Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ioana Em. Petrescu auaține că modelul pitagoreic-platonician[1] se poate identifica la Eminescu, în prima perioadă de creație, în cosmologia sferică, în viziunea muzical-armonică și în consubsanțialitatea ființei umane cu Demiurgul (recunoaștem aici opinia lui Negoițescu) ori cu „marea ființă a lumii”[2] (viziuni religioase reproduse, probabil, inclusiv de Platon, din panteism sau animism).

Sunt sesizate „elemente platoniciene” în poemele Ondina[3], Îngere palid…, Basmul ce i l-aș spune ei, Locul aripelor etc[4]. De asemenea, descifrează, în Scrisoarea V, „un mod platonician de cunoaștere, prin contemplarea frumuseții din lumea fenomenală, a ideii de frumos”[5]. Motivul luminii din lirica eminesciană este considerat de esență platoniciană[6].

Din cosmogonia kantiană, Eminescu reține „ideea genezei continue, opusă universului platonician stabil, idee ce-și găsește ecouri inconștiente [?!] în imaginea înserărilor eminesciene […] și, în al doilea rând, la viziunea morții sistemului solar”[7], deși „această perpetuă naștere și moarte a lumilor nu mai e însă pentru Eminescu – așa cum era pentru Kant – dovada perfectului mecanism al universului guvernat de o divină inteligență mecanică”[8].

Numai că înserările eminesciene sunt tipologic-alegorice și nu ilustrarea dialectică a unei filosofii. Însăși Ioana Em. Petrescu remarcă acest fapt, care ni se pare, cu certitudine, un adevărat dat medieval:

„Seara eminesciană (ceas al tainei [în sensul în care Eminescu invocă miresmele – sesizate și de Negoițescu – și clopotul vesperal, sacralitatea reculegerii]) este […] un timp al izvorârii, când «stelele nasc umezi pe bolta senină» (Sara pe deal)… […] Timp sacru, înserarea eminesciană e o perpetuă reeditare a genezei [de fapt, e un memento cosmogenetic] și răsăritul lunii, «minunea» pe care «noaptea și-o așteaptă», în Sarmis, desprinde ca-n începuturi, lumile din negură”[9].

Consubstanțialitatea gândirii geniale cu cea demiurgică este reafirmată de Ioana Petrescu[10], după Negoițescu. Spre deosebire de Negoițescu, autoarea observă Cine gândește lumea în versul eminescian: O, Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur). Dar consideră că și „gândirea genială” este „în mod egal (s. n.), creatoare de lumi”[11] (ignorând continuarea versurilor: O, Adonai! Al cărui gând e lumea /…/ Toate ce-au fost, ce sunt, ce-ți nasc în cale/ N-ajung nici umbra măreției tale”) și că „zeul e celebrat ca demiurg” reprezintă o iluzie care va muri, căci „zeii vor amurgi” și „gândirea divină va apune…”[12] (aici e suprapus Nietzsche).

De asemenea, într-un fragment de manuscris, autoarea descoperă confirmarea teoretică a ceea ce a scris în versuri – „poetul crede că «[…] istoria lumii e desfășurarea cugetării lui Dumnezeu»” –, ceea ce interpretează drept o înrudire cu Hegel și, mai ales, ceva „caracteristic modelului cosmologic platonician, din prima perioadă a creației eminesciene, căci ceea ce interesează nu e dialectica ideii [s. n., ?], ci identitatea gândire divină-univers”[13]. Dar un univers răsărit din gândirea divină și adus la ființă din nimic nu este identic cu gândirea divină.

Ea afirmă că „n-am intenționat să-l transformăm pe poetul român dintr-un discipol al lui Schopenhauer într-un epigon al lui Hegel”, dar crede că Eminescu, conjugând influențe filosofice eclectice[14], este „un poet a cărui spaimă de neant ar putea găsi (și a găsit, în ultima etapă de creație), ca și în cazul lui Mallarmé, consolare în identitatea hegeliană dintre Neant și Absolut”[15] și că „mai mult decât Schopenhauer, în confluențele parțiale cu hegelianismul se află premisele marii modernități a gândirii eminesciene”[16].


[1] În care „cosmosul e așadar o imensă ființă vie și rațională, animată și mișcată de Sufletul lumii [animism], pe care Zeu «l-a plasat în centrul universului și l-a întins apoi de-a lungul tuturor părților sale și chiar în afară, în așa fel încât să-i învăluie trupul»” (p. 18).

[2] Idem, p. 19.

[3] Idem, p. 40. E vorba de „Muzica sferelor: seraphi adoară/ Inima lumilor ce-o înconjoară”. Însă, așa cum denotă și versurile eminesciene, se observă un substrat îndepărtat pitagoreic al unei viziuni care a fost încreștinată, iar pentru aceste versuri ar fi corect de invocat Paradisul lui Dante sau chiar poezia pașoptistă (care nu e inconștient platonică, ci, în cea mai mare măsură, reproducătoarea conștientă și coerentă a unor vechi teme și motive medieval-creștine într-o lirică modernă ca formă). Inima lumilor pe care o adoră seraphii ar putea mai degrabă a fi înțeleasă ca Dumnezeu însuși, decât, în mod speculativ, ca „platonicianul Suflet al lumii” adorat de „serafii-puteri (sufletele sau inteligențele angelice ale aștrilor)” (Ibidem), ceea ce ni se pare mai greu de dedus.

[4] Idem, p. 153. E vorba de caracterul angelic al feminității. Observă însă că Înger de pază infirmă teoria sa, atribuirea angelității unei convergențe cu platonismul.

[5] Idem, p. 80. Autoarea precizează și că „frumusețea apare ca un intermediar în cunoașterea adevărului”, numai că această perspectivă nu ni se pare că ar aparține doar platonismului, ci și Creștinismului, și îl amintesc numai pe Dostoievski, cu a sa formulare celebră: „Frumusețea va salva lumea” (care nu e decât un ecou al unei concepții creștine foarte vechi, propagată la noi prin literatura bizantină).

[6] Idem, p. 41 ș. u. Exemplificând însă răspândirea acestui motiv în versurile sale, autoarea îl află ilustrat, spre exemplu, prin „nesfârșite oglinzi acvatice”, „oglinda privirilor”, „sâmburele de foc al candelei etc” (p. 42), în care însă nu sesizez în ce ar consta platonismul. Religia/ filosofia platonică nu este în esență una a luminii, ci a peșterii în care abia ar putea pătrunde o rază de lumină.

[7] Este însă o geneză universală repetată? Opinia noastră, pe care o vom detalia mai târziu, este că aici e vorba de galaxii și sisteme solare care au destine asemănătoare cu cele umane, se nasc și mor în univers.Există unele variante manuscrise ale Luceafărului, citate și de Rosa del Conte (cf.  op. cit., p. 143-145), în care pare într-adevăr a se sugera mai extins o ciclicitate universală: „Dacă tăria s-ar negri/ De vijelii rebele/ Și dacă stelele-ar peri/ S-ar naște iarăși stele./…/ Să cază lumile-n genuni/ Ca frunze reci pe vânturi/ Pământuri piară-n stricăciuni/ S-ar naște iar pământuri”. Ori: „Să piară timpul înecat/ În văi de întuneric/ El s-ar renaște luminat/ Ca să se-nvârtă sferic”. Del Conte deduce o „viziune circulară” (p. 144), înaintea Ioanei Petrescu, fără a-l asocia pe Kant.

Însă nu m-aș avânta nici de data aceasta prea departe de concepția tradițională, pentru că în aceste versuri avem răspunsul Părintelui – o perspectivă divină, deci –, care se referă ipotetic (a se remarca verbele la condițional-optativ și nu la prezentul etern) la posibilitatea renașterii, a creației/ apariției unor lumi noi, în contextul pledoariei adresate lui Hyperion. Vom reveni asupra subiectului și vom detalia răspunsul ceva mai târziu.

[8] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 25. Și aceasta pentru că, la Eminescu, divinul devine „neființă, nedeterminare pură” (Ibidem). Nu am descoperit prin ce s-ar putea susține această afirmație, în comentariile autoarei.

[9] Idem, p. 43-44. Nouă, ultima imagine ni-l evocă, foarte convingător, pe Sfântul Antim Ivireanul, într-o predică la Nașterea Domnului, în care lumea, universul așteaptă, la miezul nopții, în pace și liniște adâncă, minunea nașterii Mântuitorului. Că Eminescu ar fi putut transpune în poezie și edita, pentru un alt palier imagistic și poetic, tabloul impresionant evocat de Antim, nu ne-ar mira deloc. Vom reveni și asupra acestui subiect mai târziu.

[10] Cf. Idem, p. 52, 54. Nu este singurul loc comun cu Negoițescu – un alt exemplu ar putea fi cel al remarcării sugestiilor thanatice din lirica eminesciană.

[11] Idem, p. 54.

[12] „…iar gândirea umană, bântuită de nostalgia paradisului pierdut [bântuită, adică, de nostalgia propriei credințe sau iluzii moarte], se va strădui să-l reconstituie, în lipsa zeilor morți, prin puterile magiei, ale poeziei sau ale iubirii” (Ibidem). De ce să reconstituie acest paradis pierdut, dacă poetul a ajuns la un desăvârșit scepticism și înainte-i nu mai e nimic?

[13] Idem, p. 74. Am arătat mai sus, la Ion Negoițescu, de unde provine această concepție.

În ceea ce ne privește, considerăm că Eminescu nu proclamă nicăieri această identitate sau consubstanțialitate pe care o susțin Negoițescu și Petrescu. Dimpotrivă, sunt multe momente în care poetul mărturisește erori, ezitări, neînțelegeri, căderi și, mai ales, limitare umană. El se adresează lui Dumnezeu astfel:

„Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire /…/ Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă /…/ În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie / Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie /…/ Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare /…/ Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt. // Cum ești tu [în ființa Ta veșnică] nimeni n-o știe” (Memento mori).

Alte confesiuni fac parte dintr-o serie mai largă: „Ce sunt? Un suflet moale unit c-o minte slabă /…/ Cu aurul fals al vorbii spoiesc zădarnic banul/ Cel rău al minții mele… și vremea este vama/ Unde a mea viață și-a arătat arama” (Icoană și privaz); „Nu urmați gândirii mele:/ Căci noianu-i de greșele” (Cu gândiri și cu imagini); „N-aflai loc unde capul în lume să mi-l pun/ Căci n-am avut tăria de-a fi nici rău, nici bun,/ Căci n-am avut metalul demonilor în vine/ Nici pacinica răbdare a omului de bine,/ Căci n-am iubit nimica cu patimă și jind…/ Un creier plin de visuri și-o inimă de rând” (O, stingă-se a vieții) etc.

Cum mai este afirmată, în aceste exemple, consubstanțialitatea gândirii geniului cu cea divino-demiurgică?

[14] Idem, p. 76: Eminescu nu e „un filosof sistematic, ci un poet bântuit de neliniști existențiale, care-și poate funda- menta viziunea pe elemente, filosofic vorbind, eclectice”.

[15] Ibidem. A se vedea și p. 186 și 190 (ș. u.), cu privire la „sinonimia neființă – ființă eternă”.

[16] Idem, p. 76.

Did you like this? Share it: