Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Zoe Dumitrescu-Bușulenga susține (implicit) că aspirația spre reintegrare are cu totul alt sens decât acela de regresiune ad nihilo, de la Negoițescu. Caracteristica amorfismului intră în completitudine cu cea a desacralizării, se atribuie lumii decăzute, degenerate și nu este un atribut pozitiv al unui neant etern sau al unei conștiințe informe primare.

Dacă Del Conte deplânge prea multa fantezie, iar Negoițescu prea multa rațiune a poetului, Bușulenga constată că „la Eminescu, activitățile intelectului și ale fanteziei creatoare se interferau neîncetat într-un chip care face foarte spinoase disocierile”[1].

Autoarea distinge o „gândire mito-poetică” ce „seamănă adesea cu filosofiile cele mai vechi ale lumii”[2] – îi pomenește sporadic pe Platon[3] și textele sanscrite[4] (citați deja tradițional până la ea). Precizează că Eminescu se simte ca un avatar „al unui ins” dintr-o „spiritualitate arhaică care avea atotștiința și putea comunica cu divinitatea”[5].

Bușulenga se păstrează în limitele rezervei călinesciene (cu singura diferență că nu-l mai creditează nici pe Schopenhauer) și nu acordă preponderență vreunei influențe anume. În cazul ei, interpretarea însăși ne indică adesea că lirica eminesciană poartă pecetea tradiției autohtone.

Autoarea adoptă însă o terminologie neutralizată religios (vorbind, în general, de vechi înțelepciuni, arhetipuri și experiențe arhetipale), care să nu deconspire intuițiile sau convingerile sale, confesate abia după căderea regimului comunist.


[1] Zoe Dumitrescu-Bușulenga, Eminescu – cultură și creație, op. cit., p. 15.

[2] Idem, p. 63.

[3] Ibidem: „lumea miturilor eminesciene se întâlnește uneori cu cea a ideilor și arhetipurilor platonice”.

[4] Idem, p. 38, 100, 103 etc.

[5] Idem, p. 76. O asemenea spiritualitate pare a fi cea dacică, unde, cum crede autoarea, exista „comunicarea fără bariere între transcendent și imanent”, în contrast cu „cea iudeo-creștină, închisă, fără putință de comunicare între transcendent și imanent, între divinitate și lume” (Ibidem). Consideră chiar că „pecetea demonică” a personajului eminescian este „rod al interdicțiilor în cunoaștere” (p. 78), adică al lipsei revelației personale în viața sa.

La vremea când scria acestea, Bușulenga (monahia Benedicta spre sfârșitul vieții) probabil nu știa că această comunicare este tocmai motivul esențial al sciziunii creștinismului occidental de cel răsăritean, al cărui misticism (adeseori blamat de adversarii raționaliști) constă tocmai în atingerea acestei exigențe. Pe traseu culturalist, știa doar despre „această trăsătură specifică a spiritualității românești (pe care o va explicita mai târziu în filosofia spațiului mioritic Lucian Blaga), de coborâre a transcendentului în imanent” (p. 72).

Cu alte cuvinte, nu cunoaștem dacă această comunicare între transcendent și imanent era specificată în religia dacică (nu știm prea multe despre ea, doar că Zamolxe a fost sclav al lui Pitagora și că dacii credeau în nemurire), dar cu siguranță ea reprezintă concepția Creștinismului ortodox, care era totuși religia lui Eminescu și despre care el avea știință, din literatura veche parcursă.

Chiar și luându-o în considerare doar ca exigență poetică, ea denotă:

1. existența unor date apriorice, din mediul familiar și din lectura cărților vechi;

2. insistența asupra ei ca aspect existențial absolut necesar: nevoia dureroasă de comunicare cu Dumnezeu (ceea ce scoate din calcul prezumțiile de ateism, nihilism sau indiferentism religios).

Did you like this? Share it: