace în el însuși și să le pună pe ființele din el să se odihnească. Și când ele se odihnesc, atunci el se ocupă de alte ființe, de alte situații existențiale, tot atât de mult ca și de cele precedente.

Poate să-l acuze cineva pe scriitor că i-a plagiat viața, dacă el rupe o mână de la o persoană reală și o lipește unui personaj din el însuși? Dacă scoate ochii unui om și îi lipește unui personaj de al său, trebuie să îi dea o sumă de bani celui care i-a scos ochii, fără să îi scoată, pentru ca să îi pună în personajul care va trăi în romanul său? Și de unde știe Adina că eu am folosit-o în romanul meu? Care Adina? Unde stă? De ce tocmai ea? Și ce ai luat de la ea?

Dar dacă am luat de la o persoană necunoscută un nas, pentru că aveam nevoie de el pentru nasul unui personaj al meu, am făcut un transplant de organe? Căci, după cum se pare, scriitorul e un măcelar. Sau, mai finuț spus, un chirurg plastician. Pentru că el ia membre de la persoane reale și le transplantează unor personaje reale. Și cum nu ar fi personaje reale, dacă ele se studiază în licee și în facultăți ca personaje impunătoare?

Ion e important pentru că a fost văzut de Rebreanu. Nu contează din câți oameni reali a fost compus personajul real Ion, dar Ion e studiat, pe când Ion Popescu nu e studiat la școală, pentru că despre Ion Popescu nu a scris încă nimeni, deși oricând poate să scrie cineva despre tine.

Dar de ce trebuie să scrie cineva despre tine pentru ca să exiști? Nu exiști și dacă nimeni nu scrie despre tine? Ba da, exiști! Dar în lumea literaturii personajele trebuie să aibă realitate pentru ca să aibă posteritate. Pentru că tu exiști în lumea lui Dumnezeu, mergând în Rai sau în Iad după moartea ta, dar aici, în lumea oamenilor, tu rămâi dacă despre tine s-a scris, se scrie, se va scrie. Dacă tu devii un personaj atunci ai posteritate. Dacă nu, ai decât un mormânt, care va dispărea, atunci când nimeni nu ți-l va mai îngriji.

Cât de importantă e femeia care a trecut strada pe la semafor? Depinde! Ea poate să însemne ceva sau nu. Depinde de ce poți să scoți din obrajii ei, din presupusele ei gânduri, din trupul ei, din modul în care face anumite gesturi. Dacă nu îți spune nimic, o uiți. O uiți pur și simplu. Treci la altă femeie, la alt copil, la alt muc de țigare aruncat pe jos, la altă casă dărăpănată și care, fără doar și poate, odată a însemnat ceva pentru o familie.

Cum își dă seama scriitorul că are nevoie de ridicările lui din sprâncene? Că are nevoie de îngâmfarea ei, a vânzătoarei care se crede senator? De ce se duce cu gândul până într-acolo, încât ne prezintă o lume atât de crudă, de dușmănoasă, de searbădă? De ce scriitorul ne urăște, spunându-ne adevărul despre noi înșine? Însă ce înseamnă, de fapt, a urî: a spune adevărul sau a minți despre adevăr?

Spre exemplu, eu cunosc pe cineva (nu înseamnă că e și o persoană reală) care se crede urât de toți, pe când el e o ură ambulantă. Și pe cât urăște, pe atât spune despre alții că sunt plini de ură. Însă de ce îi acuză pe ceilalți de propria lui boală? De ce baba nu se uită în oglindă și vede riduri la domnișoare? Pentru că oamenii, care nu își suportă propriul adevăr, bagă gunoiul lor sub preș. Vor să se reinventeze. Vor să audă despre ei numai lucruri bune.

Numai că gunoiul stă în tine, dacă nu îl dai afară. Și când vine scriitorul și îți vorbește de propriul tău gunoi, atunci sari ca ars. Pentru că te știi cu vulpea în traistă. Te știi cu musca pe căciulă. Te știi codoș la ușa Mănăstirii. Și de aceea ură, ură, incultură,/ ceartă, verbe și minciuni/ neștiind unde să furi/ laude nemeritate.

Femeia a ajuns la blocul ei, a deschis, a urcat scările, a căutat în cutia poștală, după care nu a mai văzut-o. Scriitorul s-a uitat în telefonul mobil: niciun mesaj, niciun comentariu. A apăsat pe numărul ei. I-a răspuns. A început o discuție casnică. După care a luat un fragment din doamna pe care a urmărit-o azi în interes literar…și l-a pus în romanul lui. Care e fragmentul pe care l-a luat? I-au plăcut sprâncenele ei. Și le-a pus unei doamne de 30 de ani, care s-a bucurat mult că are sprâncene, și care e amanta unui profesor universitar. Acum, soția lui nu știe de toată tărășenia, și nici de faptul că el nu este la prima abatere conjugală. Deși femeilor le place să creadă că ele simt imediat când bărbații lor au o aventură…

Did you like this? Share it:

Previous

Reîntoarcere la Nichita [78]

Next

Who can know the man?

2 Comments

  1. Pr. Iulian

    Oamenii complecși ca dvs sunt întotdeauna greu de cuprins. Însă, dacă stai să te gândești mai bine, nici Sfinții nu sunt deloc „schematici” decât în mintea celor care vor să îi „simplifice” artificial, care vor ca Sfinții să fie ca o coală de hârtie goală pe care scrie „sfințenie” și atât. Și cu toate acestea multora le e frică de oamenii complecși pentru că îi cred complicați, adică de neînțeles.

    Îmi amintesc că Sfântul Siluan Athonitul avea o vorbă: „Sfinții sunt greu de purtat”. Dar oamenii vor ca ei să pară „accesibili”, să pară că ce au făcut aceia e ușor pentru toată lumea, nu e mare scofală. De aceea și spun că Sfinții erau oameni „simpli”, confundând simplificarea duhovnicească cu simplitatea omenească.
    Mântuire, har și milă de la Domnul!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Părinte Iulian,

      oamenii complecși sunt oamenii cu multe virtuți și cu multă cunoaștere teologică și enciclopedică și de viață! Însă ei nu sunt oameni complicați, ci doar unii care te depășesc.

      E ca atunci când înveți un meșteșug sau o limbă. Când nu știi să faci pâine sau mâncare, ți se par lucrurile complicate. Dar când le înveți nu mai ți se par complicate, pentru că nu sunt în fapt, ci doar unele care necesită timp, experiență și pricepere. La fel, când nu cunoști limba, ți se pare că e o greutate enormă. Dar, cu puțin mai mult efort, înțelegi că lucrurile sunt clare, ca și în limba ta și că orice limbă are logica, frumusețea și profunzimea ei. Numai că trebuie să fie cineva lângă tine care să ți le dezvăluie.

      De ce e grea viața duhovnicească și teologia? Pentru că nu le trăiești și nu vrei să le afli. Dar dacă îmbini nevoința zilnică cu citirea zilnică în 3, 7, 10, 15 ani apar rezultate minunate în noi înșine. Și aceasta pentru că Dumnezeu preface nevoința noastră în viață curată și luminată de slava Lui.

      Adică nimic nu e greu decât dacă nu începi acel lucru, acea ocupație, acea vocație. Și dacă ne încredem în Dumnezeu se petrec schimbări uluitor de minunate în noi înșine.

      Vă doresc numai bine și mult spor în slujirea dumneavoastră!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén