Biblioteca e o stare de spirit. Și a te duce la bibliotecă înseamnă să te bucuri dacă găsești cărțile care îți trebuie și a plonja în ele, ca într-o apă care îți răcorește inima, sau a te întrista, dacă nu găsești cartea de care ai nevoie. Biblioteca e o întrecere cu timpul pe care îl ai la dispoziție. Când găsești informațiile…îți vine să țipi de bucurie. Dar la bibliotecă nu se vorbește, ci se citește!

Altădată îmi luam notițe. Acum fotografiez paginile. Telefonul meu e pe post de stilou când citesc la bibliotecă: copiez cu telefonul tot ce am nevoie. Și azi am citit…aproape un giga, pentru că e setat pe fotografii de peste 2 mb.

M-am întors la bibliotecă de parcă am lăsat-o în urmă ieri, pe la ora 10…Mirosul de carte veche, mirosul mobilierului, praful de pe cărți…pentru că cele în foaie au praf. Zeci de mâini și de ochi au trecut peste unele pagini. Note, sublinieri, scrijeliri ale prezenței lor. Unele sunt donate recent, altele sunt introduse cu zeci de ani în urmă.

Cel care mi-a vorbit azi…mă știa, dar eu îl cunoșteam din vedere. Mi-a arătat 3 cărți cumpărate de el, mi-a indicat o sursă valoroasă (nu știam că e publicată), și am citit (adică am fotografiat)…aproape o oră. Însă, într-o oră, dacă ai îndemânare, citești multe cu telefonul. Le pui bine, le pui în depozitul de carte electronică…acolo unde cărțile nu se prăfuiesc niciodată…după care poți pleca cu biblioteca la mare, la soare, la munte, în delegație, pe tren, pe avion…și nimeni nu știe că tu porți o comoară de bibliotecă cu tine.

Dar ea, comoara, există! Și cine știe prețul cărților, știe că ele sunt mai valoroase decât orice aur și uraniu de pe lume. Că ele sunt ca mântuirea noastră, dacă sunt cărți, cu adevărat cărți. Pentru că în lumea asta sunt sufocant de multe cărți, dar marile cărți, adevăratele cărți nu sunt atât de multe pe cât am crede.

Bibliotecara avea aceeași ochi, niște ochi neschimbați…și știa cine sunt. Nu m-a întrebat nimic, nici eu nu am spus nimic. Însă cel mai frumos lucru e acest respect real între oameni, respectul care te cunoaște și care crede în tine.

Iar eu am nevoie, din când în când, să merg pe unde am mers cândva, să mă reîntorc în locurile unde am fost, pentru ca să înțeleg…cum sunt ele și cine mai sunt eu.

Da, era aceeași clădire, numai eu eram altul! Cărțile, revistele erau aceleași…unii oameni erau aceiași…numai pe cei noi nu îi cunosc și nu au de-a face cu mine. Lumea mea e în trecut…e dispersată peste tot. Cei care au venit după mine trăiesc în lumea lor, chiar dacă lumea lor se întretaie cu a mea. Numai că lumea mea are o istorie mai mare în spate (o, ce înseamnă istoria pentru om, când el este atât de fulgurant pe lume?!), are rădăcini, are zboruri…dar ea nu este interesantă pentru cine nu mă cunoaște.

Eu nu îi cunosc pe ei, ei nu mă cunosc pe mine. Suntem străini lângă străini. Poate că avem unele idei comune. Poate că avem multe în comun. Dar dacă nu ne știm și nu vorbim unii cu alții e ca și cum nu ar exista toate acestea. Dacă nu știm nimic despre ceilalți e ca și când ei nu ar exista. Și când privim oamenii ca pe niște „obstacole”, de care trebuie să ne ferim toată ziua pe stradă și la locul de muncă, nimic nu contează, nimic nu e important, nimic nu are sens.

Pentru că sensul oamenilor e în oameni și cei care îl scriu, aceia îl pun în cărți. Și ca să știm ce a fost, trebuie să apelăm la istorie. Iar istoria, ca o bătrână plină de zile și de povești, ne povestește ce vrea, ce poate, ce are chef. Și cartea dă praful de pe istorie, dezgroapă istoria și ne-o pune în brațe, pentru ca noi să stăm față în față cu istoria.

Dar ce să faci cu istoria, când tu vrei fotbal și un bax de bere, pentru că și așa ai noștri o să joace prost, ca de obicei? Și ea ce să facă cu istoria, când nuanța de ruj i se strică și nici nu are bani de intrat în club? Ce să facă bătrâna cu istoria în fața plății la lumină?

Dar nu e așa, oameni exasperați de ziua de azi! Lumea, ieri, azi și mâine se conduce după cărți. Trebuie să dai o fugă până la bibliotecă…pentru că acum, lângă fiecare mall, e și o bibliotecă. Lângă fiecare tutungerie este și o bibliotecă. Lângă fiecare școală e și o bibliotecă…și oamenii pot cumpăra cărți de la bibliotecă de pe telefonul mobil sau le pot citi pe cele deja gratuite.

Statul, lumea, umanitatea evoluează. Citim în neștire. Orice privire e o citire. Scanăm prețuri, scanăm oameni, scanăm sentimente. Știm cine e „prost”, cine e „al dracu”, cine e „băiat bun, de-al nostru”. Capul nostru e atent la fiecare cuvânt care iese din gura altora, chiar și atunci când nu ne interesează ce spun ceilalți.

Venim, pe furiș, și ne vedem unii pe alții în online, pentru că acasă căscăm de atâta inteligență și de atâta dialog și de atâta iubire și de atâta compromis cu starea de bun simț. „Dar ce-a mai scris pe Facebook? Dar ce-a mai scris? Dar ce mă interesează pe mine ce-a mai scris?!…Dar, totuși, ce-a mai scris, că abia îmi merge nenorocita asta de tabletă, deși am luat-o la preț redus?!!”.

Lângă fiecare copac în picioare stă o bibliotecă. Copacul e viu, el e ca aerul, dar biblioteca e lângă el. Stai lângă copac, cu telefonul în mână, intri online…și citești! Nimic mai simplu! Citești o bibliotecă, două…sau 2-3 pagini, vezi niște fotografii, asculți ce-a zis, ce n-a zis…și copacul rămâne în picioare, tu stai lângă copac, și biblioteca e la tine, în buzunar.

Și oamenii nu știu unde e fericirea ta, dar tu ai bucurie și în buzunar. O duci cu tine.

Did you like this? Share it: