Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Argument

Călinescu a făcut cel puțin două aprecieri care nu au fost decât rarisim luate în considerare. Asupra primei ne-a atras atenția Mircea Scarlat: „Cea mai curentă prejudecată întreținută de noi înșine și de străini este că suntem o națiune tânără, bineînțeles în stare de un frumos viitor […] Nici datele istoriei, nici examenul etnologic nu confirmă tinerețea noastră”[1].

Cea de-a doua este: „Ideea că cultura română e deschisă cu prea multă grabă la orice infiltrație străină este complet eronată, istoria literară descoperind, dimpotrivă, o surdă și bănuitoare rezistență”[2].

Exponentul cel mai de seamă al acestei surde și bănuitoare rezistențe[3] este – în opinia noastră, pe care vom încerca să o justificăm în cele ce urmează – chiar Eminescu: ceea ce nu reprezintă deloc o contrazicere a lui Mircea Eliade, la a cărui opinie aderăm fără rezerve, în privința faptului că Eminescu este „cel mai cultivat poet al secolului [XIX], singurul care poate fi alăturat lui Goethe”[4].

Fiind însă un poet al marilor sinteze și al deducțiilor de amplitudine, vasta sa cultură nu mai poate fi reperată ușor sub forma unor urme concludente și irefutabile. Între urmele al căror caracter poate fi deslușit considerăm că se numără și cele ce aparțin literaturii române vechi.

Absolut relevant este faptul că nici Călinescu, nici Vianu și nici exegeza ulterioară nu i-au delegat poeziei romantice europene acea calitate de a-l fi inspirat pe Eminescu sau de a fi provocat geneza poeziei eminesciene, ba chiar i-au refuzat-o categoric. Încât s-a născut în istoria literară românească ceea ce Del Conte a denunțat ca „atomismul personalităților izolate”[5].

Și nu numai atât, ci și, în absența unei literaturi/ poezii genetrix, s-a apelat exclusiv la filosofie: Schopenhauer, Platon, Kant, Hegel, Spinoza, Nietzsche, filosofia religioasă indiană: adevărat haos originar. Este neîndoielnic, însă, că Eminescu a receptat filosofia vremii sale, ca și spiritul literaturii și al veacului romantic. M. Scarlat sesiza, de asemenea, că „la adevărata epocă de aur a poeziei române vechi (Dosoftei, Miron Costin) nu se fac referiri în Epigonii”, pentru că „elogiile din acest poem sunt adresate unor autori care, în intenția lui Eminescu, ar fi oferit exemple de poezie naivă, în sensul schillerian al termenului…”[6].

Faptul este ilustrativ pentru a înțelege că Eminescu aprecia poezia pașoptistă drept o perioadă distinctă în istoria literară românească, dar care, în mod cert, nu putea forma singura sa tradiție poetică. Și nu credem că Eminescu era mai puțin conștient decât Călinescu de faptul că nu suntem o națiune tânără.

Mai mult decât atât, însăși perioada pașoptistă avea toată atenția îndreptată spre trecut, paseismul fiind o trăsătură esențială a romantismului. Trebuie deci menționat neapărat aici și un aspect adesea trecut cu vederea și neadus în discuție, în general, de eminescologi, acela al consolidării, în epoca pașoptist-romantică, a interesului pentru descoperirea și valorificarea tradiției literare românești, curent în care a crescut și a fost educat Eminescu.

Acest lucru îl arăta, încă din 1929, Nicolae Iorga: „Tipărirea cronicelor lui Kogălniceanu a exercitat o foarte mare acțiune asupra literaturii românești de atunci. Negruzzi, din Sobieski și românii, din Lăpușneanu, nu se poate închipui fără de tipărirea Letopisețelor. Kogălniceanu el însuși a luat din aceste cronici inspirația pentru nuvelele sale istorice. Tot de la dânsul și puțintel și de la cronicile muntene, publicate de Laurian și Bălcescu, a plecat o parte din scrisul, foarte artificial, dar foarte elegant și cu o pasiune de viață istorică, pe care nu o poate avea decât un om atât de delicat și atât de fin cum era, el, al lui Alexandru Odobescu.

Dar, prin anii 1860, urmând pe Kogălniceanu, care încetase acum astfel de publicații, au apărut documentele românești prezentate de Hașdeu în Arhiva istorică. O adevărată revelație a unei limbi alta decât a cronicilor, de atâtea ori cu mai multă libertate decât aceasta. A fost din nou un avânt din trecut, un șivoi de viață care a măturat o mulțime de elemente artificiale și a lăsat mâlul fecund, din care a putut să răsară altă literatură și altă poezie [etc.] […] Supt toate aceste înrâuriri diverse, în lumea din Viena s-a creat nu numai în Eminescu, ci și în alții, spiritul acela nou, pe care geniul lui Eminescu l-a întrupat cu o splendoare care mai târziu numai a fost prețuită”[7].


[1] G. Călinescu, Istoria literaturii române. Compendiu, EPL, București, 1968, p. 13, apud Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. II, op. cit., p. 17.

[2] G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție nouă revăzută de autor, text stabilit de Al. Piru, Ed. Vlad & Vlad, Craiova, 1993, p. 683.

[3] Sorin Alexandrescu observă: „De la Eminescu la Blaga și Ion Alexandru, de la Creangă la Sadoveanu și Marin Preda, numeroși scriitori români au îmbinat inovațiile estetice cu un tradiționalism ideologic.

Față de alte culturi, precum cea franceză, de exemplu, în care marile nume aparțin mai ales scriitorilor care au provocat rupturile cele mai spectaculoase cu trecutul, situația culturii române poate părea neobișnuită”, cf. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, Ed. Univers, București, 1998, p. 36.

[4] Cf. Mircea Handoca, Mircea Eliade. Câteva ipostaze ale unei personalități proteice, Ed. Minerva, București, 1992, p. 179.

[5] Rosa del Conte, op. cit., p. 277.

[6] Mircea Scarlat, op. cit., p. 40.

[7] Nicolae Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, 1929, cap. Expresia integrală a sufletului românesc: Mihail Eminescu, reluat în: N. Iorga, Eminescu, ediție îngrijită, studiu introductiv, note și bibliografie de Nicolae Liu, Ed. Junimea, Iași, 1981, p. 193-194.

Pe calea deschisă de Iorga urmează și Dan Zamfirescu, Eminescu și literatura română veche, în Luceafărul din 25 aprilie 1964, reprodus în vol. Contribuții la istoria literaturii române vechi, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1981, p. 43-53:

„Interesul pentru studierea vechii noastre culturi într-o perspectivă nouă, admirația pentru operele și figurile cărturarilor din trecut și folosirea în special a cronicilor ca izvoare de inspirație literară […] datează din epoca pașoptiștilor, este opera lor. Ei adună și tipăresc întâia oară cronicile Moldovei (Kogălniceanu) și ale Țării Românești (Bălcescu și Laurian), realizare epocală cu influențe profunde asupra evoluției ulterioare a literaturii noastre.

Tot lor le aparține întâia mare izbândă literară inspirată de aceste cronici – nuvela Alexandru Lăpușneanul – și cea mai bogată sinteză (până la Eminescu) între tendințele de modernizare a limbii literare și prețuirea tradiției lingvistice păstrată în scrierile vechi: limba lui Bălcescu, pe care Eminescu o considera «culmea la care a ajuns românimea îndeobște de la 1560 începând și până astăzi» [Bălcescu și urmașii săi, în Timpul, 24 nov. 1878].

Contemporanul de dincolo de munți al lui Negruzzi, Bălcescu și Kogălniceanu, eruditul blăjean Timotei Cipariu (n. 1805) întemeiază, cam în aceeași vreme, studiul filologic al textelor vechi românești, adunând cu o râvnă deosebită tipărituri și manuscrise de pe tot cuprinsul pământului românesc în vasta sa bibliotecă. […].

Opera pașoptiștilor este continuată, în toate aspectele ei esențiale, de Al. Odobescu și B. P. Hașdeu. Împărtășind punctul de vedere pașoptist asupra căilor de urmat în făurirea unei culturi naționale originale, amândoi scriu opere literare inspirate din cronici.[…] Eminescu se formează, deci, în această ambianță (s. n.) […].

Fostul elev în trecere al gimnaziului de la Blaj într-o vreme când director era Cipariu, se dovedește el însuși un ciparian convins […] prin pasiunea cu care adună «hârțoage vechi», spre a descoperi în ele «dulcea limbă a trecutului» opunând-o «păsăreștii gazetarilor». […] Eminescu era la curent cu literatura românească de specialitate și reușise în felul acesta să afle despre mai toate scrierile, originale și traduse, manuscrise și tipărite, care compun ceea ce numim de obicei literatură română veche. […]

Orizonturile ideologice și dimensiunile artistice ale operei lui Mihai Eminescu nu pot fi înțelese în afara preocupării sale permanente pentru cunoașterea tuturor etapelor și formelor de manifestare a geniului creator al poporului său. […] Opera eminesciană devine astfel cea mai tradițională și totodată cea mai revoluționară a literaturii române moderne (s. n.)”.

A se vedea, de asemenea, și Al. Andriescu, Stil și limbaj, Ed. Junimea, Iași, 1977, p. 111-158 (cap. Redescoperirea textelor vechi în secolul al XIX-lea).

Did you like this? Share it: