Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 20 martie, 2017

Faptele Apostolilor, cap. 17, 30-34, cf. BYZ

3o. „Așadar, Dumnezeu anii neștiinței trecându-i cu vederea, acum [El] poruncește tuturor oamenilor de pretutindeni a se pocăi [μετανοεῖν];

31. pentru că [El] a pus zi, în care va să judece lumea în[tru] dreptate, în Bărbatul [în] care a rânduit, credință dând tuturor, înviindul-L pe El din morți [ἀναστήσας Αὐτὸν ἐκ νεκρῶν]”.

32. Și auzind de învierea morților, unii își băteau joc, iar alții au zis: „Te vom asculta din nou despre aceasta [Ἀκουσόμεθά σου πάλιν περὶ τούτου]”.

33. Și astfel, Pavlos a ieșit din mijlocul lor.

34. Dar unii bărbați, lipindu-se lui [de el], au crezut; în[tre] care și Dionisios Areopagitis/ Areopagitul [Διονύσιος ὁ Ἀρεοπαγίτης] și femeia [cu] numele Damaris [Δάμαρις], și alții împreună cu ei[1].


[1] Sfântul Sfințit Mucenic Dionisios Areopagitul e pomenit pe 3 octombrie, cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/794/sxsaintinfo.aspx, iar Sfânta Damaris a fost soția lui, și ei au fost botezați de Sfântul Pavlos dimpreună cei doi fii ai lor și cu toată casa lor, cf. https://oca.org/saints/lives/2008/10/03/206394-st-damaris-of-athens.

Neplăcerea de-a vorbi despre tine

Pentru Victor, orice întâlnire cu un om din trecutul său însemna o frică vie. Pentru că trebuia să stea mereu în gardă. Aidoma cu un soldat care stă de pază în fața ambasadei și nu are chef de nicio intrare în forță pe proprietatea pe care el o păzește. Căci se gândește mereu: „Dacă o să spună ce nu mai vreau să aud? Dacă va scoate de la naftalină lucruri pe care le vreau de mult uitate? Și, până la urmă, de ce să dau dreptul unui oarecare din trecutul meu, ca, atunci când i se scoală lui, eu să îmi stric starea sufletească?”.

De aceea se preface adesea că nu e el. Dacă îl întâlnește cineva, vreun cunoscut, el neagă faptul că este el și că are de-a face cu trecutul omului din fața lui…deși omul care l-a recunoscut începe imediat să spună că a fost „prieten” cu el, că au avut „multe experiențe” împreună și că „se bucură” să îl fi reîntâlnit, așa, pe nepusă masă.

Însă cum de e „prieten” cu Victor, dacă nu ține legătura cu el? Și dacă, totuși, cândva au fost amici/ prieteni/ cunoscuți, de ce totuși încearcă foștii…cunoscuți să vorbească  cu el, dacă acum se raportează mai tot timpul la el ca față de un străin? E nevoia de relegare la trecut? E o ieșire din cotidianitate? E dorința de a trăi un lucru nou? Sau, pur și simplu, oamenii nu-și pot reține bucuria sau curiozitatea sau orgoliul, atunci când îl întâlnesc pe un om din trecutul lor?

Ieri s-a întâlnit cu un fost coleg de facultate. Nu oriunde, ci la bancă. Tocmai își plătea lumina la un tonomat, luase bonul și da să iasă…Când, pe ușă, intra fostul lui coleg! Cu care el fusese la o petrecere de pomină, atunci când sora acestuia, mai mică decât el, împlinise 18 ani. Și pentru că l-a luat pe nepregătite întâlnirea sau nu a mai vrut să nege în neștire că el este chiar el, i-a întins mâna celui din fața lui, ca un vechi prieten.

Și acela s-a bucurat! Căci oamenii din provincie se bucură mai mult cu ocazia unor astfel de întâlniri decât cei de la București. Care, după cum știu toți, încearcă să uite orice trecut comun cu alții. Sau poate că e o exagerare…

În fine, omul s-a bucurat, Victor l-a așteptat până și-a terminat treaba la bancă, apoi au intrat într-un bar amândoi, pentru ca să poată vorbi la o masă, în liniște. Vechiul prieten a adus vorba despre sora lui, Victor l-a întrebat dacă ea s-a căsătorit, iar prietenul său îi spune că încă…se mai gândește la el. „Cum așa?!”.  „Cum îți spun! Acum e profesoară…a respins mai mulți oameni care au cerut-o în căsătorie…însă așa, din când în când, vorbește despre tine…își aduce aminte de tine…pentru că zice că tu ai fost cel care ai sărutat-o primul”…

Și Victor înțelese deodată că discuția intră pe o stradă…care lui îi displace. Că tocmai d-aia nu mai vrea să se întâlnească cu trecutul lui, cu oamenii din trecutul său, pentru că fiecare poate să îl acuze…sau să îi rescrie istoria așa după cum lui nu îi place…și după cum ea nu a fost niciodată.

Orice ar fi spus ar fi fost riscant. Dacă l-ar fi întrebat pe fratele ei despre ea, ar fi părut că e „interesat” de ea. Dacă ar fi spus că „nu a știut că el a fost primul bărbat din viața ei care a sărutat-o” (deși nu a fost vorba numai despre un sărut…), iarăși ar fi ajuns la parlamentări nesfârșite și, în definitiv, la ideea că „și lui îi place fata”, că și el „se gândește la ea”. Numai că Miruna nu mai e de mult o fată, ci are 30 de ani, pentru că nici Victor nu mai e un tânăr, ci are 52 de ani.

O veche petrecere…poate avea consecințe nebănuite în prezent. O aventură sentimentală se poate întoarce mereu împotriva ta. Mai ales când oamenii vor să își aroge dreptul de a intra în viața ta în forță. „De ce m-am oprit? De ce l-am salutat ca și când ne-am fi despărțit ieri? Și pe cine interesează sora lui…și de ce se gândește ea la mine? Poate fi o glumă, ca să vadă cum reacționez”.

Însă prietenul lui nu glumea! Miruna chiar se gândea la Victor, pentru că fusese primul bărbat din viața ei. Primul bărbat care îi deschisese mintea și o făcuse să înțeleagă faptul că trebuie să continue, să studieze, să fie ea însăși și să nu se plafoneze într-un colț de oraș de provincie. Și ea l-a ascultat! Tocmai de aceea a făcut Facultatea de Litere, apoi un Master în Psihologie, după care s-a întors la Litere, pentru Doctorat, și s-a specializat în romanul interbelic. Iar Victor…Victor a rămas cel cu care ea îi compară pe toți…și nu îl găsește în niciunul…

În loc să îi răspundă…Victor a deschis telefonul, ca și când ar fi căutat ceva important. Și când a găsit…lucrul inexistent, și-a cerut scuze de la fostul său coleg, în pripă, și ăla a rămas cu ochii mari, că nu a înțeles de ce…Nici el nu știa de ce plecase. Sau știa prea bine de ce plecase.

Plecase pentru că nu avea nevoie de complicații. Viața lui era și așa foarte complicată. După divorțul de soția sa și după ce copiii lor, cei doi, sunt la ea, nicio femeie nu mai e „un înger”. Pentru că toată liniștea lui s-a năruit, toată încrederea lui a murit, atunci când ea „și-a găsit o altă iubire”…și de când el e nevoit să își vadă copiii lângă „un alt tată”, care nu e tatăl lor…Și care nu va fi niciodată tatăl lor.

Și atunci…ce să mai explici? La ce rost să te mai explici, să cauți vinovați, să te scuzi, când nedreptatea ți-a secătuit pur și simplu pofta de viață? Despre ce fel de încredere în oameni să mai vorbești, dacă femeia pe care tu ai iubit-o și cu care ai doi copii, este cel mai mare dușman al tău? Dușmanul de la tine din pat…

Și Victor are un mod epuizant al lui de a se lupta, în mod imaginar, cu soția lui, cu ce ar fi trebui să fie soția lui și nu este și cu orice nedreptate de pe fața pământului. Pentru că el își asumă toate aceste nedreptăți și le dezbate ca și cum ar fi „ale lui”. Și dacă nu l-aș cunoaște aș spune că e un tip „teatral” sau „e nebun de-a dreptul”. Numai că el se ceartă în mod rațional, calculat cu nefericirea, fără ca să cadă într-o depresie neagră sau în patimile singurătății, căci cearta lui cu realitatea…e pasul spre ziua de mâine.

Are nevoie să se certe principial cu nefericirea pentru ca să o poată birui. Și când eu îl aud că se ceartă cu ea…mă bucur, pentru că știu că se pregătește pentru o nouă zi, pentru o nouă perioadă de asumare a singurătății, dar și a demnității. Pentru că Victor rezistă tentației de a claca. Pe fiecare zi el se biruiește pentru a trăi.

Eminescu: între modernitate și tradiție [27]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Zoe Dumitrescu-Bușulenga susține (implicit) că aspirația spre reintegrare are cu totul alt sens decât acela de regresiune ad nihilo, de la Negoițescu. Caracteristica amorfismului intră în completitudine cu cea a desacralizării, se atribuie lumii decăzute, degenerate și nu este un atribut pozitiv al unui neant etern sau al unei conștiințe informe primare.

Dacă Del Conte deplânge prea multa fantezie, iar Negoițescu prea multa rațiune a poetului, Bușulenga constată că „la Eminescu, activitățile intelectului și ale fanteziei creatoare se interferau neîncetat într-un chip care face foarte spinoase disocierile”[1].

Autoarea distinge o „gândire mito-poetică” ce „seamănă adesea cu filosofiile cele mai vechi ale lumii”[2] – îi pomenește sporadic pe Platon[3] și textele sanscrite[4] (citați deja tradițional până la ea). Precizează că Eminescu se simte ca un avatar „al unui ins” dintr-o „spiritualitate arhaică care avea atotștiința și putea comunica cu divinitatea”[5].

Bușulenga se păstrează în limitele rezervei călinesciene (cu singura diferență că nu-l mai creditează nici pe Schopenhauer) și nu acordă preponderență vreunei influențe anume. În cazul ei, interpretarea însăși ne indică adesea că lirica eminesciană poartă pecetea tradiției autohtone.

Autoarea adoptă însă o terminologie neutralizată religios (vorbind, în general, de vechi înțelepciuni, arhetipuri și experiențe arhetipale), care să nu deconspire intuițiile sau convingerile sale, confesate abia după căderea regimului comunist.


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, op. cit., p. 15.

[2] Idem, p. 63.

[3] Ibidem: „lumea miturilor eminesciene se întâlnește uneori cu cea a ideilor și arhetipurilor platonice”.

[4] Idem, p. 38, 100, 103 etc.

[5] Idem, p. 76. O asemenea spiritualitate pare a fi cea dacică, unde, cum crede autoarea, exista „comunicarea fără bariere între transcendent și imanent”, în contrast cu „cea iudeo-creștină, închisă, fără putință de comunicare între transcendent și imanent, între divinitate și lume” (Ibidem). Consideră chiar că „pecetea demonică” a personajului eminescian este „rod al interdicțiilor în cunoaștere” (p. 78), adică al lipsei revelației personale în viața sa.

La vremea când scria acestea, Bușulenga (monahia Benedicta spre sfârșitul vieții) probabil nu știa că această comunicare este tocmai motivul esențial al sciziunii creștinismului occidental de cel răsăritean, al cărui misticism (adeseori blamat de adversarii raționaliști) constă tocmai în atingerea acestei exigențe. Pe traseu culturalist, știa doar despre „această trăsătură specifică a spiritualității românești (pe care o va explicita mai târziu în filosofia spațiului mioritic Lucian Blaga), de coborâre a transcendentului în imanent” (p. 72).

Cu alte cuvinte, nu cunoaștem dacă această comunicare între transcendent și imanent era specificată în religia dacică (nu știm prea multe despre ea, doar că Zamolxe a fost sclav al lui Pitagora și că dacii credeau în nemurire), dar cu siguranță ea reprezintă concepția Creștinismului ortodox, care era totuși religia lui Eminescu și despre care el avea știință, din literatura veche parcursă.

Chiar și luându-o în considerare doar ca exigență poetică, ea denotă:

1. existența unor date apriorice, din mediul familiar și din lectura cărților vechi;

2. insistența asupra ei ca aspect existențial absolut necesar: nevoia dureroasă de comunicare cu Dumnezeu (ceea ce scoate din calcul prezumțiile de ateism, nihilism sau indiferentism religios).

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén