Poetul consideră că „trebuia să fi murit îndelung/ trebuia să fi pierit profund/ ca numele vreunuia dintre noi/ să devină cuvânt” (Amintiri de când eram piatră). Pentru ca numele să îți devină un cuvânt nemuritor. Pentru ca să devii „un cuvânt care se rostește/ lăsând în urma lui un trup” (Înaintare), un cuvânt care se rostește și se rostuiește în același timp, pentru veșnicie.

Da, trebuie să mori îndelung, să pieri profund ca să devii cuvânt, cuvânt cu sens etern, după asemănarea Cuvântului.

Căci „nu trebuie înțelese sentimentele, –/ ele trebuie să fie trăite. /…/ Nu trebuie mai ales să înțelegem, –/ trebuie mai ales să fim;/ dar mai ales trebuie să fi fost,/ într-adevăr mai ales să fi fost” (Pean).

Și ca „să fim” și ca „să fi fost”, trebuie să fi murit prin pocăință, prin asceză, prin suferință mântuitoare, pentru ca numele să-ți fie scris în ceruri, să devină cuvânt în veșnicie. Să fi pierit profund, să fi trăit murind aici, în viața aceasta, pentru ca să fii viu cu adevărat dincolo.

Murind îndelung și pierind profund, omul pierde totul („născut pentru pierdere totul îți este destinat pierderii”), tot ce a avut în această viață, pe toate cele ce sunt deșarte: „Neputând să piardă nimic/ el pierde totul” (A pierde tot ce se poate pierde).

Pierde totul, dar nu poate să piardă nimic din ceea ce este esențial.

De aceea, poetul face urarea: „Lerui ler, pierdeți, pierdeți/ ca să vă rămâneți” (Colinda colindelor). Pierdeți lucrurile acestei lumi, pierdeți-vă chiar și viața, ca să vă rămâneți voi înșivă vouă ceea ce sunteți cu adevărat. „Că cine va voi să-și scape sufletul pierde-l-va pe el; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, îl va afla” (Mt. 16, 25, Biblia 1939).

Iar către sine: „Lerui ler, pierde-m-aș pierde/ ca să-mi rămână singurătatea/ mie”. E vorba de singurătatea aceea din Oda (în metru antic): „Ca să pot muri liniștit, pe mine/ Mie redă-mă!”.

Dar să vedem poemul:

Ah, legile fixe
ca și cum am trăi un timp oprit.

Am început de la o vreme să imit natura.
Un grec în trecere prin inima mea mi-a zis:
misterios este numai ceea ce există,
iar logic este numai ceea ce nu este.

A treia oară ninge în dimineața acestui an.
Pun mâna pe zăpadă și se stinge,
și creierul liber mi-l pun

în dorința de os de floare de zăpadă
spre apărare de cald.

Orice gest e mai frumos decât o statuie,
orice gând de alb
duce în brațe un fulg uriaș de zăpadă.

Și dacă auzul s-a pierdut într-un lătrat de câini,
și dacă vederea s-a oprit în steaua Venus,

și dacă codrii negri bat în geam,
și dacă mi-ești departe,
ningi tut, ningi tu, ningi tu…

Și dacă un cuvânt copil
se cere din cuvinte,
și dacă un albastru cer
se scurge din morminte
și se preface și se duce
spre deltele mai suse,
mai smulse,
mai foarte alte animale,
mai foarte alte plante.
Și dacă legea stelei fixe oprește cu ființa ei
saltul de doi, zvârlit spre trei
al unui unu.

…Potop îndepărtat și surd de om rupt.

Ce rece este, și măreț
și cât de singur este și geometric.
A trecut un pers prin inima mea
și n-am de gând să vă spun ce i-am spus.

Atâta doar că sunt din ce în ce mai greu și mai greoi,
cum grea greoaie este turma peste oi
și raza de la stele peste noi.

Dar a trecut un cal prin mine,
eu am trecut printr-un stejar,
stejarul a trecut prin secunda
aceasta.

Lerui ler, pierdeți, pierdeți
ca să vă rămâneți
Lerui ler, pierde-m-aș pierde
ca să-mi rămână singurătatea
mie.

„Steaua Venus” este Luceafărul.

„Dorința de os de floare de zăpadă” e o dorință de curăție, de puritate, pe care am receptat-o întotdeauna la Nichita: „orice gând de alb/ duce în brațe un fulg uriaș de zăpadă”.

De aceea, „un cuvânt copil/ se cere din cuvinte”.

Căutarea purității este determinată de faptul că „a treia oară ninge în dimineața acestui an”, simbolismul creștin al lui trei fiind evident și inechivoc.

„Legile fixe” sau „legea stelei fixe” împiedică „saltul de doi, zvârlit spre trei/ al unui unu”.

Sentimentul pierderii totului, din acest volum, îl anticipează pe cel al apropierii morții iminente, care se va instala copleșitor începând cu volumul următor, Operele imperfecte. În această privință, observăm la Nichita niște premoniții zguduitoare…

Legat de titlul volumului de față, poezia lui Nichita ni se revelează ca o epica magna nu începând cu acest volum, ci cu O viziune a sentimentelor și Dreptul la timp. După cum și măreția frigului este evidentă în lirica sa de timpuriu, după cum roșu vertical a fost poetul întotdeauna, după cum întreaga sa operă poate sta sub titlul Oul și sfera

Poetul ne-a mărturisit ce înseamnă pentru el epică:

„Eposul duce la revelație, mă gândesc la eposul sublim. Exaltarea eposului sublim duce la revelația lirică, care, la rândul ei, urcă într-un epos al ideilor, sublim”[1].

Altfel, „epica vieții mele este foarte restrânsă”[2]. Și tocmai de aceea „biografia poetului e opera lui”, pentru că „epica cea mare e înlăuntru, în spirit”[3].


[1] Antimetafizica, op. cit., p. 127.

[2] Idem, p. 133. [3] Idem, p. 28.

Did you like this? Share it: