Antonio Momoc, Comunicarea 2. 0. New media, participare și populism, col. Colloquium, Ed. Adenium, Iași, 2014, 271 p.

*

Cartea e formată din introducere, 4 capitole, concluzii, un rezumat în engleză și altul în franceză, bibliografie și două indexuri.

„social media democratizează regimurile politice și societățile contemporane”, p. 8. Autorul definește onlineul drept „jurnalism participativ”, p. 8, deși, în online, noi nu facem doar jurnalism. În online poți scrie literatură, teologie, filosofie, poți preda și comunica în chip și fel.

Despre Patriot Act, p. 12. În China, Facebookul e ilegal, p. 13. Browserul Baidu e cel mai folosit în China, p. 14.

Primul capitol: Comunicarea. Începe în p. 15. Și comunicarea e definită de autor ca „punere în comun a unor lucruri sau informații”, p. 16.

Proxemica = „studiul modului în care individul își gestionează spațiul și distanța dintre el și celelalte persoane în timpul comunicării”, p. 22. Inventat de Edward T. Hall, p. 22.

Sinestezica = „studiul comunicării prin mișcările și ținuta corpului”, p. 22,  și a fost inventat de Ray Birdwhistell, p. 23.

Nu sunt de acord cu opinia autorului că cuvintele nu transportă sensuri, p. 23. Dacă nu transportă sensuri, ele nu au de-a face cu comunicarea. Însă cine știe cuvintele, acela știe și sensurile lor într-o limbă anume. Dacă nu ar fi așa, cuvintele nu ar avea nicio însemnătate pentru oameni.

Comunicarea e o activitate continuă, p. 28. Prima impresie se formează în primele 90 de secunde, p. 32. Blogul face parte din web 2, p. 36.

Facebookul a apărut în 2004, Twitterul în 2006, LinkedInul în 2003, YouTubeul în 2005, p. 36.

Publicitatea informează, convinge și mobilizează, p. 37. Publicitatea politică televizată a apărut în anul 1952, în USA, p. 39. Campania publicitară prezidențială din 2004, din USA, a costat 600 de milioane de dolari, p. 40. În 2008, Obama și partidul său au primit peste un miliard de dolari de la simpatizanții lor, p. 400. Publicitatea negativă, p. 40.

Publicitatea politică, p. 44. Publicitatea cumpărată tinde spre nașterea mediatizării gratuite, p. 45, din ziare, bloguri și de pe rețele sociale.

Spirala tăcerii, p. 45; ajustarea opiniei după grupul în care ești și din care faci parte, p. 46; „absenții tăcuți”, p. 46; cauza în care credem, spunea, Edward Bernays, ne face să optăm pentru educație, pe când a opta pentru ceva în care nu credem înseamnă a face propagandă, p. 46.

Șeful trebuie să fie un bun vorbitor, p. 50. Legitimitatea, p. 53; influența și persuasiunea, p. 55; „Oamenii tind să dea crezare surselor credibile, celor care le seamănă ca persoane, care sunt așa cum ei ar dori să fie sau cum își închipuie că sunt”, p. 57; în p. 58, autorul consideră că persuasiunea/ convingerea oamenilor prin ceea ce spui și faci este „o formă a comunicării eficiente”, care ajunge la public.

Zvonul ca informație care ne-ar plăcea să fie adevărată, p. 60. Încrederea în sursă, p. 62. Propagandistul dorește să modifice percepțiile noastre despre realitate, p. 65.

Ilie Năstase a candidat la primăria capitalei cu sloganul: „Și-a construit o carieră, va reconstrui un oraș!”, p. 77.

„discursul politic (publicitatea politică sau propaganda) urmărește producerea unor efecte de convingere”, p. 83.

Perspectiva maniheistă în societate, p. 86; Morris Baumgartner l-a numit pe Obama în 2010 „primul președinte internet al SUA”, p. 87; spirala tăcerii e teoria propusă de germanca E. Noelle‑Neumann în anii 70 ai secolului trecut, p. 100. Ea îi naște pe „absenții tăcuți ai democrației”, p. 100.

Agitatorul se ocupă cu lucruri frapante pentru posibilul său auditoriu, p. 102. Mussolini a fost un agitator al maselor, pe cânt Hitler a fost un propagandist în cartea sa Mein Kampf (Lupta mea), p. 103.

Folosirea de pseudo-evenimente, p.  104 sau de dezinformare, p. 105. Cenzura, p. 107, și autocenzura, p. 108; minciuna și omul ideologizat, p. 109;  „Propaganda [comunistă] lucra nu doar la rescrierea trecutului, ci și pentru recrearea prezentului inventând inamici, conflicte, catastrofe”, p. 109-110.

Minciuna instituționalizată, p. 110. În Mein Kampf, Hitler a făcut din evreu inamicul numărul 1, p. 112. Iar dacă „dușmanul germanilor în vremea lui Hitler a fost evreul, dușmanul sovieticilor era chiaburul, dușmanul americanilor în epoca McCarthy era comunistul, în epoca Reagan era „ursul” sovietic, iar în epoca Bush a fost talibanul, fundamentalistul islamic”, p. 113.

Știrile dezinformării, p. 113; propaganda orchestrată, p. 114. Însă „propaganda operează întotdeauna pe un substrat cultural deja existent”, p. 115. Profită de el, de substratul cultural, pentru ca să-l politizeze. Și când reușește să facă asta, îi deformează realitatea.

Opinia publică conformistă, p. 115. Obsesia unanimității în sistemele totalitariste, p. 115.

S-a folosit onlineul pentru prima dată în USA, la o campanie prezidențială, în anul 1992, p. 123. În 2004, internetul a intrat și în România în campania prezidențială, p. 124. În septembrie 2009 existau 270.540 conturi de Facebook românești, în ianuarie 2010 erau 518.140, pentru ca în martie 2014 să fie 7.200.000 de conturi Facebook românești, p. 125. În 2006, existau 23 de conturi de Twitter românești, în 2008 erau 4.471 de conturi, în octombrie 2013 erau 74.140, p. 126.

Din 2012, în România, onlineul e mai relevant decât ziarele tipărite, p. 126. Pe 31 decembrie 2012, 9.642.383 de români erau racordați la online, p. 126.

Dependența tehnologică, p. 128. Mijloacele de comunicare ca extensii ale omului, p. 131. Protestul pe Facebook, p. 135. Ulițele satului global, p. 136, această teorie că lumea e „mică”, creează falsa impresie că „știm” cum arată lumea, dacă mulți sunt cablați la online. Însă, în fapt, noi nu știm cum arată lumea, până când nu mergem în aceleași locuri despre care citim și vedem online. Pentru că una e ceea ce găsim noi în online despre un om sau un lucru anume și altceva e întâlnirea cu omul și cu locul respectiv. Iar onlineul e „un sat mic” numai pentru că motoarele de căutare ne dau „să ajungem repede” la ceea ce ne dorim. Însă onlineul nu e deloc mic și nici nu e cât un sat, ci e o imensitate de necuprins. Numai credulii și neștiutorii cred că onlineul e „mic” și „facil”.

Refuzul critic, p. 144; dezinformarea în cascadă, p. 165; liderul populist, p. 182; neopopulismul; p. 185; tehnopopulismul, p. 186.

La alegerile prezidențiale din 2004, George Becali a folosit sloganul: „Jur în fața lui Dumnezeu că vom face o Românie ca soarele sfânt de pe cer!”, p. 189. Iar la alegerile din 2009, sloganul: „Credință, nădejde și dragoste”, p. 189.

Despre Corneliu Vadim Tudor, autorul spune că era „un bun orator”, dar care îmbina retorica naționalist-comunistă cu mesaje legionare din interbelic, p. 190.

La alegerile locale din 2012, Vadim Tudor și George Becali au folosit sloganul: „Doi creștini și patrioți vor scăpa țara de hoți”, p. 190.

În p. 191, autorul îl consideră pe Traian Băsescu „un neopopulist de dreapta” care profită de online numai pe perioada campaniilor electorale. Iar pe Remus Cernea îl consideră „un neopopulist progresist” care aparține „stângii anarho-liberale”, p. 191.

Mesajul lui Cernea este „antiinstituțional, împotriva BOR, asumând discursul secularist pe care liderii național-liberali români îl evită”, p. 192.

Protestul pentru SMURD și Raed Arafat, p. 218. USL și protestele din ianuarie-februarie 2012, p. 219.

„la fragmentarea socială se poate ajunge doar dacă membrii comunității online vorbesc și îi ascultă doar pe cei asemănători lor și îi blochează sau îi refuză de la dialog pe cei diferiți”, p. 230.

În 2012, autorul a publicat cartea A. Momoc, Capcanele politice ale sociologiei interbelice. Școala gustiană între carlism și legionarism, Ed. Curtea Veche, București, 2012.

Did you like this? Share it: