Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Alte concluzii critice

Tudor Vianu și G. Călinescu, deși consideră că Schopenhauer este cheia hermeneutică a înțelegerii și a interpretării operei lui Eminescu, apreciază în mai multe rânduri că filosoful german recondiționa viziunea antică greacă sau filosofia indiană, cu care i-ar fi facilitat și poetului român contactul cultural.

Mai mult decât atât, vorbind despre mult discutata influență a lui Schopenhauer în Glossă, în ideea imobilismului temporal, Călinescu descoperea că „Schopenhauer nu fusese întâiul care să spună aceste lucruri, căci le găsim la Petrarca, în De vita solitaria. […] Dar Petrarca rezumă un capitol din Cartea XI a Confesiunilor Sfântului Augustin, care analizează noțiunea de timp (Schopenhauer consultă în chip curent pe Sfântul Augustin)…”[1].

Întrebarea noastră: dacă Schopenhauer era o chintesență culturală între filosofia greacă, patristică și budistă (în care combina și concepția protestantă germană), atunci Eminescu, care era destul de bine informat în legătură cu istoria universală, nu era el conștient de sinteza lui Schopenhauer?

Aceasta cu atât mai mult cu cât manuscrisele și lucrările medievale consultate într-un număr atât de mare și într-un mod acrivic, începând de la o vârstă fragedă, îi confirmau anterioritatea și vechimea considerabilă a unor idei și concepte pe care le putea doar regăsi în filosofia schopenhaueriană sau, în general, germană[2].

Dacă vedem că Eminescu a avut o mare putere de asimilare și osmoză a unui material cultural, filosofic și spiritual vast, trebuie să acceptăm și premisa capa- cității sale de discriminare asupra acestor surse, de ingerare a acestor izvoare în operă în funcție de propriile date temperamentale și culturale[3].

La Tudor Vianu întâlnim, în studiul din 1930, temeliile interpretărilor eminesciene prin intermediul filosofiei antice, care vor face carieră prin numeroși reprezentanți ai eminescologiei – deși, după Călinescu (care a devenit foarte circumspect, până la a nu-i mai acorda credit decât lui Schopenhauer, după ce a trecut prin manuscrisele eminesciene și a inventariat toate izvoarele posibile, depășit fiind de eclectismul lor), cunoștințele și cultura antică a lui Eminescu erau de bună calitate, dar nu predominante în gândirea sa. Iar Mircea Scarlat sesiza chiar, la Eminescu, refuzul mitologiei clasice.

Astfel, Vianu, după ce face într-un mod eronat, într-un capitol destinat Luceafărului, afirmația că „structura tripartită a lumii este un gând care, ca atâtea altele, Eminescu l-a putut culege din Schopenhauer”[4], stabilind apoi influența filosofiei antice (platonice, în special) asupra lui Schopenhauer, ajunge la următoarea concluzie mult prea categorică, chiar dogmatică:

Luceafărul arată încă o dată ce parte însemnată a avut cultura antică în formația spirituală a lui Eminescu. Cine nu admite acest lucru, cine nu primește adevărul că în formula morală eminesciană au fuzionat adânc elementele romanticii germane cu ale înțelepciunii antice, nu poate afla cheia unei înțelegeri adecvate a poetului nostru (s. n.)”[5].

În primul rând, structura tripartită a lumii o putea descoperi Eminescu și împumuta la fel de bine (poate chiar mai bine precizată) din Divanul lui Dimitrie Cantemir sau din multe alte opere ori traduceri românești medievale. A o pune exclusiv pe seama lui Schopenhauer, la fel ca și motivul ubi sunt? (am menționat anterior), denotă o neștiință gravă în privința literaturii și culturii române vechi.

Aici am ajuns într-un punct nodal al discriminării pe care trebuie să o operăm în lucrarea de față, pentru că tocmai această ignoranță, mai mult sau mai puțin blamabilă sau circumstanțiată de condiții istorice ineluctabile, este cauza pentru care o mare parte a exegezei românești s-a orientat către sursele filosofice antice sau moderne ale gândirii eminesciene, și le-a instrumentat cu exclusivitate în interpretarea operei lui Eminescu[6].


[1] G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, vol. I, op. cit., p. 476-477, n. 2.

[2] Nu cumva, ceea ce căuta Eminescu, la Schopenhauer sau Kant, era o confirmare ideatică și actualizare expresivă a unei filosofii a Adevărului universal, o traducere în limbaj contemporan a unor coordonate ale cugetării umane pe care el era deja stabil, așa după cum, la un alt nivel, pașoptiștii aflaseră în Lamartine o sinteză poetică modernă, a propriei lor mentalități?

[3] Acest lucru a fost luat în considerare și precizat sporadic, însă mult mai adesea, prea adesea, exegeza eminesciană a manifestat o propensiune spre elaborarea unor adevărate sinteze filosofice care n-au urmărit deloc să certifice argumentat rațiunile pentru care Eminescu ar fi aderat la una sau la alta dintre viziunile filosofice, injustificabile prin personalitatea și biografia sa, dar atât de apreciate, în schimb, de critici.

Așa încât exegezele eminesciene au devenit o desfășurare amplă a unui faeton de gală al erudiției personale și a virtuților speculative, onorabile și admirabile în sine, dar care nu este exclus ca mai degrabă să obscurizeze sau chiar să mistifice, din ce în ce mai mult și mai avid, o judecată critică ce ar fi trebuit să fie limpezită de mult.

Concomitent, se pot remarca duritatea și vehemența, progresive în intensitate, ale parcursului critic și didactic românesc (în ciuda recitărilor patriotice și festive), cu care este rejectată înrădăcinarea în autohtonism a poetului (ceea ce nu exclude deloc faptul de a fi fost o personalitate erudită și complexă).

[4]  Tudor Vianu despre Eminescu, op. cit., p. 88.

[5] Idem, p. 89.

[6] Dacă lumea nu arată nimic nou (nihil novus) – „Viitorul și trecutul/ Sunt a filei două fețe” (Glossă) –, cum ar putea filosofia să descopere ceva nou? Dimpotrivă, predilecția sa pentru Schopenhauer era motivată de reproducerea în filosofia acestuia a unor teme vechi (ceea ce a fost receptat ca pesimism schopenhauerian reprezintă amprenta unui străvechi scepticism, creștin-ortodox și bizantin, la adresa iluziei și a fulguranței acestei lumi și a tentațiilor sale), confluente cu gândirea poetului coagulată de la o fragedă vârstă și nutrită de lecturi din filosofia veche autohtonă.

În Schopenhauer a aflat o oglindă modernă a exprimării unor idei filosofice, a căror schiță conceptuală o căuta, o sistematizare, cel mult, nu și un alt tipar reflexiv. Niciodată n-a apreciat filosofia nouă și pretențiile de modernizare și de emancipare/ evoluție ale contemporaneității, la niciun nivel. Din contră, dacă le-a constatat, le-a desconsiderat și le-a denigrat. Este și motivul pentru care Macedonski (înțepat și de vanitate), forța aproape lovinescian intrarea poeziei române în modernitate (cel puțin teoretic) călcând triumfal peste cadavrul lui Eminescu.

De aceea Vianu și Streinu l-au recuperat pe Macedonski din uitare, pentru a asigura cumva veriga lipsă din istoria literaturii române moderne. Dar Lovinescu a fost primul care a spus că despre Eminescu se vorbește prea mult și nu ar trebui să se mai vorbească, atitudine criticată de T. Vianu.

Did you like this? Share it: