În film, el a negat existența ei în sufletul nostru. A negat-o pentru că și-a pierdut fiica de 6 ani din cauza unei boli rare. Dar când și-a îmbrățișat soția, când a recunoscut că fiica lui e „moartă”, atunci a simțit în el…frumusețea pe care o negase. La fel a făcut și Victoria când și-a pierdut ambii părinți la un interval scurt de timp: a negat iubirea, a negat ceea ce avea…în comun cu ei. A negat-o pentru ca „să poată merge mai departe”.

S-a luptat cu iubirea ei pentru părinți. Dar iubirea a învins! Iubirea a făcut-o un om nou, un om care are nevoie de Biserică, care e nelipsit de la Biserică, pentru că aici e liniștea ei.

Era ora două și ceva. Se trezise să vadă ce face copilul, în cealaltă cameră. Soțul ei era transpirat, dormind profund. Se trezise, de fapt, din cauza unui vis…care i-ar fi plăcut să fie „realitate”. Dar visele, cel mai adesea, nu sunt realitate! Visele sunt un mod ciudat de a ne obosi mintea în somn. Mintea noastră aiurează în somn și a doua zi ne trezim tot obosiți, inapți pentru muncă.

Ce visase? Visase că asista la moartea părinților ei, care nu se petrecea în două rânduri, ca în realitate, ci deodată. Ei mureau împreună…pe când ea alerga către casă, alerga epuizată…și nu putea opri moartea lor. Dar când ajungea acasă, deși vedea casa de la mare distanță, ea era doar o străină care asistă la înmormântarea părinților ei, pentru că toată rânduiala o făcea altcineva, pe care ea nu o știa. Nu știa cine e femeia care se da de „fiica” părinților ei, dar știa că ea este fiica lor.

Și mama ei era îmbrăcată neglijent, pe când tatăl ei, în sicriu, arăta impecabil. Și se gândea cum de mama ei arată atât de rău, în comparație cu tatăl ei? Dar când a dorit să intervină, să schimbe situația, ea și-a dat seama că nu poate schimba nimic. Pentru că toată realitatea din fața ei nu putea fi schimbată de ea, pentru că totul se petrecea fără ca nimeni să o întrebe de vorbă.

Și când s-a ridicat din pat, primul gând a fost să se ducă la cel mic, care are doar un an și 8 luni, și să vadă ce face. Pentru că acest „ce face copilul” e o grijă de zi și de noapte a Victoriei. „Și-o aduce aminte, mai târziu, ceva din aceste zile? Și eu aș vrea să îmi aduc aminte de primele mele luni de viață, dar nu îmi aduc aminte. Unde sunt toate amintirile omului? Când vom muri, în mod minunat, sufletul nostru își va aminti tot ceea ce noi am uitat deja?”.

Copilul dormea…Slavă lui Dumnezeu! Se închină și pentru el…și, în mica lumină aprinsă lângă patul lui, Ioan e…o bucurie. O mamă, una care își iubește cu adevărat copilul, nu poate decât să se bucure pentru el. Și Victoria și-a dorit de mică să fie „mamă”, pentru că toate păpușile ei sau „copiii ei” străluceau de atâta atenție câtă le acorda. Păpușile făceau baie în mod regulat, păpușile mâncau 3 mese pe zi, păpușile dormeau…și când se trezeau, păpușile vedeau un film, citeau o carte, se plimbau pe afară.

Cele 5 păpuși ale ei, de mărimi diferite, deși nu erau surori, aveau o viață a lor în viața Victoriei. Păpușile erau „copiii ei”, deși pe atunci nu știa „cum se nasc” copiii. Când o colegă de școală, în clasa a 6-a, i-a arătat o revistă deocheată și a înțeles „cum se fac copiii” și „pe unde ies” din trupul femeii, Victoria a început să viseze că păpușile încep să îi intre în trup…pe acolo, pe unde văzuse în revistă, și ea începe să aibă o burtă mare, din ce în ce mai mare…și că nu mai poate merge din cauza copilului.  Dar nu a îndrăznit să vorbească cu părinții ei despre „așa ceva”…

Și acest lucru „despre care nu se vorbește” a făcut-o de râs în fața clasei, atunci când a devenit…„femeie” tocmai la ora de sport. Pentru că ea nu înțelegea „de ce a început să curgă sânge” din trupul ei…pe când colegii ei considerau că „s-a lovit” și „nu vrea să recunoască” acest lucru.

Însă mai recunosc femeile că au fost…naive cândva? Mai recunosc bărbații, „cuceritorii”, că ei nu au știut mult timp că propriul lor „cocoșel” are și o altă întrebuințare decât urinatul? Ne e rușine că am fost naivi sau ne e teamă că și acum suntem la fel? Căci dacă am fi avut multe răspunsuri la problemele…vieții, n-am mai fi atât de stângaci în tot ceea ce facem.

Victoria se teme să nu pară frivolă în fața soțului ei. După cum se teme ca nu cumva Ioan să fie o copie fidelă a propriilor ei patimi. Și când el e treaz îl analizează în chip și fel, din orice poziție, ca să vadă ce simte copilul ei de nici 2 ani, spre ce se îndreaptă, de ce patimi suferă deja. Soțul ei, dimpotrivă, se teme să nu pară învechit în fața ei. Căci cultura relațiilor din zilele noastre ne induce starea de continuă întrecere cu noi înșine…pentru ca să fim plăcuți de femeia iubită. Pentru că ne e teamă ca nu cumva să facem mai puțin decât ni se cere și, din cauza acestui lucru banal, să rămânem singuri…

Nicolae, soțul Victoriei, lucrează pentru o firmă de publicitate stradală. Și el e zilnic în căutarea a ceea ce cere piața. Vrea piața biciclete? El trebuie să găsească cuvinte pentru această nevoie „reală” a oamenilor. Vrea excursii? La fel. Pentru că problema nu se pune dacă oamenii „chiar au nevoie” de biciclete, de excursii sau de înghețată, ci de ceea ce grupuri mari de oameni „par a avea nevoie”. Și dacă par să aibă, atunci Nicolae dă drumul la reclamă, pentru ca reclama să mărească „nevoia” oamenilor față de aceste produse. Pentru că oamenii trag cu ochiul la ce fac, la ce mănâncă, la cum se îmbracă ceilalți și în măsura în care vor să fie acceptați undeva, ei se conformează.

Și știind nevoia de conformism a oamenilor, care nu vor să se certe toată ziua, Nicolae stă cu frica în sân că și în familia lui, poate, la un moment dat, va fi găsit „vinovat” de faptul că face „prea puțin”. Însă Victoria nu își găsește bărbatul „un învechit”, ci un timid…în fața căruia ea nu vrea să pară „prea femeie” sau cu dorințe „prea femeiești”. De aceea încearcă să fie mai mult maternală decât soție, deși știe că soțul ei are nevoie de ea ca soție în primul rând, și nu ca mamă.

Însă poate fi o nouă mamă mai mult soție decât mamă? Poate ea să își schimbe atât de repede starea de spirit în relația cu soțul ei, dacă abia se întoarce de la alăptatul fiicei sale? Sau ea e mamă și când se culcă cu bărbatul ei și încearcă și în pat să fie mămoasă?

Stinse lumina și încercă să nu facă zgomot când se urca în pat. Nicolae însă se trezi. O simțise. O întrebă de copil. Apoi o cuprinse în brațe, sărutând-o pe frunte. Ea îi simți răsuflarea tihnită lângă urechea ei. „Ce m-aș face fără aceste brațe, fără această inimă, fără acest bărbat lângă mine? Nici nu îmi pot închipui viața fără el!”. El se întoarse pe cealaltă parte, ea își făcu cruce. O durea deasupra sânilor. Poate de la alăptat…sau de la frig. „Cred că femeile nu înțeleg că bărbații știu să le iubească. Dar în acel mod frumos, firesc, fără măști. Cred că noi complicăm lucrurile în dragoste”. …Adormi în cele din urmă. Ceasul a sunat la 6. O nouă zi are nevoie de noi cu totul.

Did you like this? Share it: