Poezia sa e o ramură vestitoare a împăcării cu Dumnezeu, ca cea adusă odinioară de porumbiță în arca Sfântului Noe:

Această ramură a poeziei
a cărei umbră peste cer
alaltăieri lent se înscrise
iară vederii noastre, ieri…

Să fluture peste sfioasa
întindere de plai natal
mișcând privirea și răcoarea
tristeții spusă virginal…

Această ramură a poeziei
a cărei umbră pe pământ
și duh de vânt și de zăpadă
lent clătinându-o, îi sunt.

(Insignă)

El, poetul, este duhul care o animă, „duh de vânt și de zăpadă”duh și vânt, în Sfânta Scriptură, se confundă terminologic, iar zăpada, ca semn al curăției desăvârșite, e o constantă simbolică în lirica lui Nichita.

Creația sa se va profila pe cerul poeziei românești, chiar dacă va fi văzută mai târziu decât s-a înscris ea, precum „steaua care-a răsărit” a lui Eminescu, căreia „mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă”.

La fel „Această ramură a poeziei/ a cărei umbră peste cer/ alaltăieri lent se înscrise/ iară vederii noastre, ieri…”.

Conștiința poetului este clară și sigură în această privință.  De aceea și împrumută poeziei sale tonalități eminescian-peticiene, cu puternice accente melodios-religioase, apelând din nou la structura strofică întreită, specifică poemelor în care Nichita vrea să dăltuiască adevărul său. Iar acest poem este o insignă, un însemn…a ceea ce poezia sa înseamnă.

Alte două poeme, Scurtă vorbire și Chiar așa, sunt despre relația poetului cu Dumnezeu. Primul este acesta:

– Vrei să trăiești numai pentru mine
și singur
și fără umbră, cum fără umbră este
cifra unu?
– Da!
– Dar tu ești dus, dar tu uneori ești
aidoma animalelor de câmp!
– Da. Uneori sunt aidoma animalelor de câmp.
– Nu uneori, –
întotdeauna ești ca un animal de câmp.
– Da. Într-adevăr, întotdeauna sunt
ca un animal de câmp.
– Tu nu ești ca un animal de câmp, –
tu ești chiar un animal de câmp.
– Da. Eu sunt un animal de câmp.
– Mi-e scârbă de tine, dar în același timp
mi-e foame de tine
și în același timp mi-e dor de tine!
Lasă-mă să-mi fie dor de tine!
– Da. Te las să-ți fie dor de mine.
– Nu, nu poate să-ți fie dor niciodată
de un animal de câmp;
și nici foame nu poate să-mi fie de el;
cel mult aș putea uneori să-l disprețuiesc.
Hai, mă lași să te disprețuiesc?
– Da. Te las să mă disprețuiești.
– Am ajuns să vorbesc cu toate animalele;
– mă port de parcă aș fi cosmic; –
de fapt, cine ești tu, bestie?
– Cine să fiu? Eu sunt da.

„Eu sunt da”, eu sunt cel care Te încuviințez întru toate Doamne, cel care Te ascult și Te încuviințez întru toate, chiar și atunci când Tu vrei să mă încerci și Te prefaci că nu mă iubești și că mă disprețuiești, chiar și atunci când Te faci că mă treci cu vederea ca să vezi dacă îmi recunosc păcatele, dacă îmi recunosc starea mea căzută și pătimașă, care mă face să mă asemăn cu animalele, dacă mă recunosc vrednic de tot disprețul și de trecerea cu vederea a Ta.

Și fiindcă „omul, în cinste[a de fiu al lui Dumnezeu] fiind, n’a priceput, alăturatu-s’a cu dobitoacele cele fără de minte, și s’a asemănat lor” (Ps. 48, 12), de aceea are nevoie să se smerească și să spună: „Și eu defăimat, și n’am cunoscut. Dobitoc m’am făcut la Tine; și eu pururea [sunt] cu Tine” (Ps. 72, 22, Biblia 1914).

Iar pentru a se smeri astfel în fața lui Dumnezeu, omul are la îndemână pilda creaturilor neraționale și a lucrurilor care se supun lui Dumnezeu fără să comenteze sau să se împotrivească:

Ce trist că spui da numai când te întreb eu.
Ce păcat că nu spui da din când în când,
fără să te întrebe nimeni…
Pe arbori nu i-a întrebat niciodată nimeni
nimic
și ei spun da, neîntrebați.
Pe capre nimeni nu le-a întrebat
niciodată nimic,
dar behăie foarte tare când sunt mulse
și nici măcar nu le dă prin gând
să nu mai fie capre după aceea…

Stă piatra ca proasta și neîntrebată.
Vine calul și o calcă în potcoave
și o balegă cu balega,
și ea stă și se tocește
și miroase a balegă
și se lasă spălată de ploaie
…și chiar tocită de priveliștea lunii
tot piatră rămâne,
fără s-o întrebe nimeni nimica…

(Chiar așa)

Prima strofă e un reproș al lui Dumnezeu, a doua o cugetare a poetului. Pentru că ființele necugetătoare și lucrurile inanimate sunt „da” de la sine, ființarea lor însăși este afirmativă, în legătură cu Dumnezeu. Lor „nu le dă prin gând/ să nu mai fie” ceea ce sunt. Ele rabdă îndelung, cu mult mai mult decât oamenii, care pretind că au cugetare, care au minte și înțelegere, dar nu suportă să sufere, cu toate că știu care este rostul suferinței.

De aceea, vietățile și lucrurile lumii ajung să ne dea lecții, mari și multe, de ascultare și de răbdare.

Did you like this? Share it: