Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Însă, în 1955, Alexandru Elian a scos la lumină manuscrisele vechi care i-au aparținut lui Eminescu, depozitate la Academia Română. El are deopotrivă meritul de a fi urmărit cu tenacitate pasiunea bibliofilă de o viață a lui Eminescu, relația lui cu literatura română veche, folosind toate informațiile de care putea dispune (memoriile celor care l-au cunoscut, scrisori, documente), și de a fi investigat itinerarul manuscriselor vechi, provenind din vestita ladă a poetului, descoperindu-le destinația finală, și anume Biblioteca Academiei Române[1].

Motivul pentru care nu s-a știut multă vreme ce s-a făcut cu ele este acela că Titu Maiorescu, custodele temporar și donatorul către Biblioteca Academiei, în 1904 (la un interval de doi ani diferență față de prima donație, cea a caietelor Eminescu[2]), a oferit o altă versiune, spunând că au aparținut tatălui său[3]. Identificarea s-a făcut prin comparația cu „fragmentele reproduse cu cea mai mare precizie filologică în Chrestomație[4][5].

Pe baza lor, s-a putut trage cu certitudine concluzia că cele 25 de manuscrise, formând donația lui Maiorescu din 1904, sunt cele pe care Eminescu implora zadarnic a-i fi returnate, în ultimii ani ai vieții[6].

Elian demonstrează peremptoriu, urmărind surse certe, că interesul lui Eminescu pentru literatura veche a fost precoce, constant și definitiv: știa slova chirilică de la 12 ani, citise biblioteca părintească de la Ipotești, a fost bibliotecarul gimnaziștilor români la Cernăuți, și-a luat cărțile vechi, românești și nemțești, cu sine la studii în străinătate, a fost – după întoarcerea de la studii – bibliotecar, timp în care a citit și volumele de literatură veche (din care unele mai păstrează adnotările sale) și a determinat recuperarea unui important patrimoniu prin achiziționarea de cărți vechi pentru Biblioteca Centrală din Iași (a făcut două recomandări, pe 15 octombrie 1874[7] și pe 6 martie 1875[8]), a purtat apoi la București cu sine lada cu tomuri prăfuite („multe vechituri, manuscripte și tipărituri vechi românești”[9]), împreună cu averea de ploșnițe, șoareci și molii, era găsit de prietenii care-l vizitau pururea în compania cărților vechi („precum psaltiri, ceasloave, biblii și o mulțime de hârțoage rupte”[10]) și a murit îndurerat că nu i s-au mai restituit cărțile de către cei care se angajaseră să le păstreze.

Acesta este, reliefat prin surse biografice, portretul pe care și-l face singur, în avatarii săi, Dionis[11] și Toma Nour[12], și care se poate citi printre rânduri și în poeme: „În volumul ros de molii/ Cauţi noaptea adevăr” (Pajul Cupidon…); „Gândirea mea în vremi trecute-noată,/ Deschid volume mari şi vechi tipicuri” (o versiune a unui Sonet[13]). Credem că e destul de elocvent pentru a determina o cercetare minuțioasă și apriată a acestor surse, fapt care, însă, nu s-a petrecut.


[1] Al. Elian, Eminescu și vechiul scris românesc, în Studii și cercetări de bibliologie, I, 1955, p. 129-160, reluat în: Alexandru Elian, Bizanțul, Biserica și cultura românească. Studii și articole de istorie, ediție îngrijită de Pr. Prof. Dr. Vasile V. Muntean, Ed. Trinitas, Iași, 2003, p. 347-378. Vom cita din ediția a doua.

[2] În afară de acestea două, pentru care, după cum nota Petru Creția, Maiorescu „se simte obligat să-și aroge un titlu de proprietate pe care nu-l avea”, afirmând că i le-ar fi dăruit poetul, „a mai existat o donație de cărți aparținând lui Eminescu, făcută de Matei Eminescu […]. La Matei ajunseseră, din biblioteca fratelui său, 400 de volume (L’Indépendence roumaine, 17 mai 1895). A oferit Bibliotecii Centrale Universitare din București 37 de titluri în 142 de volume, din care Biblioteca a reținut doar 16 titluri în 52 de volume, adică numai cărțile pe care nu le avea în fondurile sale, ignorând proveniența lor. Pe de altă parte, D. Vatamaniuc m-a informat că a găsit la BCU cărți aparținând lui Eminescu ale căror însemnări marginale, autografe ale lui Eminescu, au fost, cel puțin în câteva cazuri, șterse de bibliotecari”, cf. Petru Creția, Testamentul unui eminescolog, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 143-144, n. *.

[3] Elian a investigat până și această ultimă ipoteză – dovedindu-i nejustificarea –, deși avea toate probele că era vorba de cărți vechi recuperate (și salvate pentru patrimoniul național) de Eminescu de la anticari sau din alte surse.

[4] Este vorba de Chrestomatie roumaine, Leipzig, 1891, pentru alcătuirea căreia Moses Gaster a împrumutat zece manuscrise de la Eminescu.

[5] Alexandru Elian, Bizanțul…, op. cit., p. 366.

[6] Cf. Idem, p. 368-369:

  1. Istorie a unui vetiaz anume Doncilă; Cântecul lui Ștefan Vodă cu a lui Constantin Vodă…; Gromovnic / sec. XIX / ms. rom. 3078;

  2. Psaltichie românească / sec. XIX / ms. rom. 3249;

  3. Ritorică / sec. XIX / ms. rom. 3143;

  4. Mărturie pentru sfântul Calist… / sec. XIX / ms. rom. 2799;

  5. Proimion a lui Neofit Peloponisianul… / sec. XIX / ms. rom. 3097;

  6. Theatron politicon / sec. XIX / ms. rom. 3141;

  7. Elisaveta sau cei surguniți în Săberia / sec. XIX / ms. rom. 3142;

  8. Cuvănt pentru viitoarea giudecată și pentru sfărșitul lumii / sec. XIX / ms. rom. 3010;

  9. Tretaj pentru tihnologhia etimologhii; Bunele năravuri; Învățătură în scurt pentru creștinătate / sec. XIX / ms. rom. 3051;

  10. Psaltichie românească și grecească / sec. XIX / ms. rom. 3012;

  11. Istoria lui Gil Blas de Santilana / sec. XIX / ms. rom. 3167;

  12. Pravoslavnică învățătură adecă Bogoslovie creștinească / sec. XIX / ms. rom. 2792;

  13. Zăbava fandasiei / sec. XIX / ms. rom. 2798;

  14. Colecțiune de poezii, cântece românești / sec. XIX / ms. rom. 3153;

  15. Besericeasca istorie / sec. XIX / ms. rom. 2984;

  16. Istorie de obște a lumii / sec. XIX / ms. rom. 2791;

  17. Viața pré cuviosului părintelui nostru Vasile cel Nou; Capete a faptelor celor bune a lui Theodor de Edesa / sec. XVIII / ms. rom. 2775;

  18. Tomul al doilé a lui Iliodor / sec. XVIII / ms. rom. 2774;

  19. Cărticică sfătuitoare pentru păziré celor cinci simțiri și ai nălucirei și a minții și a inimii…, a Sfântului Nicodim Aghioritul / sec. XIX / ms. rom. 3074;

  20. Pentru pustietate sau săngurătate, de Oxenstierna / sec. XVIII / ms. rom. 2773;

  21. Geografie…, Jurnalul mergerii boierilor deputați în Țarigrad… / sec. XIX / ms. rom. 2771;

  22. Theatron politicon… / sec. XVIII / ms. rom. 2770;

  23. Enhirid… / sec. XIX / ms. rom. 2772;

  24. Hronograful sfântului Dimitrie Rostovski; A lui Iliodoru Istorie ethiopenească; Istoria Aretusii și a Împăratului Iraclie tatăl său; Viața și petreceré a celoru dentru sfinți cuvioși părinții noștri Varlaam și Iosaf Indiianilor/ sec. XIX / ms. rom. 2769;

  25. Întămplările lui Tilimah, fiul lui Odiseu / sec. XVIII / ms. rom. 2760.

[7] Cuprinde 4 codice, cf. Idem, p. 349:

  1. Istoria universală de la zidirea lumii până la Constantin și Iulian (cronograf românesc);

  2. Grigorie Sinaitul, Capete;

  3. Pentru sfârșitul lumii și pentru Antichrist; Neofit, Înfruntarea Jidovilor;

  4. manuscris după ediția scrierilor ascetice ale lui Isaac Sirul, tipărite la Lipsca, 1770, de Nichifor Theotokis.

Elian pomenește că „între cărțile vechi recomandate de Eminescu în raportul său, se află și Acatistul românesc, imprimat în 1673, la Uniev, de Mitropolitul Dosoftei al Moldovei” (p. 348, n. 4).

[8] Lista acestora cuprinde alte 25 de cărți, 18 tipărituri și 7 manuscrise. Sunt reproduse după tabelul întocmit de Eminescu, cf. Idem, p. 350-352:

Tipărituri:

  1. Apostol, Buzău, 1743;

  2. Atărnare in loc de scrisoare asupra tarafului Okellistilor pentru firea a toată lumea (dela Ocellus Lucanus, adept al lui Pythagora s-a conservat scrierea „despre natura universului”. Contra acestei și apărătorilor ei e îndreptată scrierea presentă). S’au tălmăcit și s’au adunat de înțeleptul dascăl Petru Stamatiadi, 1773.

  3. Sinopsis, Râmnic, 1783;

  4. Macarie S[â]ntul. Omilie…, București, 1785;

  5. Amfilohie Ep[isco]pul titular al Hotinului. Învățătura geograficească, Iași, 1795;

  6. Pilde filosofești;

  7. Ioan Damaschin S[â]ntul. Descoperire cu amăruntul a pravoslavnicei credințe, Iași, 1806;

  8. Kekrografion…, Neamț, 1814;

  9. Eugenie Bulgariul Archep[isco]p. Îndeletnicire iubitoare de D[umne]zeu, 4 vol, Iași, 1815-1819;

  10. Efrem Syrul. Cuvintele și învețaturile lui…, Neamț, 1818;

  11. Florian. Istoria lui Numa Pompilie tradusă de Beldiman, 2 vol., Iași, 1820;

  12. Vasilii cel Mare și Grigorie. Cuvinte puține din cele multe ale lor, București, 1826;

  13. Nikodim Monahul. Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simțiri, Iași, 1826.

  14. A condicii criminalicești cartea I-ea și a doua (Ioan Sandul Sturdza VV.), Iași, 1826;

  15. Ilie Miniat (Epp. Cernicăi). Didachii sau cuvinte de învățătură, Iași, 1837;

  16. Chronograf sau numărare de ani, Neamț, 1837;

  17. Kyriacodromion…, Buzău, 1839;

  18. Pann Anton. Fabule și istorioare, 2 vol., București, 1847.

Manuscrise: 1. Cărtică carele una câte una numărând în scurt nouele Isvodiri ale Latinilor le vădește cu mustrare, 1756;

  1. Prorocia fericitului Agatanghel (această carte a fost tipărită de mai multe ori însă cel de’ntăi tipariu este din 1818), 1817;

  2. Minunile Maicei Domnului (ms. din secolul trecut. Cartea a fost tipărită de mai multe ori, cel întâiu tipariu însă este din 1820);

  3. Fără titlu. Un roman în formă de autobiografie, 1791;

  4. Astrologie importantă pentru termenii meteorologici pân la foaia 43. De aici pân la sferșit Întrebări și respunsuri <…> asupra legii creștinești, Putna, 1799;

  5. Priveliște politicească, în care se cuprinde scumpă sfătuire, ce se cade a face un Domn și de ce a se feri, 1813;

  6. Fără titlu. O comedie în versuri trad. din franțuzește…, 1817.

[9] Cf. Idem, p. 357.

[10] Cf. Ibidem.

[11] „Într-un colţ al casei, la pământ, dormeau una peste alta vo câteva sute de cărţi vechi, multe din ele greceşti, pline de învăţătură bizantină” (Sărmanul Dionis), cf. Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 36.

[12] „Printr-o claie prăfuită de cărţi vechi (am o predilecţiune pentru vechituri), am dat peste un volum mai nou…”; „Mi-ar fi plăcut mult să trăiesc în trecut. Să fi trăit pe timpii aceia când domni îmbrăcaţi în haine de aur şi samur ascultau, de pe tronurile lor, în învechitele castele, consiliile divanului de oameni bătrâni – poporul entuziast şi creştin undoind ca valurile mărei în curtea domniei – iară eu în mijlocul acestor capete încoronate de părul alb al înţelepciunei, în mijlocul poporului plin de focul entuziasmului, să fiu inima lor plină de geniu, capul cel plin de inspiraţiune – preot durerilor şi bucuriilor – bardul lor. Spre a hrăni acele vise şi mai mult, am deschis vro câteva cronice vechi…” (Geniu pustiu), cf. Idem, p. 103, 111-112.

[13] Mihai Eminescu, Opere alese I, EPL, 1964, p. 324.

Did you like this? Share it: