Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Semnalez, deci, o eroare reprodusă des în studiile recapitulate mai sus și anume aceea de a face să coincidă oricând gândirea poetului cu reflecțiile personajelor sale, ceea ce este o sursă de grave devieri hermeneutice.

Nu s-a luat adesea în seamă concepția dramatică a poetului care era foarte bine înrădăcinată în mentalitatea lui[1].

Nu doar că există, așa cum remarcase Călinescu, foarte multe poeme decupate din proiecte dramatice (care personifică intenția primară a poetului), dar întreagă poezia lui Eminescu este un teatru cu măști ale gândirii – el insistase pe capitolele despre lumea ca spectacol din Cugetările lui Oxenstierna, însă putea găsi astfel de reflecții, despre lumea ca teatru, și la Sfântul Ioan Hrisostom, care „prezidează banchetul oratoriei religioase din manuscrise”[2] și din care istoria literară reține și compilarea substanțială în chiar prima noastră operă de proporții, Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul său, Theodosie.

De la „măști râzânde” din Epigonii la „teatrul” din Glossă, la care ești „privitor”, la a oamenilor „artă”, cu care își joacă/ își schimbă rolurile, ca „actorii-n scenă”, arătând o clipă „masca fericirii”, se poate observa mentalitatea dramatică a lui Eminescu.

Dascălul din Scrisoarea I este un personaj[3], ca și Cezarul, Mircea cel Bătrân, Mureșanu, Sarmis etc. Încă din Epigonii, poezia sa se anunță ca „voluptos joc de icoane [măști, personaje] și cu glasuri tremurate”.

Ceea ce face lucrurile și mai complicate este că, deși poetul se manifestă ca un păpușar care își dirijează personajele din subordine, totuși cugetarea sa se suprapune, pe anumite porțiuni, gândirii lor[4].

Avea o tradiție puternică în spate, pornind de la autoreflexivitatea și autointerpelările sau dialogurile cu sine însuși (cu propriul suflet) ale unor compoziții bizantine sau vechi-românești și până la polemica de idei din Divanul lui Cantemir, iar de aici (trecând și prin Istoria ieroglifică și chiar prin Țiganiada, numai că amândouă au fost încredințate târziu tiparului) până la Conrad al lui Bolintineanu.

Se poate afirma despre poezia lui că e un teatru ale cărui personaje sunt propriile gânduri, ca cel jucat de Dionis/ Dan și umbra sa: „nu era decât un dialog al cugetărilor lui proprii, el cu sine însuși. Ciudat [minunat]! Această despărțire a individualității lui se făcu izvorul unei cugetări ciudate [minunate]”[5].

O altă diversiune hermeneutică este generată de faptul că poezia sa este „cu gândiri și cu imagini” (Cu gândiri și cu imagini). Ea se poate înțelege atât prin adversitatea adevăr (mistică, filosofie, morală) versus frumos pur-estetic dezavuat (Epigonii, Criticilor mei, Dumnezeu și om), dar și prin identificarea poeziei cu reveria: „Mie-mi place visarea/ Fie ea chiar un basmu, numai fie frumos” (Povestea magului…), unde basmul are sensul său etimologic de minciună, acreditat în literatura noastră veche (forma preponderentă e basnă).

Dacă însă privim Povestea magului drept ceea ce a fost inițial, un proiect care urmărea lecuirea Prințului de habitudinea visării, trebuie să regândim semnificațiile.

În mai multe poeme, Eminescu se declară însă un adept și căutător al adevărului, căci arta nu înseamnă estetică pură, să „cârpim cerul cu stele” și să „mânjim marea cu valuri” (Epigonii)[6]. Basmul poeziei este un leac pentru durere, pe care o depășește poetizând: „melancolia-mi /…/ se face vers” (Singurătate).

Inițial, poetul pare a credita mai mult basmul poeziei („Ce e poezia? /…/ Strai de purpură și aur [veșmânt împărătesc – un alt aspect scenic] peste țărâna cea grea”[7]) decât „cugetarea sacră” care e „combinare măiestrită” (Epigonii), indescifrabilă, și decât gândirea filosofic-metafizică, „sistemă oarecare” (La moartea lui Neamțu) din „sisteme numeroase” (Epigonii)[8], elogiind o „lume [de demult] ce gândea în basme și vorbea în poezii” (Venere și Madonă).

În același timp însă, Eminescu este foarte sever cu delimitarea între adevăr și eroare/ mistificare: „Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?” (Criticilor mei). „E menirea-mi adevărul” (De vorbiți mă fac că n-aud), insistă poetul.

Poezia ca fantazare i se pare, până la urmă, un elan al lui Icar: basmele, „mitele /…/ merg pân-l-a veciei ușă,/ Dară arse cad din ceriuri și-mi ning capul cu cenușă”. Poezia nu-i revelează adevărul, de care totuși pare mai însetat decât de basm: „când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet” (Memento mori). E în stare chiar să afirme: „Nu urmați gândirii mele:/ Căci noianu-i de greșele” (Cu gândiri și cu imagini).

Dar, totuși, pentru a suporta „mizerii repetate” în „istoria lumii”, el bea „vinul poeziei ș-a gândirei /…/ păharul poeziei înfocate” (Memento mori).

Așa încât lucrurile se prevăd a fi complicate, în a departaja, pe de o parte, între concepțiile și viziunea lui intimă și, pe de altă parte, transpunerea în versuri a unor mite sau basme frumoase (fapt care se petrece totuși frecvent) ori a unei polemici de gânduri.

„Adevăr scăldat în mite” (Epigonii) – în mituri romantice – poate fi considerată, de multe ori, și poezia lui Eminescu. Dar și „sfinx pătrunsă de-nțeles”, și înțelesul nu este chiar atât de departe de noi.


[1] Acesta fugise din copilărie cu trupele de teatru și colindase țara, fusese sufleur, știa ce e în spatele cortinei și a decorurilor, citea tratate de artă dramatică, îi critica aspru pe Bolintineanu și Alecsandri pentru calitatea dramaturgiei lor etc.

[2] Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, vol. I, Ed. Minerva, Bucureşti, 1986, p. 84.

[3] Am arătat, altădată, că sunt două cosmogonii în Scrisoarea I, prima aparținând poetului și fiind travestită simbolic și a doua, expusă dialectic, este cea a dascălului. A se vedea capitolul „Lună tu, stăpân-a mării…”: Puncte de convergenţă între opera lui Antim Ivireanul şi cea a lui Mihai Eminescu, din teza noastră doctorală: Antim Ivireanul: avangarda literară a Paradisului. Viața și opera, Teologie pentru azi, București, 2010, p. 390-420, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/03/10/antim-ivireanul-avangarda-literara-a-paradisului-viata-si-opera-2010/

De altfel aici, în capitolul la care am făcut trimitere, se află, in nuce, multe dintre ideile esențiale care și-au aflat ulterior dezvoltarea în cartea noastră, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., și, respectiv, în cartea de față.

[4] Această intersectare a dus inițial la toate confuziile și este un factor de disimulare și obscurizare a autorului în opera sa, conștientă și premeditată. Eminescu se anonimizează într-un mod cu totul contrar marilor romantici europeni, de la Lamartine la Victor Hugo sau Byron, unde afirmarea de sine și subsemnarea ideilor în clar este o preocupare esențială. Concepția lui este una mult mai veche, fie că o considerăm clasică, shakespeariană sau românesc-medievală (mai degrabă). A nu se uita însă că Racine și Corneille erau receptați depreciativ de către Eminescu.

[5] Eminescu, Proză literară, postfaţă de Eugen Simion, EPL, Bucureşti, 1964, p. 48.

[6] Aceasta e menirea unui poet în lume?/ Pe valurile vremei, ca boabele de spume/ Să-nșire-ale lui vorbe, să spue verzi ș-uscate/ Cum luna se ivește, cum vântu-n codru bate?/ Dar ori câte ar scrie şi oricâte ar spune…/ Câmpii, pădure, lanuri fac asta de minune,/ O fac cu mult mai bine de cum o spui în vers./ Natura-alăturată cu-acel desemn prea șters/ Din lirica modernă – e mult, mult mai presus” (Icoană și privaz).

[7] Dacă nu cumva aceste versuri, așa cum credea Mircea Scarlat, sunt o ironie și reprezintă dezamăgirea poetului și nu un elogiu adus poeziei, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 74, n. 1. Și Dimitrie Cantemir ironiza, la un moment dat, atât „himera filosofilor”, cât și „basna poeticească”, cf. Istoria ieroglifică, ed. cit., p. 43, 75, 241.

[8] Multe studii și eseuri despre Eminescu s-au ambiționat, însă, să descopere o dependență filosofică fundamentală, dacă una poetică este imposibil.

Did you like this? Share it: