Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Spiritul restaurator pașoptist își are însă momentele premergătoare în literatura prepașoptistă – chiar în lirica neoanacreontică – dar mai cu seamă are un precursor, pe cât de erudit pe atât de talentat, în persoana lui Ion Budai-Deleanu, autorul Țiganiadei. Opera sa presupune o largă intertextualitate, un dialog al textelor care îi reunește atât pe Homer, Vergiliu, Dante, Milton (cu al său Paradis pierdut, la care a recurs destul de mult, ca – întâmplător? –, puțin mai târziu, Heliade Rădulescu într-o epopee cosmogonică, Anatolida) sau Cervantes, dar și tradiția literară românească și bizantină, cu tot ceea ce presupune ea și considerăm noi astăzi că face parte din canonul literaturii române vechi: cazanii, cronici, cronografe (bizantine și românești), hagiografii[1].

Având în vedere toate acestea, nu ni se mai pare că Eminescu ar mai putea fi acuzat cu atâta ușurință că este…anacronic în dorința lui de a recupera literatura română medievală.

Un poet modernist ca Arghezi – care este așezat în imediata vecinătate a lui Eminescu, ca și creator de limbă poetică – a sesizat înrudirea dintre Eminescu și epoca veche pe un palier de creație la care mărturisesc că nu m-aș fi gândit și la care n-am văzut nicăieri altundeva să se facă referire, și anume pe acela al efortului creator îndelungat și constant-epuizant (iar Arghezi mărturisește indirect maeștri comuni, în arta poetică, cu Eminescu)[2].

S-a evitat în permanență, însă, cu aportul unei istorii românești agitate, cercetarea unei geneze a operei sale pornind de la izvoare autohtone, cum ar fi fost, de fapt, cel mai firesc și de la care ar fi trebuit să debuteze investigațiile exegetice, urmărindu-se concomitent anexările culturale pe care Eminescu le putea realiza în procesul dezvoltării pasiunii sale erudit-creatoare.

Ne-am propus, prin urmare, să desțelenim o arie destul de vastă a interesului eminescian și să privim cu mult mai multă seriozitate spre capacitatea și virtuțile literare ale unui trecut poetico-literar românesc. Asupra lui s-a atras atenția în mai multe rânduri, în articole și studii serioase și bine documentate, față de care istoria critică românească și eminescologia noastră au rămas, cel mai adesea, inerte.

Încercând să evităm aspectul exhaustiv al reproducerii acelor contribuții, la care ne vom mai referi, punctual, pe parcursul lucrării noastre, când va fi cazul, ne oprim deocamdată la câteva repere pe care le-am considerat mai importante în a semnala apoziția lui Eminescu față de literatura veche.

Astfel, pe la începutul secolului al XX-lea, la scurtă vreme după ce Maiorescu donase, în sfârșit (după semnale de alarmă și somații în presă), manuscrisele/ caietele lui Eminescu Academiei Române (în 1902), Ilarie Chendi remarca pasiunea cu care Eminescu a studiat și a cunoscut vechea literatură românească.

După el, Nicolae Iorga și apoi D. Murărașu vor face sesizări în aceeași direcție, a recuperării vechii literaturi și istorii românești de către poet, în opera sa[3]. Sesizările lor nu au fost însoțite însă de un comentariu probator al faptelor aduse în discuție.

Aceste avertismente nu au găsit, prin urmare, decât foarte târziu un ecou în critica noastră literară. După cum am văzut mai sus, abia după publicarea cercetărilor lui Călinescu și a primelor cinci volume din ediția Perpessicius, Rosa del Conte a elaborat un studiu amplu dedicat lui Eminescu, în care a luat în discuție și relația poetului cu tradiția sa literară veche.


[1] Astfel, amănunte ale istoriei medievale românești sunt preluate din cronici, detaliul intervenției Sfinților în războaie de partea românilor este reprodus după Ureche (a cărui cronică este și menționată în câteva rânduri) și Costin, prima parte din descrierea Raiului, de către Parpangel, corespunde referatului omiletic tradițional și relatărilor Cazaniei lui Varlaam, în două note de subsol sunt menționați „scriptorii bizantinești” și cronograful lui Duca Honiates (a se vedea Ion Budai-Deleanu, Țiganiada, ediție îngrijită de Florea Fugariu, Ed. Minerva, București, 1985, p. 63, n. 1 și p. 108, n. 1), în altă parte, amintind pe Dosoftei și Viețile Sfinților, laudă simțul său poetic și lingvistic superior (Idem, p. 47) etc.

Bibliografia la care a apelat Budai-Deleanu operează, de altfel, o sinteză care nu este străină tradiției. Mă gândesc la Divanul lui Cantemir, dar și la prologul Viieții lumii a lui Miron Costin, care îi menționează deopotrivă pe Homer, Vergiliu și pe Sfinții Imnografi reprezentativi pentru poezia imnică bizantină: Andrei Criteanul (sec. VII-VIII), Ioan Damaschin, Cosma de Maiuma (sec. VIII), Teofan al Niceei, Mitrofan al Smirnei (sec. IX).

Un scurt exemplu din Țiganiada este chiar grăitor pentru pledoaria noastră: în Cântul IV, în descrierea unei confruntări a lui Vlad Țepeș cu turcii, Budai-Deleanu recurge la imagini poetice precum „printre dânșii drumu-ș deschide /…/ larg potec printre păgâni-ș’ face /…/ vin turcii cât frună și iarbă(Idem, p. 125, 128), care sunt preluări, între altele, din cronograful lui Mihail Moxa și pe care le vom regăsi în Scrisoarea III („La Nicopole văzut-ai câte tabere s-au strâns/ Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins./ Când văzui a lor mulțime, câtă frunză, câtă iarbă /…/ Durduind soseau călării ca un zid înalt de suliți,/ Printre cetele păgâne trec rupându-și large uliți” (s. n.)).

Menționăm că analogii între Scrisoarea III și Țiganiada au fost făcute, înaintea noastră, de G. I. Tohăneanu, Eminesciene. Eminescu și limba română, Ed. Facla, Timișoara, 1989, p. 30-31. Numai că el nu a cunoscut sursa comună, care este, cel puțin într-un caz, cronograful lui Mihail Moxa.

Pentru alte apropieri semnificative de Eminescu, a se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Țiganiada: tradiție și inovație. Aventura scriiturii și canonul literar românesc, Teologie pentru azi, București, 2012, p. 54-60, 92, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2012/07/19/tiganiada-traditie-si-inovatie/.

[2] Cf. Tudor Arghezi, Eminescu, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 13, 37, 41-43.

[3] A se vedea și: Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 8-13, cf. 
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

Did you like this? Share it: