Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 15 martie, 2017

The literalism and the mystical knowledge

In Orthodox theology, the literalism conjoins organically with the mystical knowledge. For that some details of the Scripture and of the Tradition must be taken ad litteram/ literally, while others must be interpreted mystically.

God, the man, the incarnation of the Lord, the Theotokos, the Church, the Saints, the life and the holiness of the Church, the cosmos are theological realities. We do not report to them as at metaphors. But the Scripture and the books of the Holy Fathers have many metaphorical parts, which must be understood mystically and not literalist. And this for that, the literalism proposes us a bodily perspective on theology and not ghostual.

In Scripture God has hands, has legs, has wings, looks to us, stretches out His hand to us. But God has nothing to do with the materiality. The reality of God surpasses entirely the understanding of any creature. And when the Church speaks to us about the incarnation of the Lord, it says to us that is an ineffable mystery. All a mystery and is His resurrection from the dead, and, also, the hypostatic union of the two natures from His person.

We cannot talk about Christ’s human life or about His psychology, for that Christ is not only man, but God and man. We cannot presuppose about the person of Christ, but we limit ourselves at the evangelical descriptions and at the mode of the understanding of the Church about Christ. And we do this thing, because Hristos/ Christ is a mystery of Christian faith and our God. And we report with reverence to God and not with perkiness.

The Icons of the Church are an enciphered theology. The Scripture is full of divine mysteries. The cult of the Church is entirely theological. But through signs and words we can have endless theological understandings, if we can understand on all ghostually.

But we cannot understand on them ghostually, if we do not sanctify our life. Without the holiness of God in ourselves, all of the Church are incomprehensible. All are mysteries. And we are some naked men of divine understandings.

Predica la Parastasul bunicului meu Marin [2017]

Preaiubită Maică[1],

deși noi aici, acasă, facem Parastase adesea, de obște sau nominale, pentru diverși confrați adormiți, astă-seară am făcut Parastas pentru tataie Marin, pentru bunicul nostru, la 13 ani de la adormirea lui.

O pomenire cu multă iubire, cu multă pace, cu multă slavă a lui Dumnezeu coborâtă în noi, pentru cel care nu a vrut să moară până nu ne-a văzut căsătoriți. Căci îți aduci aminte cât de bolnav era, cum nu mai putea să se miște de pe o parte pe alta în pat…și el o trimitea pe mamaia Floarea ca să ne roage să ne căsătorim cât el…mai e în viață…

Și noi i-am făcut pe plac, ne-am căsătorit civil, dar el a adormit între cununia civilă…și Nunta noastră. De aceea, noi, la Nunta noastră, am fost îmbrăcați în negru, în doliu, dar bucurându-ne duhovnicește că el a plecat bucuros, cu multă bucurie pe chip, cu acea bucurie  dumnezeiască care nu i-a părăsit fața…până când am închis sicriul și l-am coborât în pământ…

Ție ți-am vorbit adesea de el…și tu îl cunoști…pentru că și el te iubea, după cum tu îl iubeai. Căci el te-a iubit din prima clipă de când te-a văzut, pentru că te cunoștea din scrisorile de felicitare pe care i le trimiteai cu diverse ocazii și pe care el le păstra ca pe niște medalii.

Și pentru că știa că va muri…a vrut nu doar să te vadă mireasa și soția mea, ci să te vadă bucuroasă, împlinită, lucru care tu ai fost și ești…

Privesc în urmă și îi văd pe amândoi bunicii mei…luminoși, verticali, iubitori, omenoși…Îi port mereu în rugăciunile mele, îi pomenesc zilnic alături de întreaga umanitate vie și adormită, și mă simt bine purtându-i în mine.

Îl văd cel mai adesea, în mintea mea, pe bicicleta lui, venind de la oraș cu traistele pline de dulciuri. Vara venea cu lubenițe din alea mari, pe care le puneam în apă rece sau la umbră, ca să se păstreze. Îl văd pe tractor, muncind, pe timp de vară, mirosindu-i salopetele a vaselină și motorină și a transpirație bărbătească…dar și cum își punea ciorapi peste galoși, iarna, ca să nu alunece pe gheață în ultimii săi ani de muncă.

I se umflaseră picioarele la bătrânețe și își da cu clavusin ca să își omoare degerăturile. Slăbise mult. Însă l-am văzut îmbătrânind frumos, deși mulți nu știu să îmbătrânească. Pentru că, în loc să devină mai buni și milostivi, bătrânețea îi face avari, reci, respingători, ranchiunoși.

Însă pe el, boala de ani de zile, boala survenită în urma unei căderi de pe bicicletă în timp ce cobora rusca, l-a smerit și l-a ascetizat mult. Căci ea i-a provocat o traumă la cap și, adesea, avea pierderi ale cunoștinței, cădea jos și pătimea spasmuri ca de epileptic. Iar eu săream imediat spre el, pentru ca nu cumva să își înghită limba sau să cadă în foc sau în vreo groapă…pentru că nu știa nimic din ce se petrecea cu el. Și când se trezea…din moarte, neștiind ce a făcut, cum s-a zbătut, cum a mugit, era ca un copil care reînvăța să vorbească…

Iar eu mă purtam cu el ca și cu un copil matur…până când își revenea în fire și…atunci, deodată, vedeam pe fața lui, că mintea lui începea să fie conștientă de cine este. Mintea lui se relega la memoria lui, la conștiința de sine…și redevenea el.

În cele din urmă însă, după cum știi, nu a murit din cauze neurologice, ci urologice. Și pentru că nu a mai vrut nicio operație, nicio internare, niciun spital, și-a trăit boala la cote ascetice. Tocmai de aceea și Dumnezeu l-a umplut de har și de bucurie duhovnicească, pentru că toată predica mea a căzut în inima lui și a rodit în asumarea continuă a durerii. Pentru că nu l-am auzit niciodată spunând „vreau să mor” sau „nu mai pot” sau „vreau să îmi pun capăt zilelor”, ci el trăia dureri imense, suferea, dar nu dorea ca nimeni să plângă din cauza lui. Fapt pentru care nu a spus niciodată că îl doare, decât uneori, când el credea că era singur, vorbea și se ruga și își amintea cu voce tare…și numai atunci spunea ce simte…

După cum știi, i-am cumpărat tronul și crucea, atunci când n-a mai putut să se ridice din pat și le-am pus în camera noastră de la stradă. Și ele au stat acolo zile întregi, până când a adormit…

A plecat la Domnul spovedit și împărtășit și vegheat de soția lui…iar zâmbetul pe față i-a apărut când noi doi am venit acasă…seara, și am început să citim Psaltirea la capul său. Și la jumătatea lui martie l-am înmormântat frumos pe tataie Marin, după cum l-am înmormântat, cu bucurie dumnezeiască în suflet, la început de mai, pe Dumnezeiescul Ilie.

Doi oameni de conștiință, doi oameni care m-au format, doi oameni care sunt stâlpi de temelie ai ființei mele. Ce nu a făcut unul, a făcut celălalt…și niciunul dintre ei nu pot fi înlocuiți.

Pentru că tataie Marin m-a asumat de la două săptămâni, când mama mea m-a lăsat nemâncat, într-o seară…și a plecat la mama ei. Părinții mei s-au împăcat, și-au văzut de viața lor, dar…eu am fost crescut de bunicii mei Marin și Floarea…pentru că și-au dat seama că nu sunt în stare să crească un copil, pentru că, în fapt, nu își doreau acel copil.

Și când el a devenit adevăratul meu tată, atunci i-a poruncit bunicii mele să mă crească, să mă educe zi de zi, și să renunțe la orice altă muncă…în favoarea mea. Iar bunica mea și-a ascultat soțul și asta a făcut: toată viața ei, până a murit, ea m-a crescut!

S-au împrumutat la bancă pentru mine și m-au ținut la Seminar. Apoi la facultate, după cum bine știi. Orice ban al lor a fost pentru mine, pentru cărțile mele, pentru cărțile pe care eu le-am scris, pentru tablourile și sculpturile mele, pentru educația mea.

De aceea, eu nu am cum să-i uit…pentru că ei sunt adânc în mine. Nu îi poate scoate nimeni de acolo, pentru că ei au crescut, dimpreună cu mine, în inima mea.

Și acum, când ne dau lacrimile la amândoi pentru ei…ele sunt lacrimi dulci, ele sunt bucurie și nu tristețe. Pentru că eu îi iert mereu și mă rog pentru ei bucurându-mă de ei și nu întristându-mă.

Căci știu că așa cum eu îi port, în iubirea și bucuria mea, și Dumnezeu îi poartă. Pentru că El m-a învățat să îi port și să îi iubesc și să mă rog pentru ei.

Și nimeni nu poate fi mai atent, mai sensibil și mai iubitor ca Dumnezeu! Nimeni nu Îi poate întrece iubirea și mila Lui față de oameni!

…iar toate au un sens care ne depășește, pentru că El ne adună și ne pune pe unii lângă alții ca să învățăm…și să luăm aminte la marile Lui lecții de milostivire.

Da, el e viu în mine! Și el e viu și în Dumnezeu. Și când noi Îi cerem lui Dumnezeu să îl pomenească în veci, El ne arată în mod clar faptul că la El toți sunt vii și în fața Lui. Că nimeni nu e uitat. Că nimeni nu e absent. Că nimeni nu e cu adevărat mort. Pentru că toți suntem în mâna Lui…

Iubitul meu, Dumnezeu să te ierte și să ne ierte! Dumnezeu să te bucure în Împărăția Sa, alături de toți Sfinții Lui, și pe noi să ne miluiască și să ne mântuiască acum și pururea și în vecii vecilor! Amin.


[1] Scrisă în seara zilei de 14 martie 2017, zi de marți, cu 8 grade afară.

Faptele Apostolilor, cap. 15, 22-30, cf. BYZ

22. Atunci s-a părut Apostolilor și Presbiterilor, [dimpreună] cu toată Biserica, alegând bărbați dintre ei, să-i trimită întru Antiohia, împreună cu Pavlos și Barnabas: [adică] pe Iudas, cel care se cheamă Barsabbas [Βαρσαββᾶς], și pe Silas [Σίλας], bărbat povățuind în[tru cele] ale fraților,

23. scriind prin mâinile lor acestea: „Apostolii și Presbiterii și frații, fraților celor din Antiohia și Siria și Cilicia, [fraților] celor dintre neamuri, [le spune] a se bucura [χαίρειν]!

24. Deoarece am auzit că unii dintre voi, ieșind [din Biserică], v-au tulburat pe voi [cu] cuvintele [lor], tulburând sufletele voastre, zicând [că trebuie] a vă tăia împrejur și a păzi legea, cărora [noi] nu le-am poruncit [aceste lucruri];

25. părutu-s-a nouă, fiind de comun acord, alegând bărbați, să-i trimitem către voi, împreună cu cei iubiți ai noștri, Barnabas și Pavlos,

26. oamenilor dându-și [care și-au dat] sufletele lor pentru numele Domnului nostru Iisus Hristos.

27. Așadar, i-am trimis pe Iudas și pe Silas, și pe ei, prin cuvânt, poruncindu-le acestea.

28. Căci părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă, a pune nimic mai mult vouă greutate, afară de acestea necesare:

29. a vă îndepărta de cele jertfite idolilor și de sânge și de [animalul] cel sugrumat și de curvie; de care păzindu-vă pe voi, bine veți face. Rămâneți cu bine!”.

30. Așadar, aceștia eliberându-se, au venit întru Antiohia; și adunându-se mulțimea[1], au dat epistola.


[1] În Biserică.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén