Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Reconstituind bibliografia care a luat în discuţie relația lui Eminescu cu textele vechi – între care cel mai important mi se pare studiul lui Paul Cernovodeanu care „tratează problema raporturilor creaţiei lui Eminescu cu trei dintre tipurile de cronografe care au circulat în literatura veche românească (Moxa, Danovici-Kigalas, Dimitri Rostovski), semnalând posibile influenţe la nivelul tropilor, dar și în tema cosmogonică, în structura Luceafărului, ca și în cea a poemului Memento mori” – Moraru se întreabă pe bună dreptate:

„Sunt aceste vechi scrieri doar documente care vor prilejui mereu contribuții documentare? Să luăm de pildă Proloagele apărute la Iaşi în 1682-1686. Admirabila colecție de povestiri și stihuri hagiografice a lui Dosoftei i-a fost, după cum arătase, încă din 1942, I. C. Chițimia, cunoscută lui Eminescu. Totuşi nu există până azi un studiu consacrat aportului ei la creația eminesciană. De asemeni, dacă ținem cont și de ipoteza paternităţii lui Dosoftei sau, cel puțin de cea a colaborării sale la traducerea cronografelor de tip Kigalas-Danovici în limba română, cronografe în care se află multe pasaje versificate, alături de atâtea legende şi povestiri istorice, un studiu privind legăturile lui Eminescu cu opera lui Dosoftei în ansamblul ei (lexic, teme, versificație) ar putea dezvălui și preciza multe aspecte ale artei poetice eminesciene”[1].

Din păcate, nici eu nu mă pot extinde spre acest studiu în lucrarea de față, care să cerceteze exclusiv ce relații există între operele lui Dosoftei și Eminescu. Pentru că e nevoie să stabilesc, mai întâi, pentru conștiința critică, existența unui aport masiv pe care l-a avut literatura veche în configurarea operei eminesciene, și nu doar la nivel de lexic, teme și (eventual) versificație, ci ajungând în straturi mult mai profunde ale interpretării.

Făcând observația liminară a faptului că Eminescu avea obiceiul de „a selecta din scrierile vechi în primul rând cuvinte și expresii”, Moraru se întreabă cum se vor fi metamorfozat ele în opera poetului, dar intuiește corect că o atare cercetare poate conduce la „o înțelegere mai complexă și nuanțată a viziunii poetice[2].

El afirmă, de asemenea: „Din punct de vedere literar, influența cronografelor s-a manifestat prin vehicularea unui număr foarte mare de teme și subiecte istorice, de elemente de caracterologie a personajelor, de topoi descriptivi și chiar de forme de versificație, pe care, într-o măsură sau alta, le regăsim atât în folclor, cât și în opera unor scriitori români ca Dosoftei, Miron Costin, N. Milescu, Antim Ivireanul, Constantin Cantacuzino stolnicul, N. Costin ș. a., până la Eminescu”[3].

Trebuie să spunem că literatura de tip bizantin, în ansamblul său, oferă impresia unor codici, unui corpus de texte catenate, care au continuitate indiferent de genul literar și de tema abordată, așa cum sunt și epocile istorice în cronografele bizantine. Așa va gândi Eminescu istoria în epopeicul său poem Memento mori, ecou al refrenului biblic-medieval vanitas vanitatum omnia vanitas și al temei ruinelor, în același timp biblică și romantică.

Dar o sursă a derivei și a indeciziei hermeneutice e dată tocmai de „confuziile care se petrec la nivelul așa-numitelor locuri comune literare, pe care le întâlnim în literaturile antice, în cele medievale și în folclor. Vanitas vanitatum, ubi sunt, fortuna labilis, memento mori, viața-vis, lumea-teatru sunt numai câteva asemenea motive prezente în scrierile religioase, în poemele medievale, în teatrul baroc, în bocetele populare”[4].

Sursologia, însă, nu trebuie să ne sperie prin labirintul de soluții exegetice, ci ea trebuie descifrată rezonabil.

Semnificativă este semnalarea similarităților izbitoare care există între fizionomia magului, din Strigoii lui Eminescu, și paginile care cuprind asemenea descrieri, precum Viața Sfântului Macarie Râmleanul, din Proloagele lui Dosoftei sau portretul lui Melhisedec, din Palia istorică[5]. Mag al cărui portret alții l-au dedus din Sakuntala[6]. De aceea, similitudinile trebuie discriminate, în determinarea surselor. Nu trebuie să se uite tradiția „filtrului autohton”, pe care îl detecta foarte corect Mircea Scarlat.


[1] Idem, p. 200-201.

[2] Idem, De nuptiis…, op. cit., p. 202.

[3] Idem, Cronografe, în Crestomație de Literatură Română Veche, vol. II, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 57-58.

[4] Idem, De nuptiis…, op. cit., p. 201-202.

[5] Cf. Idem, p. 203-204: Portretul magului din Strigoii pornește de la un pasaj hagiografic, pe care îl aflăm în viața „sfântului Macarie Râmleanul din tipăritura lui Dosoftei («Și luând aminte spre răsărit de la peșteră, vădzum închipuitură de podoabă de bărbat groznic, cu nemică altă îmbrăcat, fără numai cu peri albi. Că veniia adevăr fericitul Macarie. Și-i crescusă părul capului de a[n]i mulți și-i acoperiia tot trupul […]. Și-i era părul alb ca omătul, ni se punia pre ochi ceață de albiia lor. Și vădzum fața lui. Și de multe bătrâniațe nu i să vedia ochii, că-i era slobodzâte sufruncialele preste ochi. Iară unghile la mâni și la picioare câte de un cot era. Iară musteața acoperindu-i gura pogorâia de să mesteca cu barba și-mpreună-i agiungia până la picioare. Și când grăia ț-păria că grăiește de fund [ca dintr-un adânc]. Și-i era pialia ca de țăstul de broască…») […]

Cele mai frapante asemănări apar în descrierea magului din Strigoii: «Pe-un jilț tăiat în stâncă stă țapăn, palid, drept,/ Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;/ De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrân,/ În plete-i crește mușchiul și mușchi pe al lui sân/ Barba-n pământ i-ajunge și genele la piept […]. Bătrânul cu-a lui cârjă sus genele-și ridică»Cum, la rândul ei, descrierea din hagiografia lui Macarie Râmleanul are evidente trăsături comune cu cea a lui Melhisedec din varianta posedată de Gaster a Paliei bizantine în versiunea românească de pe la jumătatea secolului al XVII-lea, desigur că apropierile relevate nu țin să indice o relație textuală mecanică ci doar, luând în seamă fertilitatea contactelor lui Eminescu cu scrisul vechi românesc, mai ales în perioada ieșeană, să arate posibila sorginte a unei imagini care, recurentă în creația eminesciană, îi determină specificul”.

Însă nu pot fi de acord cu faptul că Sfântul Macarie Romanul ar fi un „personaj descins din mitografia despre gymnosofiști” (p. 206). A se vedea studiul meu despre Viața Sfântului Macarie Romanul, Teologie pentru azi, București, 2014, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2014/10/31/studiu-despre-viata-sfantului-macarie-romanul/.

A se vedea și ceea ce am spus aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/18/de-la-strigoii-la-luceafarul-1/.
Dar și articolul acesta în întregime, aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/tag/de-la-strigoii-la-luceafarul/.

[6] „Alexandru Bogdan […] a văzut și influența actului VII al akuntalei în Strigoii, îndeosebi în descrierea magului, pe care o atestă și Eugen Todoran”, cf. Amita Bhose, op. cit., p. 63.

Lucian Blaga avertizase mai demult că „istoria și critica noastră literară au făcut, după cum se știe, o adevărată vânătoare după ideile de împrumut ale lui Eminescu” și că, în loc să caute „matricea stilistică românească” și „cum s-a revelat această matrice în Eminescu”, „schopenhauerismului și budismului li s-a dat, în schimb, în opera lui Eminescu, proporții de elefantiază. Prea puțini și-au dat seama că aceste împrumuturi nu devin constitutive pentru personalitatea lui Eminescu, ci rămân elemente de conștiință suprapuse, prin natura lor poate tocmai contrare substanței sufletești intime a poetului. Eminescu cel adevărat e accesibil numai unei analize mai reverențioase”, cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. II, Spațiul mioritic, Ed. Humanitas, București, 1994, p. 201-202.

Did you like this? Share it: