Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Mircea Scarlat încearcă să se acomodeze cu teoriile în vogă ale criticii și să-l încadreze forțat pe Eminescu în convenții clasiciste și romantice, neluând în seamă ceea ce el însuși afirmase, în volumul prim din Istoria poeziei românești – unde contesta că Eminescu ar fi ultimul mare romantic al Europei (așa cum l-au considerat Streinu, Bușulenga și ulterior Gană) – despre filtrul procustian românesc[1], precum nu ia în seamă, din păcate, tradiția poetică veche – ceea ce tot el numește epoca de aur a lui Dosoftei și Miron Costin –, orientându-se numai după Epigonii[2] (un poem în care Eminescu afirmă faptul că e conștient că trăiește în perioada de declin a romantismului, pe care mulți o numesc astăzi Biedermeier – deși o renegă și nici nu este integrabil în ea, cum încearcă să susțină V. Nemoianu).

Exegeza sa descoperă la Eminescu o poetică modernistă. Deși observă că „cele mai multe poeme eminesciene se structurează dramatic”[3], este convins de „opțiunea eminesciană pentru lirism, săvârșită prin detașarea de tradiționalul spectacol poematic”[4].

Remarcăm, de asemenea, alte câteva observații care merită cu adevărat reținute. Autorul neagă opțiunea critică a lui Vianu, care deosebea la Eminescu o poezie de confesiune, considerând că e vorba de „voci lirice”[5] și că foarte rare sunt poemele în care Eminescu se referă explicit la sine însuși.

Memento mori rezumă viziunea poetică eminesciană: „virtual, întreg Eminescu este aici”[6].

Poezia lui Eminescu este unisemantică și nu polisemantică, iar semnul, hieroglifa, icoana sau simbolul arată că el „cultivă, în versuri, enigmaticul și încifrarea în simboalele și hieroglifele imaginilor sensibile[7] – cultivă hieroglifarea. Unisemantismul este un alt element definitoriu tradițional și retoric.

Eminescu a practicat forma fixă (sonetul, glossa, gazelul, metrul antic, cu ecouri din Shakespeare, Firdusi și poezia persană, poezia antică clasică) și „este, într-o bună parte a operei sale, un poet livresc”[8].

Scarlat a remarcat blestemele din poezia lui Eminescu, în balanță stând adorația[9]. Nu amintește de precedentul literar Dosoftei. Poetul își dezvăluise, însă, sursa de inspirație: Blăstămurile însăși poet te-arată iarăși,/ Al veacului de mijloc blestemul e tovarăș” (Icoană și privaz).  Autorul receptează și o inapetență a poetului pentru mitologia clasică[10].

Sesizează o anticipare a lui Ion Barbu[11] (pe Dosoftei, Eminescu și Barbu îi consideră miracole), deși eu nu ader la explicarea asemănărilor prin anticipație, ci le consider o preluare conștientă din partea lui Barbu, în vederea prelucrării poetice.


[1] Despre Evul Mediu afirmă: „În ciuda caracterului izolat și circumstanțial (în epoca veche) al influențelor occidentale, tocmai ele au fost, cel mai adesea absolutizate! În abordarea istoriei culturale a românilor, calea cea mai facilă și, de aceea, cea mai bătută, este paralelismul cu dezvoltarea culturii apusene, cu ale cărei scheme și concept (prefabricate de gândire și interpretare) se poate lesne lucra. […]

De aceea, pentru epoca veche, comparația cu Apusul nu este atât de relevantă pe cât s-a crezut; dimpotrivă, mai grăitoare ne apare neasimilarea lui Olahus în tradiția românească. […] În privința influențelor – deseori semnalate, cu mare osârdie – se cuvine să fim extrem de atenți asupra caracterului lor mediat (factorii medierii sunt deseori mai importanți decât sursa modelului) și asupra filtrului deformator prin care s-a făcut receptarea. […] Mai interesante decât influențele sunt – când există – eforturile deliberate de a rezista catolicismului (cu toate implicațiile sale) și culturii occidentale”. […]

În Țările Române, în Evul Mediu, „se recepta o literatură de mare varietate și valoare. Mentalitatea literară a epocii medievale se exprimă prin ceea ce se citește (ascultă) și prin ceea ce se traduce (de fapt: se prelucrează). Ceea ce frapează este marea capacitate de asimilare (deformatoare) în tradiția autohtonă; există opere baroce prelucrate în scopuri opuse scrierii lor. […]

Aflată în proces de formare, cultura română se individualizează treptat, conversând fecund cu vecinii și revigorând tradiția deja existentă (ortodoxă).

Tradiția bizantină și cea slavonă se dezvoltaseră veacuri de-a rânduri în Moldova și Țara Românească. Bizanțul ne pusese în legătură cu o întreagă cultură antică [receptată și interpretată, însă, dintr-o perspectivă proprie Bizanțului]…”, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, Ed. Minerva, București, 1982, p. 57-59.

După intrarea României în modernitate, „mai dificil de reliefat, filtrul autohton de care vorbeam, a acționat și aici. […] Din perspectiva culturii apusene, eclectismul acelei perioade este dezarmant, ceea ce impune nuanțări foarte atente și mai ales folosirea cu circumspecție a conceptelor criticii occidentale.

Terminologia istoriei curentelor literare din Apus nu este întotdeauna funcțională în abordarea literaturii noastre (s. n.); mai mult chiar, ea este adesea generatoare de mari erori. Stăruind în vechile prejudecăți, vom continua să-l analizăm pe Heliade drept poet romantic […] și să ne mândrim cu faptul că Eminescu ar fi fost «ultimul» mare poet romantic european. […]  Când vorbim despre prima fază a ecourilor romantice la noi, determinant nu este modelul, ci filtrul românesc, procustian (s. n.)”, cf. Idem, p. 59-61.

[2] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 40.

[3] Idem, p. 49. „Înțelegerea construcției poetice ca spectacol era înrădăcinată în literatura pe  care o citea și o admira Eminescu” (Ibidem) , iar după un studiu al lui Edgar Papu, „cele dintâi manifestări poetice au fost concretizate în forma spectacolului și s-au dezvoltat în cadrul acestuia” (p. 50). Dar „textele sunt destinate reprezentării mentale, nu celei scenice” (Ibidem). Această formă de reprezentare o întâlnim însă și în tradiția veche, începând, dacă e să ne referim la literatura noastră, chiar de la fragmentele de dialog cu sine însuși compilate de Neagoe Basarab după Umilința lui Simeon Monahul.

[4] Idem, p. 53. Nuanțează însă: „Înțelegerea eminesciană a poeziei presupune profunzimea discursului liric; în concepția artistului, adâncimea trebuie să fie un atribut al sensibilității («doruri vii și patimi multe») și, deopotrivă, al reflexivității. Prin prisma criteriului eminescian al poeticului înțelegem preferința autorului pentru lirismul reflexiv și pentru finalitatea gnomică (s. n.) a multor scrieri” (p. 82).

[5] Idem, p. 110.

[6] Idem, p. 54: „Proiectul Memento mori poate constitui o cale de acces în universul poetic eminescian. […] …vom găsi aici originea multor motive și versuri din poemele de maturitate”. Elaborarea acestui poem o consideră „decisivă” pentru „individualizarea personalității creatoare” a lui Eminescu (p. 41).

[7] Idem, p. 85. De asemenea: „poezia eminesciană a stat sub semnul semnului. […] Nu este vorba…de accepțiunea din semiotica modernă, ci de sensurile cu care a operat…El a folosit termenul semn într-un sens generic, în care era înglobat și cel de simbol. Dintre accepțiunile termenului, cel mai frecvent revin cele de hieroglifă”, care „implică sugestia unei enigme greu, dacă nu imposibil de descifrat. […]

Eminescu avea în vedere «semne» univoc decodabile. Semnul (în care era inclus și simbolul) era, pentru el, destul de aproape de alegorie. Aceasta îl deosebește de estetica simbolistă [în opinia noastră, îl deosebește numai de teoria estetică simbolistă… – despre contradicțiile simbolismului au scris și G. Călinescu sau V. Streinu]. […]

Prezențe precum cea a Sfinxului fascinează prin înțelesul adânc de care sunt pătrunse, așa cum miturile atrag – în concepția eminesciană – prin adevărurile în care se scaldă. […]

Eminescu nu viza polisemia. Semnul nepărându-i arbitrar [e valabilă lingvistica și semiotica Sfântului Augustin și nu cea a lui Saussure], considera că există un referent care se cerea aflat. […] Artistul era contemporan cu mișcarea apuseană, care nu l-a influențat. […] Eminescu vorbește de înțelegere, pe când simboliștii vor vorbi de sugestie […] Eminescu operează cu simboluri fără a fi poet simbolist. Pentru el, simbolul era univoc decodabil (trebuind descifrat precum un rebus, nu interpretat liber)”, cf. Idem, p. 72-74, 78, 85.

Nu sunt de acord că „spre deosebire de Baudelaire, Eminescu vede în simbol o creație tipic umană” din cauză că „datoria poetului este de a pune probleme, nu de a le rezolva” (p. 85). Eminescu a exprimat foarte clar un deziderat antagonic cu ceea ce susține aici Scarlat: „Sunt ne-nțelese literele vremii/ Oricât ai adânci semnul lor șters?/ Suntem plecați sub greul anatemii/ De-a nu afla nimic în vecinic mers?/ Suntem numai spre-a da viață problemei,/ S-o dezlegăm nu-i chip în univers?” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Unisemantismul derivă, de altfel, dintr-o atitudine medievală: „Of the theoretically possible views of meaning […], one could connect the polysemy of individual texts with an ultimate monosemy – metaphisical truth – and establish a limit for hermeneutical activity and a distinction between denotation and conotation. This was the attitude of medieval theologians”, cf. Medieval Philosophy, edited by John Marenbon, Pub. Routledge, London and New York, 1998, p. 128.

[8] Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 88-92.

[9] Cf. Idem, p. 101.

[10] „Mitologia care structurează opera eminesciană nu se confundă cu reflexele mitologiilor consacrate (aluzii, simboluri, referințe etc.), nici cu vreuna din acestea în parte. Lucrul dobândește o semnificație deosebită în cazul lui Eminescu, deoarece una dintre cele mai frapante deosebiri între acest poet și reprezentanții clasicismului apusean constă tocmai în ponderea reflexelor mitologiei greco-latine, pondere mult mai mică la Eminescu decât la Corneille ori Racine.

În locul clasicei mitologii greco-latine (prezentă, dar nu definitorie în opera sa), Eminescu a fost atras de mitologia dacică”, cf. Idem, p. 95-96.

[11] Cf. Idem, p. 61, 73, 109, 130.

Did you like this? Share it: