Predică la Duminica a 3-a din Postul Mare [2017]

Iubiții mei[1],

aflându-ne la mijlocul drumului nostru ascetic, obositor, dureros, care ne smerește și ne coboară întru pocăință, noi privim spre Crucea Domnului pentru ca să înțelegem că „nevoințele postului” sunt cele care ne fac „să fim slăviți împreună cu El”[2]. Căci Domnul, pe Cruce, nu a fost biruit de păcat, nu a fost biruit de ură, nu a murit din cauză că oamenii au vrut să Îl „scoată” din istorie, ci pentru că El, iubindu-ne pe noi cu iubire dumnezeiască, veșnică, a învins tot păcatul și toată patima în umanitatea Sa, umplându-o de slava Lui.

Și când spunem că El S-a slăvit sau S-a preaslăvit pe Cruce și că, și noi, prin El, ne slăvim prin nevoința zilnică, spunem că El S-a arătat biruitor pe Cruce și că moartea Lui a fost o umplere a umanității Sale de slava Lui cea veșnică și necreată, pentru ca, din umanitatea Lui preaslăvită și înălțată de-a dreapta Tatălui în persoana Sa divino-umană, El să o reverse în noi și să ne umple pe toți, pe măsura suferințelor noastre, de slava Lui cea veșnică.

Mai pe scurt: El, Domnul nostru, a împlinit toată asceza îndumnezeirii, pentru ca noi să putem călca pe urmele Lui, și să ne îndumnezeim și noi dimpreună cu El. El este înaintemergătorul nostru pe calea mântuirii, a sfințeniei, pentru ca toți să ne mântuim întru El și cu ajutorul Său.

Căci dacă în Duminica Ortodoxiei v-am vorbit despre adevărata Biserică și adevărata credință mântuitoare, în care noi suntem și în care noi credem, iar în Duminica Teologiei v-am spus că teologia Sfântului Grigorios Palamas este teologia experienței îndumnezeirii, a îndumnezeirii ca realitate personală și ontologică, astăzi, în Duminica Crucii sau în Duminica Mântuirii, Însuși Fiul lui Dumnezeu întrupat este paradigma mântuirii și a îndumnezeirii noastre, pentru că întru umanitatea Sa El a lucrat toată mântuirea noastră. Pentru că din prima clipă a zămislirii Sale incomprehensibile în uterul Feciorei Maria, Domnul a început drumul mântuirii noastre și toată viața Lui în trup a fost pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Și prin aceasta El ne spune că și viața noastră, în fiecare clipă și zi a ei, este timpul mântuirii, pentru că acum se lucrează în noi mântuirea noastră. Iar fiecare parte a ascezei Bisericii, fie că e vorba de slujire, de rugăciune, de post, de priveghere, de paza gândurilor și a simțirilor noastre, de pocăință, de plângerea păcatelor noastre, de iertarea celor care ne greșesc, ne schimbă interior și lucrează mântuirea noastră.

Pentru că toate faptele noastre ascetice, toate virtuțile noastre sunt curățire și vindecare a lăuntrului nostru, sunt transformarea noastră într-un locaș propriu pentru coborârea, venirea și rămânerea în noi a Dumnezeului nostru treimic prin slava Sa. Căci prin toată viața și slujirea Bisericii noi devenim temple vii, bisericești duhovnicești ale lui Dumnezeu, în care El locuiește.

Acesta e motivul fundamental pentru care un creștin ortodox nu poate avea o viață personală…ruptă/ ieșită/ separată de ritmul zilnic al vieții Bisericii. Pentru că el, creștinul ortodox, trăiește zilnic în ritmul de viață al Bisericii. Când e praznic și pentru el e praznic, când e post, el postește, când e dezlegare la pește, atunci mănâncă pește cu mulțumire, slăvind pe Dumnezeu pentru toate, iar venirea lui la Slujbe înseamnă o bucurie tainică, duhovnicească, o împlinire personală imensă, pentru că stă în fața lui Dumnezeu, Îi slujește Lui și e umplut de slava Lui și de teologia Sa.

Toate evenimentele Bisericii sunt evenimentele de căpătâi ale vieții sale. Pentru că viața creștinului ortodox e bisericească și teologică, e liturgică și ascetică și mistică, e luminare și pocăință, e muncă și împlinire. Și tot ceea ce adună cu adevărat creștinul ortodox, adună în inima lui, care e comoara lui veșnică.

De aceea, oamenii duhovnicești dăruie din comoara inimii lor și altora. După ce s-au curățit și luminat și cresc în sfințenie pe fiecare zi, ei dăruie din curăția și din luminarea și din sfințenia lor și altora, pentru că ele sunt daruri ale lui Dumnezeu în viața lor. Ei dăruie din cele ale Lui. Și dăruirea continuă a unora față de alții e bucuria vieții Bisericii.

Însă ca să dărui din inima ta, trebuie să fii la rândul tău o comoară personală. Și întreaga asceză a Bisericii asta dorește să facă cu fiecare dintre noi: ca pe toți să ne facă Sfinți ai lui Dumnezeu, adică comori duhovnicești ale Lui pe pământ, din care noi să dăruim zilnic spre mântuirea tuturor și să lucrăm zilnic la mântuirea tuturor.

De aceea, viața Bisericii e maximalistă, ca și soteriologia ortodoxă. Dumnezeu și Biserica Lui ne vor pe toți Sfinți și nu „parțial” Sfinți sau „din când în când” Sfinți. Sfințenia e viața autentică a Bisericii și mântuirea e sinonimă cu sfințenia. Iar cine nu vrea să trăiască sfânt pe pământ nu vrea, de fapt, să fie ortodox. Pentru că viața ortodocșilor în această lume e sfințenia, e viața cu Dumnezeu.

Așadar, adevărata Biserică și adevărata credință a lui Dumnezeu nasc adevărata mântuire a omului, care e sfințenia. Numai aici, în Biserica Lui, noi putem trăi sfințenia lui Dumnezeu ca viață cotidiană, pentru că tot ceea ce ne învață Biserica e cum să ne sfințim viața. Și nu numai că ne învață cum să ne sfințim, ci Biserica Lui, Biserica Ortodoxă, are la îndemână toate mijloacele prin care noi putem să ne mântuim. Și aceste mijloace divino-umane ale mântuirii noastre sunt toate Sfintele Taine și Sfintele Slujbe ale Bisericii și întreaga viață și întregul cult și întreaga teologie a Bisericii.

Aici învățăm cum să ne mântuim, dar și trăim la propriu mântuirea ca pe însăși viața noastră. Căci noi, cei care trăim bisericește în Biserica slavei Sale, trăim în ritmul sfințirii continue a lui Dumnezeu. Pentru că El ne învață, El ne curățește, ne luminează și ne sfințește continuu în Biserica Sa, dacă noi dorim, din ce în ce mai mult, ca voia Lui să se facă întru noi. Și dacă Îl lăsăm pe El să ne învețe drumul Crucii, adică al despătimirii continue, al curățirii de patimi, pentru ca să ne umple de slava Învierii Sale, adică de învierea noastră mistică cu El, Dumnezeu, ca un bun și iubitor de oameni, ca un mult-milostiv, ne va învăța acest lucru în toate zilele vieții noastre.

Pentru că durerea ascetică naște luminare și bucurie dumnezeiască. Lupta cu patimile nu e zadarnică, pentru că Dumnezeu ne ajută în fiecare luptă sfântă a noastră, în fiecare luptă interioară cu patimile noastre. Fiindcă El e începutul, cuprinsul și împlinirea vieții noastre, cât și al oricărui lucru pe care îl facem. Căci viața cu El nu are un sfârșit. De aceea nu putem spune că viața duhovnicească are un sfârșit, atâta timp cât e veșnică, cât e relație veșnică cu Dumnezeu, și de aceea spunem că ea e împlinirea noastră veșnică. Pentru că în El, adică în slava Lui, noi suntem, trăim și vrem să trăim veșnic.

Așadar, puterea Crucii Sale – care e puterea umanității Sale transfigurate, care a biruit toată patima și tot păcatul și însăși moartea –, o trăim interior. De ea ne umplem pe fiecare zi prin toată asceza și făptuirea noastră duhovnicească. Și prin puterea duhovnicească a Crucii Sale noi putem birui păcatele, patimile și moartea în noi înșine. Și, în același timp, noi trăim bucuria Învierii Sale celei de a treia zi atâta timp cât El ne bucură cu bucurii sfinte, cu vederi și luminări dumnezeiești, pentru că toate acestea sunt darurile Sale.

Bucuria milosteniei e bucuria Învierii Lui. Iertarea e tot participare la Învierea Sa. Pentru că atunci când ierți și când ești milostiv, când îl vezi pe altul înaintea ta, când îl respecți pe altul, când îl iubești pe altul, atunci te bucuri în mod sfânt de el și bucuria aceasta, care coboară în noi de la Dumnezeu, e bucurie pascală. Pentru că ea ne trece de la tristețea păcatului la împlinirea cu Dumnezeu, Cel care e dăruire și uitare de Sine și jertfire de Sine pentru viața lumii.

Și în postul nostru, care trebuie să fie plin de virtuți și de citiri sfinte și de fapte iubitoare, bucuriile pascale cred că sunt și nădăjduiesc a fi multe, pentru că El dorește să ne bucure la tot pasul, în fiecare secundă. Dar dacă grijile ne acoperă, dacă fricile ne îngrozesc, dacă confundăm „dulceața” amară a păcatului cu dulceața veșnică și îndumnezeitoare a harului dumnezeiesc, ne amăgim pe noi înșine. Pentru că nimeni și nimic din lumea aceasta nu ne pot împlini, dacă nu Îl simțim pe El în noi. Dacă nu simțim că slava Lui e în noi.

Așa stând lucrurile, înțelegem foarte bine de ce urmarea lui Hristos e interioară și nu exterioară. Dacă avem o Sfântă Cruce la gât sau dacă ne închinăm adesea sau dacă cinstim Sfintele Cruci și Sfintele Icoane ale Bisericii trebuie să simțim în noi și puterea harului dumnezeiesc din ele. Gestul exterior trebuie să fie plin de simțirea interioară a harului. Dar închinarea noastră exterioară e plină de închinarea noastră interioară, numai dacă noi trăim în mod sfânt în fiecare clipă.

De aceea, adesea, mulți spun că „nu simt” nimic și nu văd „nicio sfințenie” atunci când vin la Biserică. Și cred că Biserica e „de vină” pentru această lipsă a lor de simțire a sfințeniei ei. Însă ei nu simt sfințenia Bisericii și nu înțeleg ce se petrece la Biserică, pentru că nu încep cu începutul, adică cu pocăința lor. Pentru că Biserica începe să fie simțită de om, pe măsură ce se pocăiește și pe măsură ce e luminat să creadă în Dumnezeul mântuirii noastre.

Dar există pericolul, în orice zi a vieții noastre, ca fiecare dintre noi să nu mai simțim interior Biserica și nevoia lui Dumnezeu în viața noastră. De ce? Datorită anumitor gânduri, anumitor păcate pe care le facem. Și prin care ne putem convinge în mod fals că „am pierdut timpul” venind la Biserică sau că, cu toate că am venit, Dumnezeu „nu ne-a ajutat pe măsura așteptărilor noastre”. Și asta pentru că ajungem să înțelegem că nu avem o căutare reală a Lui, ci una utilitaristă. Vrem ceva „la schimb” pentru că venim la Biserică. Căutăm ajutorul Lui, dar nu pe El Însuși și locuirea Lui în noi și schimbarea vieții noastre după cum El o dorește.

Și dacă așa stau lucrurile, mulți creștini renunță să mai vină la Biserică. De ce? Pentru că ei rămân la ideea că Dumnezeu e sus în cer doar pentru ca „să ne împlinească rugăciunile”, dar nu și pentru ca să ne schimbe în mod radical viețile noastre. Sau dacă mai vin la Biserică vin de formă, de rușine, din obișnuință, din orgoliu, dar nu pentru că așteaptă o schimbare a vieții lor sau pentru că ei vor să se schimbe în fiecare zi a vieții lor. Și, astfel, venitul la Biserică e resimțit de ei ca un serviciu, ca o rutină, ca o obișnuință, ca o plictiseală…

La același pericol sunt expuși și membrii ierarhiei Bisericii, care, prin hirotonia și slujirea lor, se apropie ca să slujească Domnului. Ei pot veni la Biserică doar ca angajați ai Bisericii, dar nu și ca credincioși ai ei. Pot veni la program, pot sluji ce au de slujit la normă, nu se implică prea mult în ceea ce fac, nu se pregătesc interior pentru slujire și predicare, nu trăiesc în ritmul interior al sfințeniei… și Biserica pentru ei este tot o rutină plictisitoare, o corvoadă. Pentru că fiecare Slujbă și venire la Biserică sunt o bucurie și o împlinire interioară, dacă atât membrii ierarhiei, cât și mirenii și monahii vin cu toată inima și trăiesc în ritmul sfințeniei în fiecare zi.

Însă realitatea e aceasta: sunt foarte puțini cei care trăiesc eclesial zi de zi. Cei mai mulți ortodocși, din păcate, trăiesc liturgic și eclesial doar în anumite zile, când se duc la Biserică sau când sunt praznice sau posturi mari sau când se duc într-un pelerinaj, pe când, în restul zilelor, raportarea la Dumnezeu și la cultul Bisericii e una minimală sau lipsește cu totul.

Și mulți încearcă „să-și justifice” minimalismul sau absenteismul liturgic și eclesial din viața lor prin aceea că, în acele zile, se concentrează asupra muncii, a serviciului, a examenelor dacă sunt studenți, a grijilor de zi cu zi. Însă adevărul e altul: fac abstracție de viața Bisericii, pentru că simt că Dumnezeu vrea să le schimbe confortul, să le dinamizeze viața, să îi facă vii duhovnicește. Simt că Dumnezeu vrea „să pună stăpânire” pe viața lor și ei se luptă pentru „autonomia” lor. Se luptă pentru limitarea drepturilor Lui asupra lor.

Pentru că le place ideea că sunt „ortodocși de duminică”. E confortabilă situația ca, o zi pe săptămână, să fie „ortodocși”, și restul zilelor să fie cum vor ei. Le place ideea că sunt „buni”, că sunt „diferiți”, că sunt „alții” pentru că postesc, se roagă, fac milostenie atunci „când vor ei”. Dar nu le place realitatea următoare, cea eclesială, cea pe care o cere Biserica de la noi toți: ca să fie ortodocși zi de zi, clipă de clipă, și postul, rugăciunea, milostenia, toate faptele virtuoase să fie zilnice și nu ocazionale.

Și, de-a lungul vieții mele eclesiale, am întâlnit la Biserică foarte mulți oameni „plictisiți” de viața Bisericii. Neîmplinirea lor era și este atât de mare, încât se consideră niște ratați, niște încurcă-lume. Tocmai de aceea nici nu vor să vorbească despre teologie, despre viața interioară, despre experiențe mistice: pentru că Biserica și viața ei nu au nicio „profunzime” pentru ei. Ea e o clădire în care intră și atât…deși știu că Biserica e sfântă și e a lui Dumnezeu.

Predicile îi plictisesc, Slujbele îi enervează, exigențele Bisericii îi supără mult, nu caută nimic la Biserică, nu cred în teologia Bisericii, se îndoiesc de realitatea lui Dumnezeu și de prezența Lui în lume… dar vin la Biserică. Vin din motive colaterale Bisericii. Uneori se mai umilesc în inima lor, se mai pocăiesc, simt un anume drag…de Biserică. Dar entuziasmul lor se ofilește repede. Pentru că în ei înșiși nu simt slava lui Dumnezeu, care să îi lege de El.

Și, în primii ani ai vieții mele bisericești, da, am fost îngrozit de câtă necredință, de câtă incultură, de câtă bădărănie, de câtă ostilitate, nevoie de răzbunare există în oameni care…vin la Biserică și slujesc Biserica! Dar, cu timpul, am înțeles că neștiința lor teologică și mistică stă la baza decadenței lor, pe lângă faptul că nu au trăit o reală convertire la viața Bisericii. Mulți nu știu ce să facă, de unde să înceapă să trăiască viața Bisericii, pentru că multul Bisericii îi descurajează. Multul teologiei și al ascezei ei. Și când văd că e „prea mult”…renunță să înceapă  de undeva. Iar pe alții demonii îi luptă într-atât de mult, încât ei se înfricoșează să mai vorbească despre credința Bisericii și despre viața lor interioară, pentru că sunt asaltați continuu de demoni. Dar sunt asaltați pentru că nu le place să asculte de Biserică, de Sfinții Bisericii, iar puțina lor credință e îmbâcsită de tot felul de îndoieli satanice.

Cei care doresc să se desprindă de patimile lor și să vină la Biserică trăiesc acut rușinea față de viața lor trecută și nu știu cum să se vindece de ea, primind și crezând în iertarea lui Dumnezeu. Familia, vecinii, rudele, prietenii, anturajul lor dezagreează cel mai adesea venirea lor la Biserică. Cei care vor să se pocăiască sau se pocăiesc sunt cel mai adesea excluși de comunitatea în care trăiesc. Căci, pentru mulți, deși sunt botezați ortodox, pocăința și venirea la Biserică sunt niște lucruri „stranii”, care „nu par a fi” în firescul omului.

Din acest motiv, realii credincioși, veniți la Biserică prin convertire interioară și pentru dorința sfântă ca să se mântuiască, sunt puțini, iar cei mai mulți participanți la viața Bisericii sunt spectatori și nu experimentatori ai ei. Din acest motiv, noi îi chemăm la spovedirea păcatelor, la împărtășirea cu Domnul, la pocăință, la lucrarea virtuților, la asumarea teologiei și a vieții Bisericii, adică la a fi ortodocși și a trăi ca ortodocși în mod zilnic, iar pe ei îi interesează Biserica la modul utilitarist, pe pomelnice repetându-se adesea: „reușita” familiei, „spor” în casă, „dezlegare” de farmece, „căsătorie” bună etc.

Și li se pare „normal”, în atare situație, „să nu le placă” predicile care îi îndeamnă să fie ortodocși, pentru ca să se mântuiască, ci doar acelea care le-ar „explica” cum „să obțină” o minune, reușita familiei lor, reușita la examene, să scape de probleme și să le fie bine la nivel social.

Însă eu, care știu, cu harul lui Dumnezeu, de ce are nevoie omul ca să se mântuiască, nu vă pot predica „drumuri scurte” spre „realizări” aparente, nu vă pot da „soluții” false la problemele din viața dumneavoastră (deși mulți confrați vi le dau cu plăcere, spre „folosul” lor financiar), ci vă predic doar drumul greu, ontologic, spre adevărata împlinire interioară, care e sfințenia. Și drumul greu și singurul spre împlinirea interioară este ascultarea de poruncile lui Dumnezeu și trăirea vieții Bisericii ca viață personală.

Pentru că o rugăciune inventată pentru a vă „curăți de păcate până la al 7-lea neam”, deschisul Evangheliei pentru „a vă afla” viitorul, rugăciuni la miezul nopții pentru că atunci „se deschide cerul și curg minuni pe pământ” sau „venirea” la Biserica noastră pentru ca „să te măriți” și altele de acest tip, nu vă aduc niciun folos real și mântuitor, dacă nu există convertire, pocăință, curățire de păcate și sfințenie continuă în dumneavoastră.

Viața Bisericii nu are „soluții” care „fentează” sfințenia pe care o cere Dumnezeu de la noi, ci Biserica ne cere să fim Sfinți, pentru că numai cu Dumnezeu noi trăim cu adevărat.

Pentru că nefericirile din viața noastră nu sunt niște „fatalități”, ci sunt consecințele păcatelor noastre, sunt consecințele vieții noastre trăite la întâmplare, după cum ni s-a părut nouă că e „bine”. Iar dacă dorim să ne fie bine cu adevărat, atunci trebuie să trăim sfânt în Biserica lui Dumnezeu și nu să căutăm „soluții” facile, imediate, pentru ca „să ne fie bine”.

– Ce trebuie să facă cel „plictisit” de Biserică, dar care mai vine, totuși, la Biserică?

– Să se roage lui Dumnezeu ca să îi dea darul de a se pocăi! Și să citească teologia Bisericii, pentru ca să afle ce cere Dumnezeu de la noi. Să caute Viețile Sfinților Lui și să le citească cu atenție și să vadă ce înseamnă sfințenia și ce cere Dumnezeu de la noi. Căci ce a cerut de la Sfinții Lui, El cere și de la noi.

– Ce trebuie să facă cel care e „dezamăgit” de viața Bisericii și de aceea nu mai dă pe la Biserică?

– Să citească teologia Bisericii și Viețile Sfinților și să observe ce cere Dumnezeu de la noi! Și să înțeleagă faptul că Biserica nu e formată numai din Sfinți, ci Sfinții și păcătoșii stau unii lângă alții la Biserică. Dar dacă el dorește să arate că e „mai bun” decât cei care vin la Biserică, atunci să trăiască sfânt și să fie un exemplu pentru întreaga Biserică, pentru că „dezamăgirea” față de Biserică și „lipsa” de la Biserică nu sunt mântuitoare.

– Cum înțelege viața Bisericii cineva care nu e ortodox?

– O înțelege după mintea lui și după patimile sale, dacă nu e luminat de Dumnezeu ca să o vadă cu adevărat și să intre în ea. Adică o vede defectuos, în mod deformat, pentru că numai din interiorul ei Biserica își arată adevărata ei frumusețe îndumnezeitoare și veșnică, și nu din afara ei. Pe dinafară, Biserica e un zid impenetrabil cu mintea. Din interiorul ei, Biserica e plină de slava lui Dumnezeu, e un ocean de sfințenie și de cunoaștere teologică și de înaintare continuu în îndumnezeire. Și până nu intri la nunta Mielului, nu știi nimic din bogăția și frumusețea harică și teologică a Bisericii.

Așadar, iubiții mei, în Duminica Mântuirii, în duminica de azi, Domnul ne spune că viața Lui trebuie să fie viața noastră! Că viața ortodoxă este viața dumnezeiască. Și că nicio durere, niciun chin, nicio privare voluntară pentru Împărăția lui Dumnezeu nu rămâne nerăsplătită de El cu multă slavă, cunoaștere teologică și sfințenie.

Dacă Îl scoatem pe Dumnezeu din viața noastră, și de aceea absentăm de la Biserică, sau dacă Îl frecventăm numai de sărbători, nu trăim creștinește, ci lumește cel mai adesea. Dar dacă Dumnezeu este praznicul nostru de fiecare clipă, dacă El e prietenul nostru intim, Căruia noi îi spunem toate ale noastre, dacă El e Cel ce ne adună la un loc, în Biserica Sa, și susține întreaga creație, atunci trăim creștinește și fiecare clipă a vieții noastre e una a mântuirii. Pentru că mântuirea nu e clipa de ieri, nu e clipa de acum un ceas, nu e clipa de mâine, ci e clipa de față. Acum, când vorbim și trăim și ne vedem unii pe alții, acum e clipa mântuirii noastre, clipa în care ne putem ruga, ne putem ierta unii pe alții, ne putem îmbrățișa, ne putem iubi duhovnicește.

Căci iubirea duhovnicească e adevărata iubire a omului, pentru că e purtarea lui nepătimașă în noi. Și când îl purtăm pe cineva în noi și ne rugăm pentru el și îi vrem tot binele și toată mântuirea lui Dumnezeu, atunci îl iubim duhovnicește.

Să privim spre bucuria lui Dumnezeu, iubiții mei! Căci noi trăim Paștiul de acum, dar ne îndreptăm continuu spre el. Și care e Paștiul nostru cel adevărat: acela că Dumnezeu ne trece, pe fiecare zi, de la moarte la viață și de pe pământ la cer, prin slava Lui, și ne umple de bucurie negrăită. Și dacă El e bucuria noastră, atunci e bucuria noastră de fiecare clipă, e împlinirea și slava noastră.

Dumnezeu să vă întărească pe mai departe în postire și rugăciune! Și cum primăvara vine tot mai mult la noi, să Îl rugăm pe Cel care este primăvara noastră duhovnicească, primăvara dulce și sfântă, să ne încălzească inima mereu cu iubirea Lui, pentru ca întru El să ne bucurăm acum și veșnic! Amin.

---

[1] Predică scrisă în ziua de 16 martie 2017, zi de joi înnorată, cu 8 grade la ora 10.00.

[2] Triodul, ed. BOR 2000, p. 317.