Pentru Victor, orice întâlnire cu un om din trecutul său însemna o frică vie. Pentru că trebuia să stea mereu în gardă. Aidoma cu un soldat care stă de pază în fața ambasadei și nu are chef de nicio intrare în forță pe proprietatea pe care el o păzește. Căci se gândește mereu: „Dacă o să spună ce nu mai vreau să aud? Dacă va scoate de la naftalină lucruri pe care le vreau de mult uitate? Și, până la urmă, de ce să dau dreptul unui oarecare din trecutul meu, ca, atunci când i se scoală lui, eu să îmi stric starea sufletească?”.

De aceea se preface adesea că nu e el. Dacă îl întâlnește cineva, vreun cunoscut, el neagă faptul că este el și că are de-a face cu trecutul omului din fața lui…deși omul care l-a recunoscut începe imediat să spună că a fost „prieten” cu el, că au avut „multe experiențe” împreună și că „se bucură” să îl fi reîntâlnit, așa, pe nepusă masă.

Însă cum de e „prieten” cu Victor, dacă nu ține legătura cu el? Și dacă, totuși, cândva au fost amici/ prieteni/ cunoscuți, de ce totuși încearcă foștii…cunoscuți să vorbească  cu el, dacă acum se raportează mai tot timpul la el ca față de un străin? E nevoia de relegare la trecut? E o ieșire din cotidianitate? E dorința de a trăi un lucru nou? Sau, pur și simplu, oamenii nu-și pot reține bucuria sau curiozitatea sau orgoliul, atunci când îl întâlnesc pe un om din trecutul lor?

Ieri s-a întâlnit cu un fost coleg de facultate. Nu oriunde, ci la bancă. Tocmai își plătea lumina la un tonomat, luase bonul și da să iasă…Când, pe ușă, intra fostul lui coleg! Cu care el fusese la o petrecere de pomină, atunci când sora acestuia, mai mică decât el, împlinise 18 ani. Și pentru că l-a luat pe nepregătite întâlnirea sau nu a mai vrut să nege în neștire că el este chiar el, i-a întins mâna celui din fața lui, ca un vechi prieten.

Și acela s-a bucurat! Căci oamenii din provincie se bucură mai mult cu ocazia unor astfel de întâlniri decât cei de la București. Care, după cum știu toți, încearcă să uite orice trecut comun cu alții. Sau poate că e o exagerare…

În fine, omul s-a bucurat, Victor l-a așteptat până și-a terminat treaba la bancă, apoi au intrat într-un bar amândoi, pentru ca să poată vorbi la o masă, în liniște. Vechiul prieten a adus vorba despre sora lui, Victor l-a întrebat dacă ea s-a căsătorit, iar prietenul său îi spune că încă…se mai gândește la el. „Cum așa?!”.  „Cum îți spun! Acum e profesoară…a respins mai mulți oameni care au cerut-o în căsătorie…însă așa, din când în când, vorbește despre tine…își aduce aminte de tine…pentru că zice că tu ai fost cel care ai sărutat-o primul”…

Și Victor înțelese deodată că discuția intră pe o stradă…care lui îi displace. Că tocmai d-aia nu mai vrea să se întâlnească cu trecutul lui, cu oamenii din trecutul său, pentru că fiecare poate să îl acuze…sau să îi rescrie istoria așa după cum lui nu îi place…și după cum ea nu a fost niciodată.

Orice ar fi spus ar fi fost riscant. Dacă l-ar fi întrebat pe fratele ei despre ea, ar fi părut că e „interesat” de ea. Dacă ar fi spus că „nu a știut că el a fost primul bărbat din viața ei care a sărutat-o” (deși nu a fost vorba numai despre un sărut…), iarăși ar fi ajuns la parlamentări nesfârșite și, în definitiv, la ideea că „și lui îi place fata”, că și el „se gândește la ea”. Numai că Miruna nu mai e de mult o fată, ci are 30 de ani, pentru că nici Victor nu mai e un tânăr, ci are 52 de ani.

O veche petrecere…poate avea consecințe nebănuite în prezent. O aventură sentimentală se poate întoarce mereu împotriva ta. Mai ales când oamenii vor să își aroge dreptul de a intra în viața ta în forță. „De ce m-am oprit? De ce l-am salutat ca și când ne-am fi despărțit ieri? Și pe cine interesează sora lui…și de ce se gândește ea la mine? Poate fi o glumă, ca să vadă cum reacționez”.

Însă prietenul lui nu glumea! Miruna chiar se gândea la Victor, pentru că fusese primul bărbat din viața ei. Primul bărbat care îi deschisese mintea și o făcuse să înțeleagă faptul că trebuie să continue, să studieze, să fie ea însăși și să nu se plafoneze într-un colț de oraș de provincie. Și ea l-a ascultat! Tocmai de aceea a făcut Facultatea de Litere, apoi un Master în Psihologie, după care s-a întors la Litere, pentru Doctorat, și s-a specializat în romanul interbelic. Iar Victor…Victor a rămas cel cu care ea îi compară pe toți…și nu îl găsește în niciunul…

În loc să îi răspundă…Victor a deschis telefonul, ca și când ar fi căutat ceva important. Și când a găsit…lucrul inexistent, și-a cerut scuze de la fostul său coleg, în pripă, și ăla a rămas cu ochii mari, că nu a înțeles de ce…Nici el nu știa de ce plecase. Sau știa prea bine de ce plecase.

Plecase pentru că nu avea nevoie de complicații. Viața lui era și așa foarte complicată. După divorțul de soția sa și după ce copiii lor, cei doi, sunt la ea, nicio femeie nu mai e „un înger”. Pentru că toată liniștea lui s-a năruit, toată încrederea lui a murit, atunci când ea „și-a găsit o altă iubire”…și de când el e nevoit să își vadă copiii lângă „un alt tată”, care nu e tatăl lor…Și care nu va fi niciodată tatăl lor.

Și atunci…ce să mai explici? La ce rost să te mai explici, să cauți vinovați, să te scuzi, când nedreptatea ți-a secătuit pur și simplu pofta de viață? Despre ce fel de încredere în oameni să mai vorbești, dacă femeia pe care tu ai iubit-o și cu care ai doi copii, este cel mai mare dușman al tău? Dușmanul de la tine din pat…

Și Victor are un mod epuizant al lui de a se lupta, în mod imaginar, cu soția lui, cu ce ar fi trebui să fie soția lui și nu este și cu orice nedreptate de pe fața pământului. Pentru că el își asumă toate aceste nedreptăți și le dezbate ca și cum ar fi „ale lui”. Și dacă nu l-aș cunoaște aș spune că e un tip „teatral” sau „e nebun de-a dreptul”. Numai că el se ceartă în mod rațional, calculat cu nefericirea, fără ca să cadă într-o depresie neagră sau în patimile singurătății, căci cearta lui cu realitatea…e pasul spre ziua de mâine.

Are nevoie să se certe principial cu nefericirea pentru ca să o poată birui. Și când eu îl aud că se ceartă cu ea…mă bucur, pentru că știu că se pregătește pentru o nouă zi, pentru o nouă perioadă de asumare a singurătății, dar și a demnității. Pentru că Victor rezistă tentației de a claca. Pe fiecare zi el se biruiește pentru a trăi.

Did you like this? Share it: