Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Ioana Em. Petrescu, susținând o evoluție a gândirii lui Eminescu, de la platonism la kantianism, cu toate metamorfozele dramatice pe care le presupune, contrazice una dintre cele mai stabile aserțiuni critice, aceea că Eminescu e o monadă în cugetare, că gândirea lui e aproape imuabilă în reperele sale fundamentale și că vorbim de evoluție mai mult la nivel stilistic.

Eseul său îl continuă pe cel al lui Negoițescu, în liniile lui esențiale. Ea atenuează doar impresia de hohot generalizat de plâns, din perspectiva critică a aceluia[1], pesimismul (pe care îl pune numai pe seama lui Vlahuță și a epigonilor eminescieni[2]), dar mai cu seamă, rezolvă frisoanele lui Negoițescu în fața metafizicii și îi întemeiază filosofic (sau cel puțin se străduiește) premisele lui critice.

Tot pe urmele lui Negoițescu afirmă și că „gândirea lui Eminescu este, prin excelență, gândirea unui spirit ateu”, creștinismul fiind reținut de Eminescu în câteva „vocabule ale discursului poetic”, iar miturile, toate, având la el „numai valoarea tranzitorie a oricărui limbaj mitic figurat”[3].

Ambii exegeți au pretenția unei interpretări moderne a lui Eminescu, detașate de religiosul medieval și de tradiția poetică și literară veche[4], dar care, în esență, apelează la mituri sau concepții spiritualiste din alte tradiții, pentru explicarea sensurilor dificile/ ermetice din versurile eminesciene, fără ca, prin aceasta, să-l plaseze cu adevărat, în vreun fel (printr-o demonstrație convingătoare), în modernitate, lângă Rimbaud sau Valéry.

Ioana Petrescu nu creditează concluziile studiilor aparținând Rosei del Conte și Zoei Dumitrescu-Bușulenga, deși urmărește, uneori, texte comune, însă cu alte dezvoltări interpretative, posibil polemice (nu ne putem pronunța fără dubiu). Ea face însă efortul (contrar) de a-l transplanta pe Eminescu din arhaicitate în modernitate (una filosofică însă, nu literară), de aceea interpretarea sa poate fi savuroasă și preferabilă unui modern fără antene pentru medievalități romantice.

Că Eminescu poate fi citit cu ochi moderni este un fapt incontestabil – de altfel, tehnici literare moderne se pot depista ușor de la Ghilgameș până la metaromanul ieroglific al lui Cantemir. E plină Biblia și cărțile antice de tehnici literare „inventate” de moderni și postmoderni. Passons…

Cercetarea Rosei del Conte o subsumează în întregime, fără drept de apel, „viziunii platoniciene a lumilor”[5], care „motivează prezența unor elemente din patristica orientală și din vechea cultură românească în opera lui Eminescu, elemente analizate pe larg de Rosa del Conte în lucrarea esențială a domniei sale”[6]. Lucrare care, însă, susține Petrescu, nu ține seama de modificarea modelului cosmologic de la Kant încoace (nici nu avea cum să țină seama) și de aceea „explică mai ales primele două etape ale creației eminesciene și, mai puțin, universul poetic – atât de modern – al celei de-a treia”[7].

În fine, transformându-l pe Eminescu într-un peregrin ideatic între Platon și Kant, Ioana Petrescu îl alienează irevocabil de orice fundament spiritual românesc, în afară de tradiția lirică pașoptistă (dar și aceea e…platoniciană) – cu toate că vechea gândire critică, Călinescu-Ibrăileanu-Vianu, sublinia depășirea pașoptismului –, ceea ce Eminescu însuși nu ar fi putut accepta vreodată.


[1] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 171-172, n. 8: „lumea adâncurilor ni se pare infinit mai luminoasă decât apare ea în interpretarea, de altfel atât de frumoasă, a lui I. Negoițescu; căci plânsul din intermundii devine, prin poezie, râsul lui Odin sau surâsul zeilor. Ni se pare, de asemenea, șocant inexactă, referitor la Odin și poetul, o lectură ca aceasta: «Cântecul trebuie să exprime anarhia cosmică, libertatea, ritmul tainic al elementelor și deci fulgerările durerii lumii»”.

Transformarea divinului într-o neființă pură care visează cf. Idem, p. 25 – (presupoziția că se poate produce o asemenea metamorfoză și că ea se și produce la Eminescu, situație în care poetul continuă să aspire la o astfel de realitate, ca la un…paradis pierdut), nu este, însă, oare, la fel de șocantă?

[2] Cf. Idem, p. 213.

E adevărat ceea ce susține aici, dar de acest pesimism presupus al lui Eminescu nu este străin, în primul rând, Maiorescu.

Pe acesta putem spune că, indirect, îl absolvă cu grație când, remarcând caracteristica „multor interioare eminesciene, invadate de paianjeni, de șoareci, de bălării”, adaugă că „nu însemnează lipsă de confort, ci fericită acceptare a spiritului de a-și apropia ritmurile naturale ale timpului echinoxial” (p. 113).

Probabil că așa se vede din România (țara unde șoarecii, bălăriile sau ploșnițele pot deveni efigii aurorale, atunci când minciuna trebuie să triumfe); din Italia se vede altfel, pentru că Rosa del Conte nota că „afirmațiile lui Maiorescu aproape frizează cinismul” (op. cit., p. 37, n. 9) și credem că nu altă părere poate avea despre apologia Ioanei Em. Petrescu.

[3] Ioana Em. Petrescu, op. cit., p. 221. Modelul cosmologic platonician, atât de des invocat, cvasi-ubicuu în exegeza sa, nu face parte din mituri? Platonismul nu are valoare religios-mitică?

[4] Ambii, însă, – deși obnubilează aceasta – propun viziuni esențial religioase/ spiritualiste (gnostic-ezoterice sau sincretiste), contradictorii numai în raport cu tradiția patristic-bizantin-medievală pe care o susține Rosa del Conte, însă afirmatul ateism al spiritului eminescian nu se fundamentează pe nimic în studiile lor, ateu nefiind sinonim cu necreștin. Nici Platon, nici Kant, între care s-ar mișca Eminescu, în opinia lor, nu sunt spirite atee.

Pe de altă parte, în care ateism (dacă mi se permite exprimarea) există conceptul de neființă divină? În care ateism se dorește o reintegrare în aceasta sau se caută o consolare în refacerea paradisului pierdut (chiar și paradis platonician fiind el)?

[5] Ioana Petrescu, op. cit., p. 24. De fapt, confuzia Creștinismului patristic și, mai cu seamă, a celui oriental cu platonismul și neoplatonismul a fost făcută intenționat în spațiul catolic. Această confuzie aparține perspectivei catolice occidentale și nu misticii ortodoxe, și face parte din polemica religioasă dintre cele două, întețită începând cu secolul al XIV-lea (disputa Sfântului Grigorie Palama cu Varlaam de Calabria). Catolicismul a fost acuzat de introducerea aristotelismului – prin Toma din Aquino și alții – în doctrina sa, replica sa fiind etichetarea misticii ortodoxe (de tip areopagitic, cum zice Blaga) ca platonică sau neoplatonică.

Însă ceea ce susține Ioana Petrescu, anume că Creștinismul ar fi moștenit și păstrat, până în secolul al XVII-lea, modelul cosmologic platonician, reprezintă o deducție proprie (un malentendu al afirmațiilor Rosei del Conte și al discuțiilor, în general, pe această temă, întrucât cosmologia platoniciană este esențial distinctă de cea creștină), neargumentată nici de ea însăși. Ori, în alt caz, o însușire a tribulațiilor excentrice ale lui Nietzsche, pentru care, într-adevăr, Creștinismul este un platonism (Dincolo de bine și de rău), dar, sub privirea necruțătoare a căruia nici Platon nu se simte deloc bine.

[6] Idem, p. 28, n. 25. [7]  Idem, p. 58, n. 26.

Did you like this? Share it: