Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 18 martie, 2017

Temptations and understandings

Most often the demons frighten on the faithful ones through frequent and fast attacks. They want to demoralize them, to make them to lose their peace. And if the demons succeed this, then they are pleased. Demons make us to forget, us to be afraid, us to have not courage.

But a great enlightenment of God we have then when we understand, that in front of each demonic attack we must remain in peace and not take it in account. For that our struggle is for our inner peace and not for something else.

The demons hate the work, hate the external and internal discipline, hate our seriousness. When they are fighting as to ruin our credibility, they do it for as we stop from our ascesis. And if you stop, then they have fooled you.

The demons profit of our haste or of our state of illness. If we hurry, they put us obstacles. If we are sick, then they attack us in force for to make and harder our state of the disease. Therefore, when we feel that we are troublesome by demons,  we must not ask from us for high performance, but we must resist in silence. For any temptation passes, is not without end, and what matters is that us to be serene and confident in God.

The demons bind of our nescience and of our previous sins. If we do not know a particular sin, they color the sin catchily, for to make us curious for it and so we sin. Or if we liked the sin, the demons bring it back in memory, for us to sin.

What is the sin? It is something that seems pleasing, is a bad curiosity, is a choice with eternal consequences, is an unhappy fortune that hurts us inside. And there is only one medicament for sins: God’s forgiveness.

We sin alone, but we cannot heal on ourselves. In the Mystery of Confession is our healing. For on measure what we confess our sins and repent for them, on so much we heal of the evil from us, of our own inner evil.

And if the sin means interior deformation, God’s forgiveness is the eradication of the ugly from us.

Reîntoarcere la Nichita [82]

În ce mă privește, nu am niciun motiv să cred că Nichita a devenit brusc altul. (Da, în fiecare zi suntem alții, dar asta e cu totul altceva.) Opera sa curge mai departe în sensul de evoluție firească a poetului.

Ba chiar, putem spune că întâlnim în acest volum subiecte poetice (precum punctul) sau poeme întregi care, inclusiv prin titlurile lor (precum Anatomia, fiziologia și spiritul sau Contemplarea lumii din afara ei sau Blândele și ferocele activități ale însuflețitelor și neînsuflețitelor etc.), ne trimit cu gândul înapoi la Elegii ori la vol. Laus Ptolemaei.

De asemenea, întâlnim oscilația, binecunoscută de acum, între cuvânt și…cuvânt.

Astfel, o dată spune: „Ooo…țipăt jalnic,/ urlet schimonosit/ al neputinței decât de cuvinte” (Creionul plin de sânge).

Altă dată: „Zic un cuvânt ce nu e geamăt/ ce nu e urlet de durere/ ci înțeles din care, poate/ răsar atâtea lumi de stele” (Noaptea metalelor).

Și nu precizează care e cuvânt și care…necuvânt.

Dar să luăm primul poem, Descrierea lui A:

Îl opun pe A lui 1.
Nori peste semne.

Explozia inimii în desimea ei
rabdă să se spargă trupul.

Gând cu ancoră A,
în zeama gânditoare a creierului.

Credeam că totul vorbește.
A m-a despărțit de auz.

Templu al cuvântului, A,
rugarea trupurilor noastre fumegânde, –
vulturul ți l-am ucis
schimbându-te în lucru.
Gândire devenită strigăt,
înzdrăvenind un mormânt.

A, te-am făcut trup
ca să rămână din trupul meu
după spulberare
A.

Îl opun pe A, mie.
Sufletului meu îl opun pe A.
Luptă care naște înțeles.
Cort al amintirii mele.

Trece timpul peste A.
Viața-mi curge pe sub A.
Soarele se închină la A,
la steaua cuvântului, – A.

Tu care nu ești, –
A,
cine o să te gândească, cine?
Gândește-mă tu A, pe mine.
Gândește-mă tu.

Înmormântându-mă, –
A,
trup îmi rămâi, al gândirii.

Faraon împăiat cu paie
încălecat cu cai
înverzit cu iarbă
uscat de apă,
și udat de toate razele stelelor.
Sub piramida ta, A
voi depune mărturie
de faptul că m-am născut
și de faptul că am murit.

În numele iepurilor, A
în numele ierburilor, A
în numele bolovanilor și al nisipurilor,
A,
în numele numelui meu, A
depunem prin tine mărturie
pentru nedreptatea,
de a fi nemaifiind.

Vorbirăm stelele.
Cântarăm vorbirile.

A, te opun lui 1.

Îl opun pe A lui 1. /…/ Îl opun pe A, mie. /…/ A, te opun lui 1”: A opus lui 1 este poezia opusă/ pusă față în față/ pusă împotriva poetului care o creează. Căci dacă „sufletului meu îl opun pe A”, rezultă o „luptă care naște înțeles”, ca și în Lupta lui Iacob cu îngerul, Lupta ochiului cu privirea sau Lupta inimii cu sângele[1] (vol. Necuvintele).

Nichita caută înțelesul în această lume, în această existență, iar poezia sa este: „nori peste semne”, semne acoperite de norii înțelesurilor. 

A este poezia, „divina capcană”  pe care poetul a făcut-o pentru a-L prinde pe Dumnezeu cu ea, harul dumnezeiesc: „Au făcut un chip al tău din cuvinte,/ te-au desenat inimă/ și ți-au dat forma lui A. /…/ Eu i-am spus:/ sunt multe păduri și mi-e foame,/ de aceea l-am făcut pe A, divina capcană. // Eu i-am spus: am pus capcanele la începutul pădurii,/ din A și din A./ Acum stau la o oarecare depărtare și aștept prinderea hranei mele. // El m-a auzit. El a tăcut” (Arta scrisului, vol. Oul și sfera).

Sau, așa cum spune acum, A este „templu al cuvântului /…/ gândire devenită strigăt,/ înzdrăvenind un mormânt”. De fapt, nu mormântul înzdrăvenindu-l, ci pe cel din mormânt.

Este trupul poetic ce trebuie „să rămână din trupul meu/ după spulberare”. Căci, după moartea sa, „A,/ trup îmi rămâi, al gândirii”.

Piramida poeziei sale va păstra trupul său poetic, „faraon împăiat cu paie/ încălecat cu cai/ înverzit cu iarbă/ uscat  de apă,/ și udat de toate razele stelelor”.

Prin poezie „voi depune mărturie/ de faptul că m-am născut/ și de faptul că am murit. /…/ A,/ depunem prin tine mărturie/ pentru nedreptatea,/ de a fi nemaifiind” pe pământ.

Chintesențiind, prin poezie „Vorbirăm stelele./ Cântarăm vorbirile”.


[1] A se vedea comentariile mele mai sus. Sau aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/06/reintoarcere-la-nichita-55/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/13/reintoarcere-la-nichita-56/;
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/11/14/reintoarcere-la-nichita-57/;

Comunicarea 2. 0. New media, participare și populism

Antonio Momoc, Comunicarea 2. 0. New media, participare și populism, col. Colloquium, Ed. Adenium, Iași, 2014, 271 p.

*

Cartea e formată din introducere, 4 capitole, concluzii, un rezumat în engleză și altul în franceză, bibliografie și două indexuri.

„social media democratizează regimurile politice și societățile contemporane”, p. 8. Autorul definește onlineul drept „jurnalism participativ”, p. 8, deși, în online, noi nu facem doar jurnalism. În online poți scrie literatură, teologie, filosofie, poți preda și comunica în chip și fel.

Despre Patriot Act, p. 12. În China, Facebookul e ilegal, p. 13. Browserul Baidu e cel mai folosit în China, p. 14.

Primul capitol: Comunicarea. Începe în p. 15. Și comunicarea e definită de autor ca „punere în comun a unor lucruri sau informații”, p. 16.

Proxemica = „studiul modului în care individul își gestionează spațiul și distanța dintre el și celelalte persoane în timpul comunicării”, p. 22. Inventat de Edward T. Hall, p. 22.

Sinestezica = „studiul comunicării prin mișcările și ținuta corpului”, p. 22,  și a fost inventat de Ray Birdwhistell, p. 23.

Nu sunt de acord cu opinia autorului că cuvintele nu transportă sensuri, p. 23. Dacă nu transportă sensuri, ele nu au de-a face cu comunicarea. Însă cine știe cuvintele, acela știe și sensurile lor într-o limbă anume. Dacă nu ar fi așa, cuvintele nu ar avea nicio însemnătate pentru oameni.

Comunicarea e o activitate continuă, p. 28. Prima impresie se formează în primele 90 de secunde, p. 32. Blogul face parte din web 2, p. 36.

Facebookul a apărut în 2004, Twitterul în 2006, LinkedInul în 2003, YouTubeul în 2005, p. 36.

Publicitatea informează, convinge și mobilizează, p. 37. Publicitatea politică televizată a apărut în anul 1952, în USA, p. 39. Campania publicitară prezidențială din 2004, din USA, a costat 600 de milioane de dolari, p. 40. În 2008, Obama și partidul său au primit peste un miliard de dolari de la simpatizanții lor, p. 400. Publicitatea negativă, p. 40.

Publicitatea politică, p. 44. Publicitatea cumpărată tinde spre nașterea mediatizării gratuite, p. 45, din ziare, bloguri și de pe rețele sociale.

Spirala tăcerii, p. 45; ajustarea opiniei după grupul în care ești și din care faci parte, p. 46; „absenții tăcuți”, p. 46; cauza în care credem, spunea, Edward Bernays, ne face să optăm pentru educație, pe când a opta pentru ceva în care nu credem înseamnă a face propagandă, p. 46.

Șeful trebuie să fie un bun vorbitor, p. 50. Legitimitatea, p. 53; influența și persuasiunea, p. 55; „Oamenii tind să dea crezare surselor credibile, celor care le seamănă ca persoane, care sunt așa cum ei ar dori să fie sau cum își închipuie că sunt”, p. 57; în p. 58, autorul consideră că persuasiunea/ convingerea oamenilor prin ceea ce spui și faci este „o formă a comunicării eficiente”, care ajunge la public.

Zvonul ca informație care ne-ar plăcea să fie adevărată, p. 60. Încrederea în sursă, p. 62. Propagandistul dorește să modifice percepțiile noastre despre realitate, p. 65.

Ilie Năstase a candidat la primăria capitalei cu sloganul: „Și-a construit o carieră, va reconstrui un oraș!”, p. 77.

„discursul politic (publicitatea politică sau propaganda) urmărește producerea unor efecte de convingere”, p. 83.

Perspectiva maniheistă în societate, p. 86; Morris Baumgartner l-a numit pe Obama în 2010 „primul președinte internet al SUA”, p. 87; spirala tăcerii e teoria propusă de germanca E. Noelle‑Neumann în anii 70 ai secolului trecut, p. 100. Ea îi naște pe „absenții tăcuți ai democrației”, p. 100.

Agitatorul se ocupă cu lucruri frapante pentru posibilul său auditoriu, p. 102. Mussolini a fost un agitator al maselor, pe cânt Hitler a fost un propagandist în cartea sa Mein Kampf (Lupta mea), p. 103.

Folosirea de pseudo-evenimente, p.  104 sau de dezinformare, p. 105. Cenzura, p. 107, și autocenzura, p. 108; minciuna și omul ideologizat, p. 109;  „Propaganda [comunistă] lucra nu doar la rescrierea trecutului, ci și pentru recrearea prezentului inventând inamici, conflicte, catastrofe”, p. 109-110.

Minciuna instituționalizată, p. 110. În Mein Kampf, Hitler a făcut din evreu inamicul numărul 1, p. 112. Iar dacă „dușmanul germanilor în vremea lui Hitler a fost evreul, dușmanul sovieticilor era chiaburul, dușmanul americanilor în epoca McCarthy era comunistul, în epoca Reagan era „ursul” sovietic, iar în epoca Bush a fost talibanul, fundamentalistul islamic”, p. 113.

Știrile dezinformării, p. 113; propaganda orchestrată, p. 114. Însă „propaganda operează întotdeauna pe un substrat cultural deja existent”, p. 115. Profită de el, de substratul cultural, pentru ca să-l politizeze. Și când reușește să facă asta, îi deformează realitatea.

Opinia publică conformistă, p. 115. Obsesia unanimității în sistemele totalitariste, p. 115.

S-a folosit onlineul pentru prima dată în USA, la o campanie prezidențială, în anul 1992, p. 123. În 2004, internetul a intrat și în România în campania prezidențială, p. 124. În septembrie 2009 existau 270.540 conturi de Facebook românești, în ianuarie 2010 erau 518.140, pentru ca în martie 2014 să fie 7.200.000 de conturi Facebook românești, p. 125. În 2006, existau 23 de conturi de Twitter românești, în 2008 erau 4.471 de conturi, în octombrie 2013 erau 74.140, p. 126.

Din 2012, în România, onlineul e mai relevant decât ziarele tipărite, p. 126. Pe 31 decembrie 2012, 9.642.383 de români erau racordați la online, p. 126.

Dependența tehnologică, p. 128. Mijloacele de comunicare ca extensii ale omului, p. 131. Protestul pe Facebook, p. 135. Ulițele satului global, p. 136, această teorie că lumea e „mică”, creează falsa impresie că „știm” cum arată lumea, dacă mulți sunt cablați la online. Însă, în fapt, noi nu știm cum arată lumea, până când nu mergem în aceleași locuri despre care citim și vedem online. Pentru că una e ceea ce găsim noi în online despre un om sau un lucru anume și altceva e întâlnirea cu omul și cu locul respectiv. Iar onlineul e „un sat mic” numai pentru că motoarele de căutare ne dau „să ajungem repede” la ceea ce ne dorim. Însă onlineul nu e deloc mic și nici nu e cât un sat, ci e o imensitate de necuprins. Numai credulii și neștiutorii cred că onlineul e „mic” și „facil”.

Refuzul critic, p. 144; dezinformarea în cascadă, p. 165; liderul populist, p. 182; neopopulismul; p. 185; tehnopopulismul, p. 186.

La alegerile prezidențiale din 2004, George Becali a folosit sloganul: „Jur în fața lui Dumnezeu că vom face o Românie ca soarele sfânt de pe cer!”, p. 189. Iar la alegerile din 2009, sloganul: „Credință, nădejde și dragoste”, p. 189.

Despre Corneliu Vadim Tudor, autorul spune că era „un bun orator”, dar care îmbina retorica naționalist-comunistă cu mesaje legionare din interbelic, p. 190.

La alegerile locale din 2012, Vadim Tudor și George Becali au folosit sloganul: „Doi creștini și patrioți vor scăpa țara de hoți”, p. 190.

În p. 191, autorul îl consideră pe Traian Băsescu „un neopopulist de dreapta” care profită de online numai pe perioada campaniilor electorale. Iar pe Remus Cernea îl consideră „un neopopulist progresist” care aparține „stângii anarho-liberale”, p. 191.

Mesajul lui Cernea este „antiinstituțional, împotriva BOR, asumând discursul secularist pe care liderii național-liberali români îl evită”, p. 192.

Protestul pentru SMURD și Raed Arafat, p. 218. USL și protestele din ianuarie-februarie 2012, p. 219.

„la fragmentarea socială se poate ajunge doar dacă membrii comunității online vorbesc și îi ascultă doar pe cei asemănători lor și îi blochează sau îi refuză de la dialog pe cei diferiți”, p. 230.

În 2012, autorul a publicat cartea A. Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Ed. Curtea Veche, București, 2012.

Eminescu: între modernitate și tradiție [25]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Rosa del Conte susține că, în afara unei exegeze care să ia în discuție tradiția patristic-literară veche, adevărata profunzime a poeticii eminesciene nu se reverberează, rămâne necunoscută.

Ea este prima care merge spre o interpretare simbolică adâncă, spre o hermeneutică abisală, depășind literalitatea predominantă a lecturii și interpretării lui Eminescu.

Exegeta italiană deplânge „surzenia și mediocritatea” culturală a mediului în care s-a dezvoltat geniul său, precum și „lentoarea unei examinări metodice”[1] a operei sale: „îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[2]. Și eu cred la fel…

Considerându-l însă pe Eminescu un gnostic, „interpret al unei mentalități antice, care de la religia umano-solară a dacilor ajunge, prin mithraism, la bogomilismul creștin”[3] sau propunând „înrudirea îndepărtată cu lumea religiozității orientale, babiloniene și persane”[4], o face însă, din păcate, nu urmărind un comentariu amănunțit la text, ci mai mult prin prisma predispoziției sale culturale, determinate de anumite exegeze asupra spiritualității răsăritene[5].

Dar observa și ea, și suntem de acord, că „îi lipsește României o sinteză a evoluției sale culturale care să îmbrățișeze fără întrerupere vechiul și modernul și să precizeze influențele și relațiile”[6], pentru care face apel, în urma lui Demostene Russo, la desfășurarea unor studii academice de bizantinologie, și nu doar de slavistică, „pentru că slavona este aproape întotdeauna veșmântul exterior sub care a vorbit Bizanțul popoarelor marii unități ortodoxe”[7].

Autoarea recurge la eclectism filosofico-religios din rațiuni prevăzătoare, pentru că „asupra acestei literaturi bizantino-slave atârnă prejudecata că ar fi vorba de o cultură monahală” și pentru a dovedi „noblețea și varietatea acestui patrimoniu”[8].


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 27.

[2] Idem, p. 28. [3] Idem, p. 396. [4] Idem, p. 393.

[5] Idem, p. 449-450: „Părinții Bisericii sunt aceia care ne-au transmis un corpus de sisteme și principii maniheice și gnostice […]. Cine îl citește pe Ioan Damaschinul, iar românii l-au citit foarte devreme, se pomenește înainte cu antipitagorismul lui Neumesia de Emessa, din al cărui tratat despre om Dogmatica lui Ioan din Damasc a încorporat largi fragmente, așa cum cine îl citește pe Augustin se trezește în fața complexului sistem maniheic.

Marele Origen ilustrează, în polemica sa împotriva lui Celsus, cele mai subtile elucubrații gnostice. Prin Clement Alexandrinul sau Atenagora se prelungește mărturia uneia din cele mai vechi teogonii orfice. Iar dacă Harnack a reușit să reconstruiască, scoțându-le din Părinți, fragmentele tratatului lui Porfiriu împotriva creștinilor […], aspectele cele mai sugestive ale religiozității astrale ar putea retrăi prin textele Părinților Bisericii din Siria, începând cu Sf. Efrem, care ocupă în rugăciunile Bisericii Ortodoxe române un loc de prim ordin, și prin vechime.

Fără a mai ține socoteală de faptul că însuși creștinismul, în marele său efort de sinteză unificatoare, adesea prin alegorism, a primit această moștenire heterogenă a trecutului. Pitagora și Hermes devin și ei vestitorii economiei întrupării Logosului! Iată de ce, acelora care ne-ar întreba dacă credem că Eminescu a putut sau nu să cunoască complexa problematică neoplatonică și gnostică, le răspundem cu încredere că ar fi cu neputință să ne îndoim de aceasta…”.

[6] Idem, p. 444. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén