Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 10 martie, 2017

The passion of self-love

In Orthodox spirituality the self-love is a passion, a bad thing, which is reprimanded harshly. And this for that, the self-love is a reduction of all life and all understanding at yourself, removing on God from your life.

A man who loves on himself cannot trust in God. A man shut up in himself, a man who does nothing without a real profit, evident, material, is an inapt man for relations and, in the first row, for the highest relation, for the relation with God.

And if the man has made himself an idol, then he considers himself as „his greatest accomplishment”.  But the man cannot accomplish himself without God! Without Him the man is dead spiritually and for everlastingness. And one who loves himself is a spiritually dead, although he believes that he is a „fulfilled” man.

The one who loves himself has a high opinion of himself. And who suffers from the disease of the opinion of self is a catastrophe in theology and in the ghostual life. Because he does not want to be taught by God and His Saints, but he relies on his own „theological” imaginations. And the „theological” imaginations are catastrophic in theology and in the life of Church, for that they replace the divine enlightenednesses with the views of fallen man, passionate.

From this motive, the starting point in the Orthodox soteriology is the Holy Baptism and  the cleaning of passions. And how the love of self is a passion, the Orthodox is struggling with it to the death.

But how does the love of self die in us?  Through the obedience to God and to the Priest Confessor. If we speak and write on how we understand, then we keep ourselves into a humble opinion about ourselves. But if we are launching ourselves in theological speculations, in things which far exceed our own understanding, we show how „rich” are in opinion and self-love.

And why the opinion of self does not make us „theologians”? Because, in theology, the feeling and the sight of God are what make us theologians. God makes us theologians, if we live with Him and enlightened by Him. While the egoism is the mother of stupidity and of all sin. For that the egoist does not want to learn from God and from the people and remains in blindness of self.

Predică la Duminica a 2-a din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

a doua duminică din Postul Mare, în mod tradițional, este dedicată Sfântului Grigorios Palamas [Γρηγόριος Παλαμάς], Arhiepiscopul Tessalonicului[2], și, prin el, Sfinților Ierarhi ai Bisericii sau Sfinților Teologi ai Bisericii. Însă, cum duminica de azi a căzut pe data de 12 martie, noi pomenim astăzi mai mulți Sfinți Ierarhi sau Sfinți Teologi și anume pe Sfântul Teofanis Mărturisitorul, Episcopul Sigrianisului [Θεοφάνης ὁ Ὁμολογητής Ἐπίσκοπος Σιγριανής][3], pe Sfântul Gregorius cel Mare sau Dialogul [Διάλογος][4], Patriarh și Papă al Romei[5] și pe Sfântul Cuvios Simeon Noul Teolog [Ὁ Ὅσιος Συμεὼν ὁ Νέος Θεολόγος][6], Părintele vieții mele, care m-a marcat profund cu teologia și viața sa cele dumnezeiești și căruia i-am dedicat teza mea doctorală[7].

Așadar, cu atât mai mult această duminică este dedicată Sfinților Ierarhi sau Sfinților Teologi, iar noi trebuie să înțelegem de ce trebuie să subliniem importanța Ierarhului Sfânt sau a Sfântului Teolog în Biserică, după ce, duminica trecută, am vorbit despre Sfânta Ortodoxie, adică despre Biserica noastră și despre teologia, istoria și viața ei cele dumnezeiești.

– Poate Biserica noastră funcționa fără un Ierarh și fără ierarhie?

– Nu, în niciun caz! Pentru că ierarhia Bisericii,  dintru început, a fost tripartită, adică formată din Episcopi, Preoți și Diaconi. În studiul meu Despre ierarhia Bisericii în sec. I. d. Hr., publicat în 14 părți la nivel online[8], am arătat cu dovezi din istoria Bisericii că o comunitate liturgică se forma prin propovăduirea unui Sfânt Apostol, care, hirotonind un Episcop, acesta, la rândul lui, își hirotonea Preoții și Diaconii din eparhia lui. Iar Episcopii Bisericii, la început, erau oameni Sfinți și mari Teologi și cu o râvnă predicatorială imensă, și lor le datorăm extinderea Bisericii pe suprafața pământului. Iar Biserica, de-a lungul timpului, a trecut în sinaxarul și calendarul ei pe mulți Ierarhi Sfinți ai Bisericii, care, ca și primii hirotoniți de Apostoli, au fost una cu chemarea lor dumnezeiască, aceea de a propovădui adevărul dumnezeiesc, de a sluji Tainele Bisericii și de a conduce turma lor duhovnicească pe calea mântuirii.

Fapt pentru care o Biserică locală nu poate avea decât o ierarhie tripartită, pentru că Preoția Bisericii are 3 trepte: episcopală, preoțească și diaconală. Și nicio treaptă a Preoției sacramentale nu o poate înlocui pe cealaltă, pentru că  fiecare e de sine stătătoare și, numai împreună, cele trei trepte preoțești formează ierarhia Bisericii lui Hristos. Dar, fără doar și poate, Preoția și Diaconatul sunt trepte ierarhice care apar datorită lucrării sacramentale a Episcopului și fără de care Episcopul nu poate lucra în eparhia sa.

Însă Episcopul, în Biserică, e chemat să fie lumina prin excelență a Bisericii. El e chemat să studieze continuu teologia Bisericii și să fie o bibliotecă ambulantă, vie, în mijlocul Bisericii locale și, în același timp, un om harismatic, un om Sfânt, un om care se impune prin curăția vieții sale, prin caracterul și verticalitatea sa și printr-o profundă teologie și experiență mistică.

Fapt pentru care, predica și cartea sunt și trebuie să fie cele două mâini duhovnicești suplimentare ale Episcopului, cu care el îi îmbrățișează pe toți cei de aproape și de departe. Pentru că, atunci când te pregătești pentru predică, dimpreună cu Dumnezeu, și când predici în slava lui Dumnezeu adevărul Bisericii și experiența pe care ai acumulat-o ca Episcop, atunci îmbrățișezi cu toată inima pe oricine te ascultă și îl zidești duhovnicește. Și, cu atât mai mult, prin cărți trudite, prin cărți făcute cu timp și fără timp pentru întreaga Biserică, Episcopul îmbrățișează continuu, în timpul vieții și după moartea sa, pe toți cei care caută să trăiască cu Dumnezeu în această viață.

– Ce trebuie să facă un Episcop în postmodernitate?

– Ce a făcut Episcopul în orice secol: să slujească Biserica în toată viața sa și cu toată puterea interioară pe care o are. Însă, în mod particular, Episcopul Bisericii în postmodernitate trebuie să fie un om dialogic în parametrii momentului. Adică e neapărat ca Episcopul Bisericii să fie prezent online, la televizor, la radio, și nu doar atunci când sunt probleme administrative sau evenimente eclesiale majore, ci în mod continuu.

Scrisul, glasul, prezența sa, ideile sale, experiența sa trebuie să fie prezențe publice care să aibă impact la public, la orice fel de public, fapt pentru care e nevoie să ieșim spre public și să nu mai așteptăm ca publicul să vină la Biserică.  Căci, este evident faptul că publicul preferă un dus la mall, un stat la film, o bere rece, un meci de fotbal…în locul a 4 ore de Slujbă.

Dar dacă Episcopul își asumă creația online, dacă își asumă să fie văzut așa cum este, cu bunele și cu mai puțin bunele sale, dacă Episcopul predică și scrie cărți pentru că e nevoie de adevăr, e nevoie de luminare, e nevoie de ajutor real, atunci și Preoții și Diaconii și Monahii și Mirenii păstoriți de el vor avea o altă atitudine față de lumea contemporană, postmodernă, și vor ieși spre ea…cu toate riscurile sincerității și ale bunătății.

Pentru că atunci când predici și scrii cărți și cauți să ajuți oamenii în mod dezinteresat, adică spre binele lor și nu al tău, trăiești și multe peripeții neplăcute.

Eu, spre exemplu, în cei 11 ani de online, am primit ironii, nesimțiri de tot felul, amenințări, am fost șicanat, minimalizat, tracasat în chip și fel, dar am primit și îmbrățișări de la diverși oameni, elogii realiste și am câștigat respectul multora, chiar și al celor care nu mă vor și nu mă suportă din diverse motive.

Pentru că una e să faci ceva în mod zilnic, împotriva tuturor adversităților și pro bono[9], în iureșul vieții tale, împărțind timpul tău cu alții, și alta e să apari din când în când în online și să scrii câte un mic articol sau la televizor sau la vreun post de radio și să dai un interviu. Diferența este evidentă.

Și această diferență aduce oamenii la Biserică. Pentru că un Episcop prezent online după ce termină slujirea în Biserică e un Episcop care nu încetează niciodată să slujească. Un Episcop care predică la Biserică, în online, la televizor, la radio, oriunde e chemat, e un Episcop care zidește Biserica în mod continuu. Dar Episcopul care vrea să vorbească în postmodernitate trebuie să și citească, să studieze, să se pregătească continuu pentru predică. Pentru că de un astfel de Episcop are nevoie Biserica.

Căci Biserica are nevoie de Episcopi Sfinți și erudiți, de oameni de vocație, de oameni profunzi și sensibili, adânc ancorați în realitate și care vorbesc limba postmodernității.

– Și ce vrea postmodernitatea de la Biserică?

– Să vorbească clar și succint despre fiecare problemă în parte, dar în mod competent. Postmodernitatea ne întreabă, iar noi trebuie să știm să răspundem imediat, pentru că pe ea nu o interesează cine ești și cât timp ai la dispoziție ca să știi o groază de lucruri, ci să spui, să ai ce să spui și să spui bine ceea ce spui. Să spui înțelept.

Pentru că postmodernitatea este un conglomerat de ideologii, care toate îl au în prim-plan pe om, dar care n-au apetență pentru teologia Bisericii. Și când vine postmodernitatea și te întreabă: „Ce părere aveți, Preasfinția Voastră, despre suicid, schimbare de sex, transplant de organe, raportul dintre Stat și Biserică, despre parteneriatul civil, despre starea de spirit a românilor, despre divorțuri și avorturi, despre deznădejdea și singurătatea multor români, care nu știu ce să mai facă în condițiile actuale?”, tu trebuie să ai răspunsuri la toate fără ca să o scalzi. Trebuie să vorbești punctual, direct, concis…pentru că spațiul de emisie e puțin și, altfel, publicul va rămâne cu impresia că „ai improvizat” și nu că „ai răspuns”. Iar percepția e mai importantă azi decât realitatea de facto.

Dar dacă Episcopul ar fi prezent mereu la nivel online, prin predicile sale, prin articolele sale, prin răspunsurile sale către cititorii săi și raportarea celor din media ar fi alta, pentru că ar ști ceea ce el crede, pentru ce pledează, cum reacționează la întrebări și polemici, cum trăiește de fapt.

Dacă Episcopul ar fi mereu în online ne-am simți în largul nostru alături de el, am trece peste barierele artificiale de comunicare pe care mulți le trăiesc astăzi vizavi de Episcopii Bisericii și am simți cu toții care e adevărata raportare a oamenilor la Biserică. Pentru că unii îl vor înjura pe Episcopul care scrie online, alții îl vor ironiza, unii vor scrie comentarii ca să se afle în treabă, dar vor veni și credincioșii serioși, care îi vor pune întrebări serioase. Vor veni și oameni care apreciază demersul său, care iubesc ceea ce el face și astfel am avea, deopotrivă, ambele părți ale realității. Pentru că aversiunea față de Episcopi se împletește cu respectul și admirația față de ei. Dar dacă vrei să convingi, trebuie să te implici în online în mod zilnic, și să arăți cine ești tu.

Însă, după cum spuneam, astăzi pomenim 3 Sfinți Ierarhi Teologi, dar îl avem și pe Sfântul Simeon Noul Teolog, care nu a fost Ierarh, ci Ieromonah, dar a fost plin de teologie dumnezeiască. Pentru că atunci când Ierarhii nu sunt sau nu vor să fie Sfinți și Teologi, Dumnezeu umple de sfințenie și de teologie pe cei care Îi slujesc Lui cu adevărat. Și, din acest motiv, și Mireanul și Monahul și membrii ierarhiei Bisericii pot fi Sfinți și Teologi ai Bisericii, pentru că Dumnezeu nu pizmuiește pe nimeni, dar nici nu favorizează pe nimeni, ci pe câți doresc să își sfințească viața împreună cu El, Dumnezeu îi ajută și îi umple de harisme dumnezeiești și de multă teologie și experiență sfântă.

– Dar, cu toate acestea, de ce tocmai Sfântul Grigorios Palamas, care a trăit în secol. 13-14, născut în 1296 și adormit în 14 noiembrie 1359, este emblema Sfinților Teologi[10]?

– Pentru că prin experiența sa isihastă, plină de vederi dumnezeiești, și prin teologia sa dumnezeiască, Sfântul Grigorios Palamas, Părintele nostru, a apărat adevărata mântuire a oamenilor. Adică drumul adevărat, eclesial, al omului care se mântuiește și care trebuie să se curățească de patimi, să se umple de slava lui Dumnezeu și să înainteze în simțirea și vederea lui Dumnezeu în toată viața lui, îndumnezeindu-se și ajungând un teofor/ un purtător de Dumnezeu.

Căci Sfântul Grigorios, în toată teologia lui, nu a pledat pentru ortodoxul lipsit de teologie și de experiență mistică, nu a pledat pentru ortodoxul indiferent, tipicar și extremist, pe care mulți îl încurajează astăzi, ci el a pledat pentru adevăratul om al Bisericii: pentru Sfânt și pentru viața sfântă a omului. Pentru că ortodoxul adevărat e Sfântul și fără el nu avem frumusețea reală, deplină, ontologică a Bisericii. Căci Sfinții sunt frumusețea duhovnicească a Bisericii.

Și din acest motiv Sfântul Grigorios Palamas a pledat pentru Ortodoxie, pentru adevărata sfințenie a Bisericii, pentru adevărata raportare la viață a omului. De aceea și sinaxarul grecesc al acestei duminici ne spune că pomenirea Sfântului Grigorios Palamas de azi „este un fel de a doua «Duminică a Ortodoxiei» [είναι ένα είδος δευτέρας «Κυριακής της Ορθοδοξίας»]”[11], pentru că viața și teologia lui ne arată adevărata teologie și viață a Bisericii.

Dar dacă nu știm teologia și viața Sfântului Grigorios Palamas, cel care a adormit la 63 de ani[12], de unde să știm cum să ne nevoim în postul de față și care sunt nevoințele mântuirii ortodoxe? De unde să știm care sunt condițiile și care e truda zilnică a mântuirii fiecăruia dintre noi, dacă pentru mulți dintre noi mântuirea a început să aibă amprentă protestantă?

Căci în loc ca mântuirea să însemne asceză continuă și luminare continuă și sfințire continuă, pentru mulți dintre noi a început să însemne doar „apartenență” la Ortodoxie. Dar această gândire e protestantă!

Intrarea în Biserică prin Botez și credința în Dumnezeu nu sunt „sfârșitul” mântuirii, ci prima treaptă a mântuirii. De la Botez încolo viața noastră e plină de post, de rugăciune, de slujire, de milostenie, de iertare, de frumusețea multiplă și unificatoare a virtuților dumnezeiești, de multe simțiri și experiențe sfinte…fără ca să avem vreo clipă conștiința că suntem „mântuiți”, că suntem „în afara” pericolului căderii.

Nimeni nu e „în afara” căderii! Nimeni nu poate să se creadă „mântuit”, pentru că mântuirea e continua trăire cu Dumnezeu în slava Lui. Iar dacă am apăsat pe buton și am închis lumina…se face întuneric în cameră în timpul nopții. După cum, dacă ne credem „mântuiți” și ieșim din ritmul zilnic al ascezei și al vieții Bisericii, nu „zburăm” către Rai, ci cădem în abisul nesfârșit al Iadului.

Pentru că viața ortodoxă e o viață continuu eclesială, iar mântuirea e darul lui Dumnezeu, pe care îl primim de la El, în Împărăția Lui, după o viață întreagă de asceză și de sfințenie și de credincioșie față de El și de Biserica Lui.

Așadar, dacă ne credem „mântuiți” și „sfinți” înainte de Judecata de obște a lui Dumnezeu, suferim de îngâmfare. Dar dacă ne simțim păcătoși până în străfundurile ființei noastre și trăim zilnic cu Dumnezeu și în poruncile Lui, atunci trăim eclesial și avem nădejde de mântuire numai prin mila Lui. De aceea Biserica strigă mereu Doamne miluiește!, strigă și în culcare și în sculare, strigă continuu, pentru că mântuirea noastră, a tuturor, ține de mila Lui. Și cine crede altfel e un om orb, un om pătimaș.

Tocmai de aceea, tot Postul Mare noi îl trăim în slujire continuă, în epuizare continuă, pentru că nu ne credem nici „nepătimași”, nici „sfinți”, nici „mântuiți”, ci oameni păcătoși și care cerem mila lui Dumnezeu cu noi. Cerem mila Lui ca să avem viață în noi. Cerem mila Lui pentru ca să fim iertați. Cerem mila Lui pentru ca să fim îndreptați de El spre bine. Cerem mila Lui, pentru că ea e mai bună decât mii de vieți fără El.

Și ne mărturisim zilnic înaintea Lui neputințele și patimile noastre, împătimirile noastre de tot felul, pentru ca să ne învețe să le spovedim curat și să ne nevoim pentru curățirea lor din noi. Pentru că aceasta e mântuirea ortodoxă: continua curățire de patimi care naște simțiri și luminări dumnezeiești, care primește, în dar, vederi dumnezeiești pe măsura curățirii personale și care e o înaintare continuă în contemplare și vederi mistice, în sfințenia de zi cu zi.

Mântuirea ortodoxă e o trăire în slava lui Dumnezeu și o învățare continuă a noastră de către Dumnezeu. De aceea, ortodocșii adevărați sunt teofori și teodidacți, pentru că ei trăiesc împreună cu Dumnezeu și se lasă învățați de către Dumnezeu spre ceea ce El dorește să îi învețe.

Așadar, iubiții mei, reedităm azi Duminica Ortodoxiei, cu toată bucuria și sfințenia ei, pentru că Sfântul Grigorios Palamas ne învață cum să ne mântuim ortodox! Și cei care se mântuiesc ortodox ajung Sfinți ai Bisericii și locuitori ai Împărăției Sale, iar trupurile lor ajung Sfinte Moaște și rugăciunile către ei ne sunt ascultate și ei ne ajută în viața noastră de zi cu zi. Pentru că Sfinții și aici și după moartea lor sunt prezențe vii și duhovnicești ale Bisericii și cei care păzesc și îndrumă lumea pe calea mântuirii.

De aceea, noi nu ne lăsăm călăuziți de înțelepciunea oricărui om în materie de viață eclesială, ci numai în Sfinții Lui ne încredem. Așa după cum chirurgul adevărat este expert în domeniul său, tot la fel Sfinții Bisericii sunt experți în materie de teologie și de viață eclesială. Și dacă vrem ca Sfinții Lui să ne învețe cum să ne mântuim, atunci să le-o cerem lor continuu, pentru că ne vor ajuta și învăța în toatele zilele vieții noastre.

Vă doresc multă pace și bucurie în continuare, pentru că Paștiul bucuriei, Hristos, Dumnezeul nostru, e cu noi și ne duce la praznicul bucuriei Sale! Amin.


[1] Scrisă în zilele de 8-9 martie 2017.

[2] A se vedea: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2907/sxsaintinfo.aspx.

[4] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2908/sxsaintinfo.aspx.

[5] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Pope_Gregory_I.

[6] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2912/sxsaintinfo.aspx.

[7] Ediția românească a tezei mele e aceasta: http://www.teologiepentruazi.ro/2009/11/18/vederea-lui-dumnezeu-in-teologia-sfantului-simeon-noul-teolog/, iar aceasta este ediția în limba engleză: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/09/15/the-sight-of-god-in-the-theology-of-saint-symeon-the-new-theologian/.

[8] A se vedea: http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/20/despre-ierarhia-bisericii-in-sec-i-d-hr-14/.

[9] Idem: https://ro.wikipedia.org/wiki/Pro_bono.

[10] Idem: https://el.wikipedia.org/wiki/Γρηγόριος_Παλαμάς.

[11] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3022/sxsaintinfo.aspx.

[12] Ibidem.

Eminescu: între modernitate și tradiție [19]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ioana Em. Petrescu auaține că modelul pitagoreic-platonician[1] se poate identifica la Eminescu, în prima perioadă de creație, în cosmologia sferică, în viziunea muzical-armonică și în consubsanțialitatea ființei umane cu Demiurgul (recunoaștem aici opinia lui Negoițescu) ori cu „marea ființă a lumii”[2] (viziuni religioase reproduse, probabil, inclusiv de Platon, din panteism sau animism).

Sunt sesizate „elemente platoniciene” în poemele Ondina[3], Îngere palid…, Basmul ce i l-aș spune ei, Locul aripelor etc[4]. De asemenea, descifrează, în Scrisoarea V, „un mod platonician de cunoaștere, prin contemplarea frumuseții din lumea fenomenală, a ideii de frumos”[5]. Motivul luminii din lirica eminesciană este considerat de esență platoniciană[6].

Din cosmogonia kantiană, Eminescu reține „ideea genezei continue, opusă universului platonician stabil, idee ce-și găsește ecouri inconștiente [?!] în imaginea înserărilor eminesciene […] și, în al doilea rând, la viziunea morții sistemului solar”[7], deși „această perpetuă naștere și moarte a lumilor nu mai e însă pentru Eminescu – așa cum era pentru Kant – dovada perfectului mecanism al universului guvernat de o divină inteligență mecanică”[8].

Numai că înserările eminesciene sunt tipologic-alegorice și nu ilustrarea dialectică a unei filosofii. Însăși Ioana Em. Petrescu remarcă acest fapt, care ni se pare, cu certitudine, un adevărat dat medieval:

„Seara eminesciană (ceas al tainei [în sensul în care Eminescu invocă miresmele – sesizate și de Negoițescu – și clopotul vesperal, sacralitatea reculegerii]) este […] un timp al izvorârii, când «stelele nasc umezi pe bolta senină» (Sara pe deal)… […] Timp sacru, înserarea eminesciană e o perpetuă reeditare a genezei [de fapt, e un memento cosmogenetic] și răsăritul lunii, «minunea» pe care «noaptea și-o așteaptă», în Sarmis, desprinde ca-n începuturi, lumile din negură”[9].

Consubstanțialitatea gândirii geniale cu cea demiurgică este reafirmată de Ioana Petrescu[10], după Negoițescu. Spre deosebire de Negoițescu, autoarea observă Cine gândește lumea în versul eminescian: O, Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur). Dar consideră că și „gândirea genială” este „în mod egal (s. n.), creatoare de lumi”[11] (ignorând continuarea versurilor: O, Adonai! Al cărui gând e lumea /…/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției tale”) și că „zeul e celebrat ca demiurg” reprezintă o iluzie care va muri, căci „zeii vor amurgi” și „gândirea divină va apune…”[12] (aici e suprapus Nietzsche).

De asemenea, într-un fragment de manuscris, autoarea descoperă confirmarea teoretică a ceea ce a scris în versuri – „poetul crede că «[…] istoria lumii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu»” –, ceea ce interpretează drept o înrudire cu Hegel și, mai ales, ceva „caracteristic modelului cosmologic platonician, din prima perioadă a creației eminesciene, căci ceea ce interesează nu e dialectica ideii [s. n., ?], ci identitatea gândire divină-univers”[13]. Dar un univers răsărit din gândirea divină și adus la ființă din nimic nu este identic cu gândirea divină.

Ea afirmă că „n-am intenționat să-l transformăm pe poetul român dintr-un discipol al lui Schopenhauer într-un epigon al lui Hegel”, dar crede că Eminescu, conjugând influențe filosofice eclectice[14], este „un poet a cărui spaimă de neant ar putea găsi (și a găsit, în ultima etapă de creație), ca și în cazul lui Mallarmé, consolare în identitatea hegeliană dintre Neant și Absolut”[15] și că „mai mult decât Schopenhauer, în confluențele parțiale cu hegelianismul se află premisele marii modernități a gândirii eminesciene”[16].


[1] În care „cosmosul e așadar o imensă ființă vie și rațională, animată și mișcată de Sufletul lumii [animism], pe care Zeu «l-a plasat în centrul universului și l-a întins apoi de-a lungul tuturor părților sale și chiar în afară, în așa fel încât să-i învăluie trupul»” (p. 18).

[2] Idem, p. 19.

[3] Idem, p. 40. E vorba de „Muzica sferelor: seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o înconjoară”. Însă, așa cum denotă și versurile eminesciene, se observă un substrat îndepărtat pitagoreic al unei viziuni care a fost încreștinată, iar pentru aceste versuri ar fi corect de invocat Paradisul lui Dante sau chiar poezia pașoptistă (care nu e inconștient platonică, ci, în cea mai mare măsură, reproducătoarea conștientă și coerentă a unor vechi teme și motive medieval-creștine într-o lirică modernă ca formă). Inima lumilor pe care o adoră seraphii ar putea mai degrabă a fi înțeleasă ca Dumnezeu însuși, decât, în mod speculativ, ca „platonicianul Suflet al lumii” adorat de „serafii-puteri (sufletele sau inteligențele angelice ale aștrilor)” (Ibidem), ceea ce ni se pare mai greu de dedus.

[4] Idem, p. 153. E vorba de caracterul angelic al feminității. Observă însă că Înger de pază infirmă teoria sa, atribuirea angelității unei convergențe cu platonismul.

[5] Idem, p. 80. Autoarea precizează și că „frumusețea apare ca un intermediar în cunoașterea adevărului”, numai că această perspectivă nu ni se pare că ar aparține doar platonismului, ci și Creștinismului, și îl amintesc numai pe Dostoievski, cu a sa formulare celebră: „Frumusețea va salva lumea” (care nu e decât un ecou al unei concepții creștine foarte vechi, propagată la noi prin literatura bizantină).

[6] Idem, p. 41 ș. u. Exemplificând însă răspândirea acestui motiv în versurile sale, autoarea îl află ilustrat, spre exemplu, prin „nesfârșite oglinzi acvatice”, „oglinda privirilor”, „sâmburele de foc al candelei etc” (p. 42), în care însă nu sesizez în ce ar consta platonismul. Religia/ filosofia platonică nu este în esență una a luminii, ci a peșterii în care abia ar putea pătrunde o rază de lumină.

[7] Este însă o geneză universală repetată? Opinia noastră, pe care o vom detalia mai târziu, este că aici e vorba de galaxii și sisteme solare care au destine asemănătoare cu cele umane, se nasc și mor în univers.Există unele variante manuscrise ale Luceafărului, citate și de Rosa del Conte (cf.  op. cit., p. 143-145), în care pare într-adevăr a se sugera mai extins o ciclicitate universală: „Dacă tăria s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele./…/ Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi/ Pământuri piară-n stricăciuni/ S-ar naște iar pământuri”. Ori: „Să piară timpul înecat/ În văi de întuneric/ El s-ar renaște luminat/ Ca să se-nvârtă sferic”. Del Conte deduce o „viziune circulară” (p. 144), înaintea Ioanei Petrescu, fără a-l asocia pe Kant.

Însă nu m-aș avânta nici de data aceasta prea departe de concepția tradițională, pentru că în aceste versuri avem răspunsul Părintelui – o perspectivă divină, deci –, care se referă ipotetic (a se remarca verbele la condițional-optativ și nu la prezentul etern) la posibilitatea renașterii, a creației/ apariției unor lumi noi, în contextul pledoariei adresate lui Hyperion. Vom reveni asupra subiectului și vom detalia răspunsul ceva mai târziu.

[8] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 25. Și aceasta pentru că, la Eminescu, divinul devine „neființă, nedeterminare pură” (Ibidem). Nu am descoperit prin ce s-ar putea susține această afirmație, în comentariile autoarei.

[9] Idem, p. 43-44. Nouă, ultima imagine ni-l evocă, foarte convingător, pe Sfântul Antim Ivireanul, într-o predică la Nașterea Domnului, în care lumea, universul așteaptă, la miezul nopții, în pace și liniște adâncă, minunea nașterii Mântuitorului. Că Eminescu ar fi putut transpune în poezie și edita, pentru un alt palier imagistic și poetic, tabloul impresionant evocat de Antim, nu ne-ar mira deloc. Vom reveni și asupra acestui subiect mai târziu.

[10] Cf. Idem, p. 52, 54. Nu este singurul loc comun cu Negoițescu – un alt exemplu ar putea fi cel al remarcării sugestiilor thanatice din lirica eminesciană.

[11] Idem, p. 54.

[12] „…iar gândirea umană, bântuită de nostalgia paradisului pierdut [bântuită, adică, de nostalgia propriei credințe sau iluzii moarte], se va strădui să-l reconstituie, în lipsa zeilor morți, prin puterile magiei, ale poeziei sau ale iubirii” (Ibidem). De ce să reconstituie acest paradis pierdut, dacă poetul a ajuns la un desăvârșit scepticism și înainte-i nu mai e nimic?

[13] Idem, p. 74. Am arătat mai sus, la Ion Negoițescu, de unde provine această concepție.

În ceea ce ne privește, considerăm că Eminescu nu proclamă nicăieri această identitate sau consubstanțialitate pe care o susțin Negoițescu și Petrescu. Dimpotrivă, sunt multe momente în care poetul mărturisește erori, ezitări, neînțelegeri, căderi și, mai ales, limitare umană. El se adresează lui Dumnezeu astfel:

„Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire /…/ Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă /…/ În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie / Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie /…/ Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare /…/ Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt. // Cum ești tu [în ființa Ta veșnică] nimeni n-o știe” (Memento mori).

Alte confesiuni fac parte dintr-o serie mai largă: „Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă /…/ Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul/ Cel rău al minții mele… și vremea este vama/ Unde a mea viață și-a arătat arama” (Icoană și privaz); „Nu urmați gândirii mele:/ Căci noianu-i de greșele” (Cu gândiri și cu imagini); „N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun/ Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,/ Căci n-am avut metalul demonilor în vine/ Nici pacinica răbdare a omului de bine,/ Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind…/ Un creier plin de visuri și-o inimă de rând” (O, stingă-se a vieții) etc.

Cum mai este afirmată, în aceste exemple, consubstanțialitatea gândirii geniului cu cea divino-demiurgică?

[14] Idem, p. 76: Eminescu nu e „un filosof sistematic, ci un poet bântuit de neliniști existențiale, care-și poate funda- menta viziunea pe elemente, filosofic vorbind, eclectice”.

[15] Ibidem. A se vedea și p. 186 și 190 (ș. u.), cu privire la „sinonimia neființă – ființă eternă”.

[16] Idem, p. 76.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén