Poemul Orfeu în vechea cetate e o parabolă care ne vorbește despre condiția poetului dintotdeauna în această lume, dar și despre felul în care se simțea el, Nichita Stănescu, în lumea sa:

Poetul, cu un șoim pe umăr, intră în cetate.
El se simte foarte tulburat
și întocmai ca steaua Canopus,
cea din emisfera australă
cea văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă.

Nu-l vede nimeni pe poet.
Unii nu-l văd pentru că nu au vedere.
Alții nu-l văd pentru că nu au inimă.
În fine restul nu-l văd pentru că nu sunt.

Toți însă spun în cor:
Poetul nu este de băut, deci nu-l înțelegem!
Poetul nu miroase cum floarea.
Cum putem să-l înțelegem,
cum putem să luăm ceea ce nu miroase ca floarea
drept floare?!

Poetul merge pe strada cea mare.
Du-te dracului, îi suflă șoimul de pe umăr,
du-te dracului de prost, îi suflă șoimul de pe umăr.
Poetul se face că n-aude nimica.

Am văzut cu ochii mei un poet intrând în cetate.
El ținea în mâna dreaptă, în pumnul lui drept,
un șoim sugrumat.

Canopus e o stea foarte strălucitoare care, în sfera australă e vizibilă cu ochiul liber sus pe cer odată cu înserarea. Nichita a făcut de multe ori referire la ea, în poemele sale. Am remarcat-o încă de când am vorbit despre Elegia oului, a noua[1] și despre Elegia a zecea[2].

Aici îl vedem că se identifică deschis cu această stea, „văzută numai de cei care poartă ochelari la inimă”.

Adică oamenii n-o pot vedea, tocmai pentru că…strălucește prea tare.

Și, deși strălucește, „nu-l vede nimeni pe poet”, fie „pentru că nu au vedere”, fie „pentru că”, mai degrabă, „nu au inimă”. Mai bine zis: nu au vedere a inimii. Sunt orbi cu inima. Nu au suflet ca să vadă și să simtă cele care le depășesc micimea.

Dar „toți” au, în schimb, opinii despre poet. Și nu oricum, ci „în cor”. Adică toți sunt de aceeași părere, sunt la unison. Iar părerea lor e că poetul nu se poate gusta și nici mirosi, „deci nu-l înțelegem”. Poetul e ingurgitabil și nu se lasă adulmecat, pentru corul locuitorilor cetății. Cu alte cuvinte, e insuportabil.

De aceea, corul locuitorilor nu îl poate declara o floare a cetății lor, pentru că „nu miroase ca floarea”. Și prin asta Nichita îi încondeiază pe cei care nu înțeleg decât existența concretă, care nu acceptă și nu caută decât lucrurile practice ale vieții lor, împlinirea în imediat, în ceea ce se mănâncă și se bea și are miros.

Ceea ce nu face parte dintre acestea e de neînțeles și de neacceptat pentru ei.

Iar șoimul îi spune poetului „du-te dracului de prost”, pentru că îți irosești viața pentru asemenea caricaturi umane. Pentru că îți dai sufletul pentru asemenea nesimțiți care nu au leac, care nu se vor îndrepta niciodată, pentru că ei nu vor vrea niciodată să aibă inimă.

Și ce face poetul? Sugrumă șoimul, pentru că el vrea să își dea sufletul mai departe pentru cei care nu îl recunosc și nu îl acceptă.


[1] A se vedea comentariul meu mai sus sau aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/03/27/reintoarcere-la-nichita-22/.

[2] Idem: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/09/reintoarcere-la-nichita-24/.

Did you like this? Share it: