Frica e un animal care îți mănâncă inima zi de zi. Te trage la ea în hrubă și te mestecă pe îndelete…metaforic vorbind. Pentru că, în fapt, cu frica mergem peste tot, ea este la noi în suflet, mai ales dacă conștiința noastră e bolnavă. Dacă ea se știe cu multe păcate la activ.

„Ție ți-e teamă de Dumnezeu?”, îl întrebă bărbatul de lângă el, pe bătrânul care mânca din pomana primită de la o femeie. „Mi-este…ca oricui!”, zise el. „Și ce faci când ți-e teamă?”. „Mă rog! Știu că rugăciunea e vorbirea noastră, a oamenilor, cu Dumnezeu. Și Dumnezeu vrea să ne audă vorbind cu El”. „Și ce înseamnă pentru tine Dumnezeu?”. „Tot ce e mai sfânt pe lumea asta…și despre care eu nu știu să spun prea multe. Pentru că orice aș spune eu, știu că acele cuvinte nu Îl definesc pe Dumnezeu. El nu Se lasă cuprins în cuvinte, chiar dacă despre El putem să spunem multe cuvinte”.

De ce îmi plac mie oamenii care se problematizează, care vorbesc, care se întreabă, care nu vor să tacă? Pentru că îmi plac oamenii vii. Un om viu e un om care vorbește, care dorește să afle, care dorește să fie împreună cu ceilalți. Și pentru că tăcerea e un fel de moarte, cred că de aceea îmi plac oamenii care vorbesc, care fac ceva, care sunt bine-dispuși, care zâmbesc, care sunt bucuroși.

Femeia venea cu coșnița de la Biserica. S-a oprit. Le-a dat colivă la amândoi. Bărbatul mai în vârstă i-a dat coliva, rușinându-se să o mănânce, fiicei lui, care a plecat cu ea în curte. Și cum copiilor le plac dulciurile, o colivă bine făcută e mereu pe placul copiilor. Dar bătrânul mânca colivă și răspundea la întrebări. Bătrânii sunt niște copii mai mare. Ei au nevoie de dulciuri, dar și de cuvinte. De aceea discuțiile cu oamenii bătrâni sunt (și trebuie să fie) o odihnă a sufletului.

De unde știe bătrânul despre credința ortodoxă? Nu era el nenorocitul care te fugărea prin porumb, pe când păzea colectivul comunist? Ba da! Numai că după revoluție s-a pocăit de păcatele lui și a venit la Biserică. A început să citească, să se roage, să se lumineze. Și când Dumnezeu te luminează, începi să vezi lucrurile de deasupra, să le vezi frumos, să le vezi profund.

El s-a convertit la viața Bisericii, dar nu și soția lui. Pentru că soției lui îi place băutura. Bea cot la cot cu bărbații. De aceea Leana lu’ Papură sau Elena Vulpe, după numele din buletin, e vedeta de la cârciumă. Drăcuie, înjură birjărește, uneori cade în șanț, în drum spre casă, pentru că băutura nu e prietenă cu nimeni. Băutura doar te face de rușine, te face din om neom, te face de râsul lumii.

Și Grigore vine și o scoală din șanț și o aduce acasă. Doarme, uită, când se trezește nu îi pare rău, ci își continuă patima…Pentru că nu ea este stăpâna, ci patima băuturii o stăpânește. Și cine știe ce simte Grigore când își vede soția în halul ăsta? Însă toți bărbații știu faptul că nu e el de vină, că nu bea „din cauza lui”, ci bea pentru că s-a prostit la cap. Așa spun toți: „Leano, ai început să îți bei mințile!”.

Și ei sunt ale lui Papură, pentru că tatăl lui Grigore păpurea butoaiele și putinile pe vară pentru toamnă. O meserie respectabilă! La țară, dacă nu ai butoiul păpurit, nu ai unde să pui mustul, care trebuie să se fiarbă și să se facă vin. Iar țăranul aduce omul în curte, acela îi păpurește butoaiele și putinile, îi strânge cercurile, i le bate, ca să le fixeze bine pe doage, îl plătește după cum cere, și stă liniștit în materie de vin.

…cu toate astea, Leana nu bea degeaba! Bea de focul băiatului ei plecat în Spania, care nu mai vrea să dea pe-acasă, ci le vorbește din când în când la telefon. Dar cum să rezolvi dorul de copil la telefon? Și cine va avea grijă de ei la bătrânețe? Pentru că focul de copil sau dorul de el, când nu știi să îl potolești, ai nevoie să îl înăbuși. Și ea bea ca să uite de probleme, ca să uite de băiatul ei din Spania, care, zic unii care au venit de pe-acolo, că s-a căsătorit cu o străină, și el nici nu le-a spus despre asta.

Și, la țară, căsătoria nu e o distracție, ci un lucru foarte serios. Și ca să te căsătorești, părinții trebuie să se cunoască între ei, să fie aproape de miri, să se bucure de ei. Asta e căsătorie: când toți se bucură! Dar tinerii de azi nu mai vor să dea explicații părinților lor, ci își iau viața în propriile lor mâini. Fac ce vor. Sau se raportează la căsătorie ca la o loterie: dacă iese, iese, dacă nu ne despărțim.

Însă divorțul e de necugetat în lumea satului. Asta e mentalitate bisericească! Căci un bărbat se căsătorește cu femeia lui o dată pentru totdeauna. Se căsătorește pentru toată viața. Tocmai de aceea nimeni nu gândește căsătoria ca pe „o joacă”. Numai nebunii se joacă de-a căsătoria sau afaceriștii în dragoste.

Și Leana suferă…pentru că e scoasă din viața fiului ei. El a scos-o din viața lui când s-a căsătorit fără știrea ei. Ea e singură. Bea ca să uite. Bea ca să facă abstracție. Bea pentru ca să simtă că viața e mai ușoară. Dar băutura nu simplifică viața, ci o complică și mai mult. Dai bani peste bani pe băutură, o piși la gard și ce ai după? Nimic!

Are ochii roșii, merge împleticindu-se, hainele stau pe ea ca pe gard. Suferința ei se trăiește la cârciumă, a lui la Biserică. Însă ambele suferințe stau în fața lui Dumnezeu, chiar dacă ea nu vrea să Îl amintească. Și oamenii nu Îl amintesc pe Dumnezeu în anumite momente și în anumite locuri, pentru că ei știu că acolo ei păcătuiesc. Ei nu fac ceva bun.

Să pui Sfinte Icoane la bordel? Să predici la cârciumă? Căsătoria de la Biserică le intră pe-o ureche și le iese pe alta. Pentru mulți, Nunta înseamnă mâncare și distracție și nu o Sfântă Taină și unirea duhovnicească a celor doi miri. De aceea, dacă te-ai închina când alții joacă de mama focului, ar considera că îți bați joc de ei, deși creștinii ortodocși se pot închina în orice loc pentru că tot pământul e al lui Dumnezeu.

Frica nu îți dă nicio șansă. Ne e frică când credem că suntem singuri. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Dumnezeu și Sfinții și Îngerii Lui sunt cu noi mereu, în zi și în noapte, și nu suntem niciodată singuri. Dar nouă ni se pare că…în lipsa unor oameni pe lângă noi suntem singuri și nebăgați în seamă.

Cine ne-a băgat în cap frica? Demonii! Ei întotdeauna truchează realitatea. Și când Leana bea de dor, când unul se droghează din cauza dragostei neîmpărtășite, când o tânără adolescentă, de nici 18 ani, vrea să se sinucidă din aceeași cauză: din dragoste, demonii ne spun că noi suntem singuri. Dar noi nu suntem niciodată singuri! Noi ne imaginăm că am fi singuri…sau ne place să ne credem singuri și nebăgați în seamă, pentru că ne place să păcătuim în tăcere…

Tăcerea pare un adăpost antiatomic când noi păcătuim. Ne place să credem că ne adăpostim în ea, că nimeni nu ne vede. Dar oriunde am fi noi la cutremur și oriunde am curvi noi sau ne-am droga și oriunde am primi mită și oriunde am sta noi la pândă să furăm…suntem văzuți! Nu avem nicio șansă să scăpăm! Suntem văzuți și se rețin toate fărădelegile noastre.

Ce diferiți sunt oamenii! Bogdan Vulpe, plecat de la Ghimpați în Spania, trăiește în concubinaj, în Alicante, cu fiica unei profesoare, cu numita Maria Serena Allegrante. Mama lui, Elena Vulpe, crede că Maria Serena este „o curvă”, pentru că numai „o curvă nu vrea să o cunoască pe mama soțului ei”. Dar Maria Serena nu este „o stricată”, ci o femeie cu studii superioare, care muncește în contabilitate, la o bancă privată și care l-a cunoscut pe Bogdan Vulpe atunci când a vrut să își văruiască casa.

Cu cine să faci treabă în Spania? Cu români. Cu români plecați după mirajul unei vieți mai bune. Și a găsit o echipă de 3 muncitori, condusă de Bogdan Vulpe. Însă…amândoi s-au plăcut din prima zi, o zi însorită. Când ea a venit pe la 18, într-o zi de vineri, și a vrut să vadă stadiul lucrărilor. Și el, care începuse să o rupă în spaniolă, să înțeleagă ce spune, i-a dat impresia de om serios. De om pe care se poate baza. Au urmat alte întâlniri la locul de muncă, adică în propria ei casă…iar după ce i-a pus casa la punct și arăta parfum, ea l-a invitat în oraș. Și de aici au început toate lucrurile bune pentru Bogdan. Deși nu putem spune că e o stare „de bine” concubinajul. Dar, în loc să stai pe sub poduri, prin barăci sordide, a trăi cu o femeie în casa pe care tu ți-ai pregătit-o și în care ea te-a primit, înseamnă a te considera împlinit.

Nici mama ei nu vede cu ochi buni această stare, însă se bucură că locuiește aproape de ea, la 3 străzi. La muncă, Maria Serena face performanță. Înaltă, blondă, cunoscătoare a 3 limbi – iar a 4-a, bineînțeles româna, o învață în familie –, entuziastă, nu are cum să nu bucure un om ca Bogdan, atâta timp cât el, în România, nu a terminat decât liceul. Însă ea se uită la omul din fața ei și nu la munca pe care o prestează.

Românii, mai întâi, se uită la ce serviciu ai și ce funcție, apoi se uită la om. Tocmai de aceea sunt și nefericiți cel mai adesea. Dar spaniolii au înțeles că viața bună se face cu oameni de calitate și nu cu profesiile pe care le au sau le pot avea momentan. Căci atunci când vii acasă nu mai ești nici ministru și nici șofer, ci soț sau tată sau bărbat iubitor, și trebuie să știi să comunici, să te dărui, să iubești, să creezi în propria ta familie.

Frica nu e o tragedie! Pe ea o poți pune în buzunarul nădejdii în Dumnezeu și te poți lăsa în mâna Lui în viață. Căci El știe de infinite ori mai mult decât noi ce ne trebuie nouă. El știe că nu există: „nu avem nicio șansă”.

Did you like this? Share it: