Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Rosa del Conte susține că, în afara unei exegeze care să ia în discuție tradiția patristic-literară veche, adevărata profunzime a poeticii eminesciene nu se reverberează, rămâne necunoscută.

Ea este prima care merge spre o interpretare simbolică adâncă, spre o hermeneutică abisală, depășind literalitatea predominantă a lecturii și interpretării lui Eminescu.

Exegeta italiană deplânge „surzenia și mediocritatea” culturală a mediului în care s-a dezvoltat geniul său, precum și „lentoarea unei examinări metodice”[1] a operei sale: „îi lipsește României […] acel comentariu amănunțit la text, pe care noi îl considerăm indispensabil chiar și pentru cititorul român și care, fără să se suprapună peste cuvântul poetului, să fie o călăuză și o luminare a înțelegerii lui”[2]. Și eu cred la fel…

Considerându-l însă pe Eminescu un gnostic, „interpret al unei mentalități antice, care de la religia umano-solară a dacilor ajunge, prin mithraism, la bogomilismul creștin”[3] sau propunând „înrudirea îndepărtată cu lumea religiozității orientale, babiloniene și persane”[4], o face însă, din păcate, nu urmărind un comentariu amănunțit la text, ci mai mult prin prisma predispoziției sale culturale, determinate de anumite exegeze asupra spiritualității răsăritene[5].

Dar observa și ea, și suntem de acord, că „îi lipsește României o sinteză a evoluției sale culturale care să îmbrățișeze fără întrerupere vechiul și modernul și să precizeze influențele și relațiile”[6], pentru care face apel, în urma lui Demostene Russo, la desfășurarea unor studii academice de bizantinologie, și nu doar de slavistică, „pentru că slavona este aproape întotdeauna veșmântul exterior sub care a vorbit Bizanțul popoarelor marii unități ortodoxe”[7].

Autoarea recurge la eclectism filosofico-religios din rațiuni prevăzătoare, pentru că „asupra acestei literaturi bizantino-slave atârnă prejudecata că ar fi vorba de o cultură monahală” și pentru a dovedi „noblețea și varietatea acestui patrimoniu”[8].


[1] Rosa del Conte, op. cit., p. 27.

[2] Idem, p. 28. [3] Idem, p. 396. [4] Idem, p. 393.

[5] Idem, p. 449-450: „Părinții Bisericii sunt aceia care ne-au transmis un corpus de sisteme și principii maniheice și gnostice […]. Cine îl citește pe Ioan Damaschinul, iar românii l-au citit foarte devreme, se pomenește înainte cu antipitagorismul lui Neumesia de Emessa, din al cărui tratat despre om Dogmatica lui Ioan din Damasc a încorporat largi fragmente, așa cum cine îl citește pe Augustin se trezește în fața complexului sistem maniheic.

Marele Origen ilustrează, în polemica sa împotriva lui Celsus, cele mai subtile elucubrații gnostice. Prin Clement Alexandrinul sau Atenagora se prelungește mărturia uneia din cele mai vechi teogonii orfice. Iar dacă Harnack a reușit să reconstruiască, scoțându-le din Părinți, fragmentele tratatului lui Porfiriu împotriva creștinilor […], aspectele cele mai sugestive ale religiozității astrale ar putea retrăi prin textele Părinților Bisericii din Siria, începând cu Sf. Efrem, care ocupă în rugăciunile Bisericii Ortodoxe române un loc de prim ordin, și prin vechime.

Fără a mai ține socoteală de faptul că însuși creștinismul, în marele său efort de sinteză unificatoare, adesea prin alegorism, a primit această moștenire heterogenă a trecutului. Pitagora și Hermes devin și ei vestitorii economiei întrupării Logosului! Iată de ce, acelora care ne-ar întreba dacă credem că Eminescu a putut sau nu să cunoască complexa problematică neoplatonică și gnostică, le răspundem cu încredere că ar fi cu neputință să ne îndoim de aceasta…”.

[6] Idem, p. 444. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

Did you like this? Share it: