Era ghemuit într-un colț, în spatele perdelei mari, galbene, din sufragerie. Nu dorea să iasă de acolo. Avea capul pus pe genunchi și plângea. Nu dorea să răspundă la nicio întrebare a mamei lui. Însă bunica lui, din bucătărie, zise: „Plânge de când a venit de la școală…Pentru că a primit primul lui 9”.

…și mama lui se simți deodată ușurată! În loc de vreo boacănă memorabilă, fiul ei plângea pentru că primise prima lui notă de 9…și asta în clasa a 3-a. „Gabriel, scoală-te mamă de acolo, că răcești! Nu e nicio problemă că ai luat 9! Și dacă plângi pentru acest lucru, atunci înseamnă că știi cine ești și ce poți, iar mâine sau oricând îi poți demonstra învățătoarei că a greșit în ceea ce te privește”.

Copilul își ridică puțin capul și o privi. Văzu că nu este supărată pe el, ci, dimpotrivă, că îl privește cu o bucurie condescendentă, pentru că trăia niște stări care fac parte din maturizarea lui. Și mai ales își ridică capul și ieși din plânsul lui, pentru că nu se gândise la ideea demonstrației. „Chiar așa: de ce să nu-i arăt că pot? Pentru că astăzi am greșit la un lucru pe care îl știam, dar m-am bâlbâit pentru că am uitat un amănunt”.

Se numea lapsus. Pe măsură ce oamenii știu tot mai multe lucruri, cunoștințe, detalii, lapsusurile/ pierderile de memorie se înmulțesc. Și asta face diferența între cei care nu au ce uita, pentru că nu au prea multe lucruri de ținut minte, și cei care știu atât de multe, încât le uită pe majoritatea dintre ele. Iar dacă nu ar fi uitarea, nu am avea capacitatea să selectăm lucrurile. Le uităm pe unele, pentru ca să ne aglomerăm cu altele. Și când avem nevoie să schimbăm registrul, atunci citim, învățăm, acumulăm noi date, pentru ca să le uităm pe multe din cele de dinainte.

Copilul se ridică din poziția plânsului și se așeză în poziția mesei. Nu mâncase de când venise de la școală. Iar plânsul te secătuiește interior de energie ca și ejacularea sau sportul. Pierzi energie? Ai nevoie de mâncare! Și până nu mănânci, nu poți să faci nimic ca să te simți bine.

Mâncă în grabă. Apoi se duse în camera lui, care era numai a lui, și în care cărțile și computerul reprezentau intimitatea lui. Pentru că, dacă cineva ar fi dorit să îl facă vulnerabil pe Gabriel, ar fi trebuit să îi atingă cărțile, să i le citească și să intre în lumea lui, în computer, și să vadă ce scrie și ce caută online.

Însă, acasă, nimeni nu îl deranjează. Bunica lui se ocupă de el numai în măsura în care are nevoie de ceva bun, de vreo prăjitură sau pentru ca să îi spele hainele. Părinții lui, cel mai adesea plecați cu afacerile lor, nu îl deranjează, nu se uită prin  lucrurile care îi aparțin. Pentru că au încredere în el. Și Gabriel s-a dovedit un copil de încredere de la 2-3 ani, când a început să se arate cu totul captivat de orice înseamnă carte și imagine.

Cărțile s-au înmulțit pe fiecare an. Computerul l-a primit la 6 ani, mai înainte să plece la școală. De aceea el a învățat literele și să apese pe ele, mai înainte de a ajunge la școală. Și contactul cu onlineul l-a făcut să vrea să cunoască lumea, să cunoască oamenii, să vadă tot mai mult cum trăiesc și se manifestă alții, care nu sunt ca el.

Însă părinții lui i-au luat computer, dar nu și telefon mobil. Pentru ca să nu îl distragă de la lecții. Și au procedat corect! Pentru că, acasă, copilul are nevoie de lucruri care să îl relaxeze după ce își termină temele, dar la școală el trebuie să fie atent la ceea ce se predă, trebuie să comunice, să își cunoască profesorii, să își cunoască colegii.

Și Gabriel este un copil model în ceea ce privește comunicarea. Pentru că el nu își propune să-i imite pe cei în vârstă, să le imite modul lor de-a vorbi și de-a fi, cum fac majoritatea colegilor lui, ci vorbește în funcție de cuvintele pe care le cunoaște și le descoperă zi de zi. Nu își imaginează că e mai bătrân decât este, nu își propune să fie, ci pe el îl interesează lucrurile vârstei lui și are nevoie de răspunsuri la ele.

Acum două săptămâni, l-a întrebat pe tatăl lui dacă gorila știe să se întoarcă acasă, așa cum știe câinele, dacă îl duci undeva și îl lași acolo. Și tatăl său nu a știut ce să îi spună. Pe un vecin de scară l-a întrebat cât consumă telefonul lui, dacă stă o oră setat pe transmitere de date. Și toți se uită la el cu ochi mari, când el întreabă lucruri care, pentru mulți, sunt de competența celor mai specializați oameni.

Însă plonjarea lui în online  de mic și imensitatea de date la care are acces îl fac să fie de o precocitate uluitoare.

Acum îl frământă faptul dacă există vreo posibilitate în care să ne putem recăpăta vederea, dacă am pierde-o parțial sau cu totul. Și, totodată, dacă am putea inventa o limbă în care toți să ne putem înțelege.

Pierde ore întregi citind și luându-și notițe. Pentru el ziua nu are nicio plictiseală. Doar când e răcit are nevoie să stea în pat și să privească la televizor. Doar atunci se plictisește. Pentru că televiziunile nu îl solicită atât de mult ca onlineul. Onlineul îl ține în priză, îl face creativ, îl informează atât de divers. Pe când comercialul televiziunilor e tocmai plictiseala în persoană.

Did you like this? Share it: