Pavel l-a învățat să bată toaca. S-a urcat cu el în clopotniță și l-a învățat să bata toaca în mod evlavios, cu solemnitate sfântă. „Pentru că atunci când bați toaca, tu, de fapt, trezești conștiințele oamenilor, le chemi la Biserică, le chemi la viața cu Dumnezeu. Și de aceea e important ca să bați toaca și clopotul fiind tu însuți rugăciune, dacă vrei să înceapă rugăciunea și în alții”. Cuvinte importante! Copiii credincioși, care vin la Biserică luminați de Dumnezeu, au nevoie să li se explice în mod profund toate lucrurile din Biserică și din viața Bisericii.

Tot el e omul din altar care aprinde cădelnița, care iese cu lumânarea la Dumnezeiasca Evanghelie, care precede ieșirea sfântă cu Cinstitele Daruri. Pentru că Teodor învață toate lucrurile cu bucurie și vine la Biserică ca să-I slujească lui Dumnezeu împreună cu Preoții Bisericii.

Pavel e cântărețul Bisericii. El a organizat corul, el ține strana, el aranjează Biserica de slujbă. Și chiar dacă ziua lui liturgică începe la 5, el nu se plânge niciodată că se trezește așa de devreme. Pentru că pregătirea pentru Slujbe este, mai întâi de toate, o așezare în starea de rugăciune. Și Pavel își începe ziua cu rugăciunea minții, cu liniștirea simțurilor, pentru ca apoi să înceapă să vorbească și să cânte, să își moduleze glasul pentru cântare. Pentru că la strană cântarea și rugăciunea se împletesc la tot pasul, iar pregătirea pentru Slujbe înseamnă să scapi de împotrivirile din voce, dar și să ai inima coborâtă în pocăință. Căci de la strană trebuie să se audă glasul pocăinței, glasul rugăciunii smerite, curate și nu sentimente nedefinite și aluviuni ale păcatelor.

Ce fac însă Preoții Bisericii înainte de Slujbe? Cum se pregătesc ei pentru a sluji Domnului? Se pregătesc să se pună în fața Sfintei Mese cu conștiința că sunt robii netrebnici ai Dumnezeului Celui Preasfânt și Preacurat, ai singurului Dumnezeu. Și știu că nu ei slujesc, ci prin ei Dumnezeu Își arată lucrarea Lui și slava Lui. Pentru că Dumnezeu e Cel care Se dă pe Sine nouă și ne umple de slava Lui, pentru ca viață să avem. Viață dumnezeiască.

Părintele Ilie se pregătește pentru slujire ca pentru nunta duhovnicească cu Dumnezeu. Pentru că slujirea, pentru el, e o venire la Dumnezeu și o lipire de El cu totul, pentru a-I sluji Lui. Deși e un om care nu se îngrijește de multe, când vine să slujească Domnului, mintea Lui e luminată doar de slava lui Dumnezeu. Căci El e Cel care obosește mintea lui cu totul, atâta timp cât o umple de curăția Lui dumnezeiască și de simțiri și gânduri sfinte.

Iar Preoții lui Dumnezeu au nevoie numai de El atunci când slujesc. Pentru că El îi luminează, El îi întărește, El le dă cuvânt în inima lor și inima lor se umple de slujire și de cuvântare sfântă. Și Părintele Ilie îmi spune adesea că Dumnezeu îl obosește în mod plăcut, în mod sfânt, în mod dumnezeiesc. „Căci uneori mi se oprește mintea și nu mai pot să mă rog. Nu mai pot nici să citesc, nici să gândesc. Și cu toate astea citesc rugăciunile, slujesc, vorbesc…dar mintea mea e oprită, e introdusă într-o tăcere și într-o neclintire sfântă, unde, fără niciun gând și nicio mișcare a minții, stau și Îi slujesc lui Dumnezeu în nemișcarea minții cu care eu Îl iubesc pe El”.

„Dar e vorba de oboseală sau numai de pătimirea celor dumnezeiești la modul sfânt?”, îl întreb eu. Și el îmi spune: „E și una și alta! Pentru că viața preoțească, după cum știi prea bine, e o oboseală continuă…dar, în același timp, când Dumnezeu te umple cu slava Lui și de nemișcare interioară, atunci oboseala slavei Lui se adaugă oboselii noastre de zi cu zi”.

Părintele Ilie nu e înțeles de oameni în adâncul lui. Și e normal să fie așa! Pentru că oamenii, astăzi, vin la Biserică pentru Slujbe, pentru rugăciuni, pentru sfaturi, vin pentru ei și nu dau prea multă importanță Slujitorilor Bisericii. Căutarea egoistă a mântuirii, care nu are de-a face cu viața Bisericii, primează. Fapt pentru care, credincioșii încă începători, încă neluminați de gânduri mari, încă nedelicați, vin doar pentru ei și vor lucruri pentru ei, dar în indiferență față de cei care îi ajută.

Însă adevărații oameni ai Bisericii se gândesc la toți și la toate, pentru că știu că mântuirea e împreună și nu separat. Și dacă ne-ar păsa de adâncul oamenilor, atunci Părintele Ilie nu ar fi atât de necunoscut oamenilor, pentru că oamenii ar vedea în el cum lucrează degetul Lui. Sau, mai bine zis, dacă am avea ochi pentru toți oamenii, atunci am găsi lucrarea lui Dumnezeu în foarte mulți și atunci nu am mai devaloriza în mintea noastră atât de mult omul.

Căci mă uitam mai ieri pe stradă…Un șarlatan, cu mai mulți câini, scotea bani de la trecători pentru că îi lăsa să se pozeze între droaia de câini. Lângă el, înșirați în 100 de metri, erau 3 cerșetori. Și mulți se opreau la câini, dar nimeni la cerșetori. Semn că valorizăm mai mult câinii decât oamenii.

Iar Părintele Ilie accentuează adesea în predicile sale că valoarea omului constă în chipul lui Dumnezeu în el, adică în faptul că, în întregime, omul a fost făcut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Și dacă omul este mintea și glasul și prietenul creației văzute, el e chemat să fie preotul acestei lumi. Pentru că noi și casa noastră, întreaga lume, avem un drum comun: Împărăția lui Dumnezeu. Și pe aceasta o iubim, o așteptăm și pentru ea ne pregătim.

Însă Părintele Ilie știe că oamenii se schimbă, doar dacă devin eclesiali. De aceea, pentru el Spovedania este continua curățire a casei noastre interioare, pentru ca în ea să Îl primim pe Domnul, Cel euharistic. Și alături de acestea două mari Taine din viața noastră, el insistă pe rugăciune, pe post, pe paza gândurilor și pe citirile teologice. Pentru că toate 4 aprind toată ființa noastră de doruri și așteptări sfinte. „Iar dacă omul se luptă cu el însuși pentru a-I sluji lui Dumnezeu, atunci el se luptă lupta cea bună. Pentru că lupta noastră e lupta pentru sfințire permanentă, pentru dăruirea noastră cu totul lui Dumnezeu”.

Razele soarelui de primăvară intră prin geamul altarului și învăluie Crucea Domnului, cea mare, care umbrește altarul. Iar din fața Sfintei Mese, Crucea e văzută ca fiind plină de lumina soarelui, așa după cum și este plină de slava Lui, a Soarelui celui veșnic. Iar Dumnezeu, Care, prin slava Lui, ne-a îmbrăcat în harul Preoției, ne face să avem rădăcini adânci, acolo, în fața Sfintei Mese, și să îndrăznim lucruri mai presus de fire: să Îl cerem și să Îl primim pe palmele noastre pe Domnul slavei, Cel care ni Se dă nouă ca mâncare și băutură spre viața veșnică. Și în loc să fim spulberați de slava Lui dinaintea Sfintei Mese, noi simțim că ne umplem de slava Lui ca pace care ne copleșește mintea și toate simțurile, care ne obosește cu totul atât de plăcut și sfânt.

Did you like this? Share it: