Trecu pe lângă el cu mult dispreț. Îi ura până și aerul pe care îl respira. Pentru că bătrânul din fața lui era „nenorocitul ăla care nu mai moare și care ne mănâncă nouă spațiul, tinerilor…”. Însă „nenorocitul ăla” era un profesor pensionar, venerabil, care îi făcuse oameni pe mulți dintre elevii lui. Căci, ce pune profesorul, nu mai pune nimeni în sufletul elevilor. Dar elevii, trecând timpul, uită cine i-a educat, uită de unde au fost luați și unde au fost duși. De aceea nu putea să se laude cu nimeni pe stradă, pentru că era singur. Foștii lui elevi erau risipiți prin lume.

Ați cunoscut tineri infatuați? Mucoși din ăia care nu știu să lege două cuvinte, dar care vor să ia glanda la toată lumea? Eu am cunoscut. Și tinerii au mult tupeu pentru că cred că au răspunsuri la toate lucrurile, chiar și fără să le caute. „Dar ei nu știu nimic! Numai noi, cei în vârstă știm cum stau lucrurile. Noi am stat la capul lor. Noi i-am făcut, noi ne-am trudit pentru ei”.

Păr scurt, cu țigarea în gură, drăcuie printre dinți ca uruitoarea. Gesturi nervoase pe telefon, cu mâna stângă în buzunar. Blugi rupți în genunchi, având aerul de adus de pe gârlă.

Bătrânul profesor e la costum bej, cu pălărie pe cap, cu vechea lui geantă de piele în mâna dreaptă. Privește atent pe unde merge. Deși ochelarii lui au dioptrii mari, el e atent la detalii.

Până la urmă ce este un eveniment? Este o fâșie de viață sau o treabă pur aleatorie? Faptul că în același oraș, pe aceeași stradă, trăiesc 10 țopârlani și un singur domn, e o predestinare sau o alegere? Eu cred că fiecare își alege locul. Și dacă trăim unii lângă alții e pentru ca să învățăm unii de la alții.

Soția profesorului a murit acum 3 ani. O Înmormântare lipsită de fast. L-am văzut apoi la cimitir, cum i-a adus flori de primăvară. Îi privea crucea cu sentimentul că o vede…sau că discută cu ea. Era ca și cum n-ar fi plecat de lângă el. Pentru că, și e sigur acest lucru, când oamenii mor ei nu ies din inima noastră, ci mai mult ne e dor de ei.

La o predică am vorbit despre moarte…Eu vorbesc adesea despre moarte, dar într-o predică am vorbit despre moartea mea ca despre o bucurie. Pentru că îmi doresc să fie o bucurie, în sensul că îmi doresc să intru în bucuria lui Dumnezeu. Altfel ce sens mai are moartea, dacă ea nu e o împlinire?

Într-un interviu cu profesorul, el mi-a spus că a iubit-o mult. A iubit-o de la 18 ani, de când a văzut-o pentru prima oară. Și iubirea nu poate fi decât frumoasă, dacă, după 50 de ani de căsătorie, nu dorești să ai o altă nevastă decât pe aceea, pe care, la 18 ani ai iubit-o. Nu am vrut să par indiscret…dar am fost. L-am întrebat de motive…Pentru ce? „Pentru că ea a fost singura persoană care a dorit să știe cum sunt și m-a iubit tot mai mult pe măsură ce m-a aflat”. Și nici până azi nu îmi pare rău că l-am întrebat.

Întrebările au logica lor, chiar dacă atunci par intempestive, nelalocul lor, bizare. Pentru că ele scot omul din el însuși sau ne duc spre om, spre adâncul lui. În fața întrebării ești ca în fața unei pagini albe: vrei să o umpli cât mai bine posibil. Și de aici atât de multe detalii despre ce credem noi că e iubire, viață, împlinire. Pentru că toți și-au scris viața cu conștiința că astfel nu mai mor.

Profesorul a fost și critic literar. Pentru că nu numai preda, dar și scria despre literatură. Și el îi ironiza pe cei care au crezut sau cred că „vor rămâne” numai datorită faptului că au scris ceva anume. Pentru că el îmi spunea: „Nu e de ajuns să scrii, ci trebuie să scrii extraordinar de bine pentru ca să rămâi în istorie. Iar critica literară, în adevărata ei menire, se ocupă de scriitorii valorici, de oamenii care și-au pus amprenta în mod profund în tot ceea ce au scris, și nu de toți profitorii de pe urma scrisului. Pentru că în zilele noastre profitorii trăiesc din scris, dar nu rămân prin scrisul lor. Ei sunt niște curve care se vând bine, dar care n-au de-a face cu raiul genialității literare”.

Și îi plăcea când surâdeam…și când înțelegea că eu îl înțeleg prea bine în oful lui.

Bădăranul era un combinagiu. Când nu dă bani cu camătă, el trăiește de pe urma drogurilor. Bucureștiul este, în definitiv, o speluncă a drogurilor și a lucrurilor furate. Metoda telefonului, forțarea ușii, valuta trasă la xerox, prostituția ca nadă pentru a intra în casa celor bogați sunt ustensilele sale de lucru. Mai nou „radiază rable”. Metafora are și ea consistența ei.

Și nu e de mirare că el îi urăște pe oamenii cinstiți, pe oamenii care trăiesc din pensia lor. Statul mărește pensiile. Europa se grăbește în două trepte. Dar și bădăranul are planurile lui. La o adică, dacă din oameni se pot face mici, de ce să nu „încerci”? De ce să nu furi banii de înmormântare ai sărmanei pensionare, dacă poți să faci asta, dându-te de exterminator al gândacilor ei din bucătărie?

Îi dai un cap în gură. Apoi îl iei la șuturi. Dacă nu te vede nimeni, înseamnă că „nu te-a văzut nici Dumnezeu”. Și, când vine o mașină, îl arunci în fața ei. Că e „mai bine” să îl omoare altul decât tu.

Profesorul intră în prima librărie. Pentru el noutatea editorială e ca noile rujuri pentru femei. Are nevoie de noutatea scriiturii…chiar dacă știe că nu va găsi „noutatea” pe care o caută. Căci, vorba lui, „adevărata carte de care ai nevoie e cea pe care încă nu ai scris-o”.

Bulumacul nu are nevoie de cărți. Pentru el berea rezolvă nevoia de cultură. E bine să îți vezi de treaba ta. Eu, adesea, îmi văd de treaba mea, dar și de treburile altora. Toate treburile pentru mine sunt conexe. Cel mai bine e să subliniezi lucrurile pe care în lumea ta le vezi, le miroși, le simți și le vomiți.

Did you like this? Share it: