Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ion Negoițescu acuză „caducitatea problematicii aproape seculare privind influența lui Schopenhauer asupra poetului român”[1]. După el, Eminescu „a găsit în metafizica lui Schopenhauer un răspuns teoretic la propriul său lirism, un corespondent intelectual al sensibilității lui fundamentale”[2].

În opinia lui Negoițescu, „intuiția fundamentală a lui Eminescu trebuie să fi fost aceea a substratului unanim al morții (intuiție mai originară decât influențele schopenhaueriene și care de abia le explică)”[3]. Poate că Schopenhauer abia le explică, dar ar putea să le explice din plin Dosoftei (în destul de mulți psalmi din Psaltirea versificată), Miron Costin, Cantemir (Divanul) și o întreagă literatură vizionară medievală.

Accede direct la intrerpretări abisale, în care am întâlnit însă multe inadvertențe[4]. În opinia sa, „a semăna stele înseamnă a avea despre cosmos o concepție ca a lui Paracelsus – Liber meteorum, 13, 131 – pentru care astrele erau fructele firmamentului, elementului de foc”[5].

Doar că a semăna stele reprezintă o viziune cu originea în Hexaimera patristice, îndelung copiate și compilate în literatura noastră medievală, într-o tradiție binecunoscută și mult accesată, de unde putea ajunge la prepașoptiștii și pașoptiștii noștri, ca spre exemplu la Iancu Văcărescu („mii de mii de stele/ Semănate străluceau” Primăvara amorului), Alecsandri („orizontul cu stele semănat” Pe coastele Calabriei), Heliade („E noapte naltă, naltă; din mijlocul tăriei/ Vesmântul său cel negru, de stele semănat”… Zburătorul) etc. Și nu cred că deveniseră toți discipolii lui Paracelsus.

Imaginea Demiurgului este destul de dificil de acceptat[6]. Acestuia criticul îi atribuie o gândire bogată și însușirea de a inspira „firile damnate” ale geniilor ce beneficiază de „consubstanțialitatea cu gândirea demiurgică”[7] (ceea ce presupune că Demiurgul acesta este el însuși un damnat). Dar reprezentările demiurgice sunt disonante, chiar opozabile la Eminescu[8].

Ion Negoițescu este totuși primul, la noi, care observă și notează (chiar și dezaprobându-l pe poet) că Eminescu nu are încredere în mite și în gândirea poetică, că, deși se lasă purtat pe aripile lor, rațiunea este dominantă (singur-țiitoriul gând)[9].


[1] Ion Negoițescu, op. cit., p. 6.

[2] Idem, p. 112. [3] Idem, p. 51.

[4] Criticul ne alertează cu privire la „contradicția din chiar structura eminesciană, între viziune și gândire [prin viziune, Negoițescu înțelege fantezie poetică nelimitată], între intuiția morții, setea voluptoasă a neantului și hegeliana biruință a spiritului în istorie” (p. 70), parcă uitând faptul că Eminescu nu îl prețuia pe Hegel.

Memento mori (al doilea poem asupra căruia s-a oprit, după Povestea magului…) îi apare ca „un fir țesut de Parcele lirismului, ce e firul ideii, spiritului pe care se înșiră civilizațiile în prelegerile lui Hegel” (p. 66), ignorând cu foarte bună știință atât neafilierea declarată a lui Eminescu la filosofia lui Hegel, cât și o nesfârșită istorie a temei vanitas. Cum la fel de bine ignoră prezența ei vastă în literatura română medievală, prepașoptistă și pașoptistă, unde cu certitudine n-a fost inspirată de prelege- rile lui Hegel.

[5] Idem, p. 16.

[6] Pe de o parte, el pare un fel de conștiință a lumii, inform-primordială, semi-hipnotică, nedefinibilă, aniconică, înecată la propriu într-un plâns intens. Pe de altă parte, Negoițescu îl conformează cu Demiurgul gnosticismului valentinian sau cu Logosul platonic – numai că aceștia nu au nimic de-a face cu plânsul și, în alt sens, aceea e o creatură subordonată lui Dumnezeu, intermediară între Dumnezeu și lume, și care ar putea fi, cel mult – deși nici această interpretare nu se susține –, asociată Luceafărului, dar nu Părintelui.

[7] Ion Negoițescu, op. cit., p. 40.

[8] În legătură cu Demiurgos, Eminescu însuși îl contextualizează foarte diferit. În varianta nefinisată a Scrisorii I, de unde a extras Negoițescu versul tulburător, Eminescu îl substituie lui Unul rigvedan (De plânge Demiurgos, doar el aude plânsu-şi/ Şi fără de răsuflet respiră-n sine însuși”...), destul de indefinibil, pe când în altă parte este o metaforă heraclitiană a curgerii timpului: „Căci a noastre vieți cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg” (Scrisoarea IV).

La fel de obscur rămâne și sensul din Împărat și proletar: În orice om o lume își face încercarea,/ Bătrânul Demiurgos se opintește-n van;/ În orice minte lumea își pune întrebarea/ Din nou: de unde vine și unde merge floarea/ Dorințelor obscure sădite în noian?”.

În aceste cazuri, nu există o legătură nici cu Demiurgul valentinian, nici cu Logosul platonician, nici cu Zalmoxe. În alte poeme Demiurgul este un Creator, ca într-un fragment postum, intitulat Stingă-se a vieții… („O, Demiurg, solie când nu mi-ai scris în stele/ De ce mi-ai dat știința nimicniciei mele?”). Așa încât interpretarea oferită de Negoițescu ține de domeniul subiectivității speculative, care face să coincidă icoane omonime din lirica eminesciană.

Existența acestei discrepanțe a fost formulată mai înainte de către Alain Guillermou. Acesta, pornind de la incapacitatea de a împăca o viziune pe care o socotea „hindusă” cu „tiparul gnostic de gândire”, căruia îi e propriu Demiurgul, este cel care a creat un precedent pentru interpretarea lui Negoițescu în sensul consubstanțialității, afirmând: „Se pare mai degrabă că Eminescu l-a conceput pe Bătrânul Demiurgos ca fiind identic cu realitatea însăși a Universului. Sub pana sa, lumea și Demiurgos sunt echivalente”, cf. Alain Guillermou, Geneza interioară…, op. cit., p. 133-134.

Concluzia lui Guillermou se întemeiază pe un vers din mss. 2262 („Și spiritu-Universului se opintește-n van”), pornind de la care el conchidea că Demiurgul ar fi o realitate impersonală echivalentă cu lumea însăși, pentru că numai așa putea armoniza prezența Demiurgului cu teoria hindusă, a indianismului în general (care, în opinia sa, l-ar fi influențat decisiv pe Eminescu), pe care o evocase și Perpessicius, reproducând unele comentarii, teorie pe care Guillermou o credea valabilă și o aplica unor mari poeme eminesciene (Împărat și proletar, Luceafărul, Rugăciunea unui dac, Scrisoarea I).

[9] Am parafrazat: Rațiunea dominantă este titlul dat de Virgil Cândea unui apocrif, IV Macabei, tradus de Nicolae Milescu și introdus în Biblia de la 1688.

Did you like this? Share it: