Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 1 aprilie, 2017

State of mind

The lion has dug the grave of Saint Mary the Egyptian. The lion was behaved as a rational being, while we do not know to honor on God’s Saints.

The trees are returning to life. And we, the people, we need of life, and our life is called the ghostual life.

Why I do not say the spiritual life, but the ghostual life? For that I use the syntagma Holy Ghost and not Holy Spirit.

Orthodox Christians from Romania, in these days, are fasting. We are in the Great Lent. And we fast for that we fill of the glory of God.

And the theology of the Church must always be preached, for that to be very well known.

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [1]

Iubiții mei[1],

Sfântul Lucas [Λουκᾶς][2], pomenit anul acesta în Biserica noastră ca primul Iconar al Bisericii, a fost în același timp Medic, Istoric, Apostol și Evanghelist al Bisericii. A fost un om providențial și cu multe daruri dumnezeiești. Și el s-a născut în Antiohia Siriei și a pictat primele Icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațele sale, cât și primele Icoane ale Sfinților Apostoli Petros și Pavlos[3]. A adormit la vârsta de 80 de ani[4].

Și, în primul capitol al Evangheliei sale, el vorbește despre faptele Domnului ca despre „faptele încredințate pe deplin în[tre] noi” [Lc. 1, 1, BYZ]. Pe care noi le credem, pentru că Sfinții Apostoli ne-au încredințat despre ele.

Iar mărturiile evanghelice sunt primite de la cei care au fost singurii văzători ai lor dintru început [1, 2], adică de la Sfinții Apostoli ai Domnului. Căci numai cei care s-au făcut slujitorii lui Dumnezeu Cuvântul, le-au primit de la El [1, 2].

Ce înseamnă să fii slujitor al lui Hristos? Înseamnă să stai în intimitatea Lui și să asculți cuvintele Lui, să le iubești și să le păstrezi în inima ta și să le împlinești. Și dacă le împlinești, atunci Hristos Se face interior ție, intră în tine duhovnicește, și tu vorbești despre El din tine însuți.

Și Sfântul Lucas ne lasă în scris faptele și cuvintele Domnului [1, 3], pentru ca ele să ne încredințeze despre El [1, 4]. Căci asta înseamnă faptul că în Evanghelie avem „siguranța cuvintelor” [1, 4] sau cuvinte sigure, adevărate.

Și, când predicăm, noi trebuie să știm ce predicăm. Și ca să știm ce trebuie să predicăm, trebuie să traducem corect Scriptura Bisericii. Pentru că e nevoie să propovăduim tuturor cuvinte sigure, clare, autentice, prin care viața Domnului să fie cunoscută.  Persoana Lui și cuvintele Sale trebuie să le înțelegem și să le iubim datorită mărturiei Dumnezeieștii Evanghelii.

Din 1, 5, Sfântul Lucas își temporalizează mărturia lui. Pentru că ne vorbește despre părinții Sfântului Ioannis Botezătorul, Sfinții Zaharias și Elisavet, care au trăit în timpul împăratului Irodis, pentru ca să ne vorbească, în definitiv, despre Înaintemergătorul Domnului. Și el își începe Evanghelia de la Înaintemergătorul Domnului, pentru ca să ni-L prezinte pe Domnul ca pe Soarele cel dumnezeiesc, Care a fost anunțat de steaua Înaintemergătorului Său.

Așadar, scopul Evanghelistului a fost unul hristologic.  Căci el ne-a vorbit despre Sfântul Ioannis Botezătorul, pentru ca Ioannis să ne încredințeze că Iisus este Hristos.

Cum trebuie să trăim noi în Biserica lui Dumnezeu? Ca niște oameni Drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără păcat în toate poruncile și dreptățile lui Dumnezeu [1, 6]. Pentru că a fi viu, a fi dinamic, a lucra nu e un lucru rău, atâta timp cât poți trăi și umbla fără prihane, fără păcate. Pentru că trebuie să gândim, să iubim și să acționăm fără de păcat, adică urmând voia lui Dumnezeu. Împlinind poruncile Sale.

Sfânta Elisavet s-a născut stearpă, iar ea și soțul ei erau înaintați în zilele lor, adică erau bătrâni [1, 7]. Fiecare avem zilele noastre, viața noastră. Putem ajunge la bătrânețe și putem avea diverse neputințe, boli și neîmpliniri în viața noastră. Iar Sfânta Elisavet își trăia sterilitatea ei ca pe o neîmplinire personală. Ar fi vrut să aibă copii, dar nu putea să aibă copii.

Sfântul Zaharias slujea înaintea lui Dumnezeu ca Preot [1, 8], pentru că Preotul le face pe toate cele preoțești înaintea lui Dumnezeu. El le face pe toate înaintea lui Dumnezeu și cu ajutorul Său. Și pe când tămâia în templul Domnului [1, 9], pe când slujea Domnului, atunci l-a văzut în mod extatic pe Îngerul Domnului [1, 11]. Cu alte cuvinte, în timpul slujirii preoțești putem avea simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. Căci noi atunci Îi slujim lui Dumnezeu și El ne răspunde după cum dorește.

Vederea extatică e numită arătare a Îngerului Domnului [1, 11]. Adică venirea în persoană a Îngerului la el. Pentru că el l-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu și nu i s-a părut că îl vede. Dar l-a văzut nu cu ochii fizici, ci l-a văzut duhovnicește, în mod extatic, în vedenie, în slava lui Dumnezeu.

Tulburarea cea cuvioasă și frica cea sfântă l-au cuprins pe Sfântul Zaharias [1, 12]. Pentru că vederea dumnezeiască ne umple de evlavie sfântă. Însă Îngerul Domnului i-a alungat teama, spunându-i să nu se teamă, și i-a spus pe nume [1, 13]. Și Îngerul Domnului i-a adus vestea cea plină de bucurie, aceea că ei vor avea un fiu și că el se va numi Ioannis [1, 13]. Ceea ce este imposibil la oameni, nu este imposibil la Dumnezeu. Pentru că El a binevoit ca ei doi să nască la bătrânețe sfântă.

Și prin aceea că i-a spus și sexul și numele pruncului, mai înainte ca să fie zămislit și să se nască, prin aceasta a arătat că vestea e de la Dumnezeu, pentru că numai El știe toate acestea.

Mai nou, noi mergem la medic ca să aflăm sexul pruncului. Însă medicul ginecolog nu află de la Dumnezeu acest amănunt anatomic, ci prin inter- mediul ecografului, care îl poate prezenta, pe viu, pe pruncul aflat în uterul mamei sale.

Însă Sfântul Zaharias a aflat de la Dumnezeu aceste amănunte. Pentru că El l-a trimis pe Îngerul Său ca să i le vestească. Și Îngerii lui Dumnezeu ne vestesc nouă voia Sa. În schimb, demonii ne spun nouă numai minciuni, pentru ca să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Căci demonii nu ne vor niciodată binele, pe când Îngerii lui Dumnezeu ne vor întotdeauna binele nostru, adică mântuirea noastră. Fiindcă ei voiesc ceea ce voiește și Dumnezeu: ca noi să ne mântuim și să fim veșnic cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui, și nu cu demonii.

De ce îl nasc pe Sfântul Ioannis? Pentru că a fost ascultată de Dumnezeu rugăciunea Sfântului Zaharias [1, 13]. El se naște ca rod al rugăciunii tatălui său. Căci Sfântul Zaharias dorea ca Sfânta sa soție, Elisavet, să fie împlinită, dar și el să fie împlinit. Iar împlinirea lor includea și nașterea unui fiu.

Și femeia e cea care îi naște bărbatului ei un fiu [1, 13]. Pentru că bărbatul, împreună cu femeia, zămislesc copii. Însă când Îngerul îi spune: „îți va naște ție fiu”, el nu îl minimalizează pe el ca tată, pe Zaharias, ci subliniază faptul că mama, Elisavet, e cea care poartă rodul iubirii lor. Și că mama e cea care îl naște pe fiul lor, pentru că ea are darul de la Dumnezeu de a purta și de a naște rodul iubirii dintre ea și soțul ei. De aceea, copilul e fiul lui, pentru că el a inițiat și a contribuit la zămislirea fiului său, dar copilul nu e mai puțin și fiul ei, pentru că în ea s-a zămislit, ea l-a purtat și l-a născut și l-a adus pe lume. El, Ioannis, e fiul amândurora, pentru că fiii se nasc în familie și ei sunt rodul iubirii dintre tată și mamă.

Dar copilul se naște când dorește și Dumnezeu, nu numai când doresc cei doi soți. Pentru că ei conlucrează cu Dumnezeu la nașterea fiului lor. Fapt pentru care nu putem considera zămislirea și evoluția fătului în pântece numai ca pe un act natural/ mecanic/ orb, ci, în tot acest proces tainic, interior, al zămislirii fiziologice și al nașterii omului, trebuie să vedem degetul lui Dumnezeu. Căci lucrurile se petrec în firescul lor, dar fără să excludă prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că El e Cel care creează sufletul fiecărui om în parte, dar contribuie în mod activ și la zămislirea și creșterea trupului nostru în pântecele mamei.

Și Sfântul Ioannis va fi o bucurie pentru oameni [1, 14]. Mulți se vor bucura de nașterea lui [1, 14], dar nu toți. Se vor bucura cei care știu să se bucure de oameni ca de darurile lui Dumnezeu.

Pentru că Ioannis [Ἰωάννης] (forma numelui său în limba greacă), în limba ebraică, este Iohanan [יוֹחָנָן]‎ și înseamnă darul lui Dumnezeu[5]. Căci el a fost primit în dar de la Dumnezeu. Dar orice copil e un dar de la Dumnezeu, care trebuie cinstit ca atare.

Iar dacă nu cinstim darurile lui Dumnezeu, nu Îl cinstim nici pe El. Pentru că Îl refuzăm pe El, dacă disprețuim darurile Sale.

Cum trebuie noi să ne manifestăm față de darurile lui Dumnezeu, fie că e vorba despre persoane sau de darurile persoanelor? Trebuie să ne manifestăm cu multă bucurie [Lc. 1, 14]. Bucurându-ne de ei și de darurile lor. Adică conștientizând faptul că ei și darurile lor duhovnicești sunt de la Dumnezeu. Tocmai de aceea Sfântul Pavlos va sublinia că în Biserică darurile duhovnicești sunt diferite [Rom. 12, 6], primite de la El de oameni diferiți [Rom. 12, 6-8], dar toate zidesc Biserica lui Dumnezeu. Căci toate darurile Lui sunt spre folosul nostru și nu în defavoarea noastră.

Ce ne face să fim mari înaintea Domnului [1, 15]? Viața sfântă! Și de la noi se cere înfrânare și să fim plini de Duhul Sfânt [Lc. 1, 15], adică de harul dumnezeiesc necreat al Dumnezeului nostru treimic.

Însă Sfântul Ioannis a fost plin de har din pântecele maicii sale, pentru că el, încă din pântece, a fost om deplin înaintea lui Dumnezeu [Lc. 1, 15]. Om capabil de primirea slavei lui Dumnezeu. Și dacă feții din pântece, nenăscuții, se pot umple de har, cu atât mai mult pot fi botezați pruncii, cei abia născuți. Iar Biserica asta și face: îi botează pe cei abia născuți, pentru ca să îi facă locașuri dumnezeiești ale lui Dumnezeu. Și a fi locaș al lui Dumnezeu e împlinirea omului, căci pentru aceasta am fost aduși pe lume de El. Nu ne-am născut pentru o viață la întâmplare, pentru o viață nereligioasă, ci pentru o viață religioasă, eclesială, dumnezeiască.

Eterodocșii însă, care vorbesc despre un „botez” însoțit de „pocăință” și făcut la maturitate, consideră că omul e „om” când poate să aleagă și să decidă de unul singur. Cu alte cuvinte, omul e „om” numai dacă ajunge „matur” și, când e prunc, el este văzut ca un fel de „sub-om”. Perspectiva depreciativă și minimalizatoare la adresa omului este evidentă. Ce să mai spunem despre cei care au boli mintale? Ei înseamnă că nu sunt „oameni” niciodată, dacă le este afectată partea rațională a creierului.

Însă Biserica îl consideră pe om drept o persoană din prima clipă a zămislirii sale. El e o persoană din prima lui zi de viață, din prima zi de viață intrauterină și când se naște și oricum ar fi el când se naște și până moare și după ce moare, pentru veșnicie. Căci orice om zămislit în pântece, născut sau nenăscut, nu mai moare niciodată, pentru că va trăi veșnic, pentru că are un suflet veșnic.

Din acest motiv, în orice perioadă a sarcinii, avortul e o crimă, iar crima, oricum ar fi ea, omoară viața unui om. Și dacă îl omori pe un om, atunci i-ai oprit creșterea lui interioară pe fața pământului.

Ce va face Sfântul Ioannis? „Pe mulți [din] fiii lui Israil îi va întoarce [ἐπιστρέψει] spre Domnul Dumnezeul lor” [1, 16]. Cum îi va întoarce? Nu cu forța, ci prin propovăduirea lui! Îi va întoarce prin aceea că ei se vor întoarce spre pocăință. Și când omul se pocăiește înaintea lui Dumnezeu, atunci el se întoarce spre Domnul Dumnezeul său.

De ce e pocăința întoarcere? Pentru că păcatul e o plecare de la Dumnezeu. O rupere interioară de slava Lui. Și când ne întoarcem din drumul nostru rău, din depărtarea de Dumnezeu, atunci ne întoarcem spre El, spre relația personală cu El, cu Cel tripersonal. De aceea, orice rugăciune, orice slujire, orice faptă bună se face înaintea Lui și spre El, pentru că Îl vrem pe El și știm că El e viața noastră.

În 1, 17, Sfântul Lucas vorbește despre statutul Sfântului Ioannis de Înaintemergător. De vocația lui. Pentru că „el va merge înaintea Lui”, a lui Hristos. El va vorbi despre Hristos, pentru ca oamenii să Îl primească. Și cei care L-au primit pe Hristos, aceia s-au bucurat de Ioannis, s-au bucurat de Hristos, s-au bucurat de Dumnezeu.

Și chemarea lui de la Dumnezeu, a Sfântului Ioannis Botezătorul, a fost absolut necesară pentru noi, oamenii. Pentru că era nevoie ca cineva să ni-L indice pe Hristos, pentru că profețiile despre El erau tainice. Ele aveau nevoie de niște ochi văzători de Dumnezeu. Fapt pentru care Domnul ne-a arătat că Scriptura nu se tâlcuiește de una singură, ci că ea e tâlcuită de cei care Îl văd pe Dumnezeu și sunt luminați de către El să o înțeleagă și să o explice Bisericii.

Sfântul Ioannis Botezătorul va fi Înaintemergătorul lui Hristos „în duhul și [în] puterea lui Ilias” [1, 17]. Pentru că el va vorbi și se va manifesta în fața oamenilor ca un Sfânt al lui Dumnezeu, aidoma Sfântului Profet Ilias Tesvitis [II Împ. 1, 3, LXX]/ Tesviteanul. Căci el va întoarce inimile părinților către copiii lor și pe cei neascultători în înțelegerea drepților [1, 17]. Pentru că scopul lui a fost „să pregătească Domnului un popor pregătit” [1, 17]. Pregătit pentru ce? Ca să creadă în Mașiah, în Iisus Hristos, Domnul nostru. Pentru că cine a crezut și crede în Hristos este al lui Dumnezeu. Este un credincios autentic.

De ce părinții trebuie să își întoarcă inimile către copiii lor? Pentru că părinții trebuie să facă efortul continuu de a-și iubi și înțelege copiii. De a-i iubi pe măsură ce îi înțeleg și îi ajută. Pentru că nu poți să ajuți pe cineva în mod real dacă nu îl iubești. Și îl înțelegi pe măsura iubirii tale. Și dacă îți înțelegi și îți iubești copiii, atunci le dorești mântuirea. Le dorești să aibă o relație reală cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru, al tuturor.

De aceea, pe copiii neascultători trebuie să îi întoarcem întru înțelegerea Drepților, a Sfinților lui Dumnezeu. Trebuie să-i aducem la Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca să învețe de la ei cum să își sfințească viața lor. Înțelegerea Sfinților e teologia pe care ei au scris-o. Iar, dacă citim și traducem cărțile Sfinților Părinți, aflăm în ele îndreptarea noastră.

Poporul Bisericii trebuie să fie pregătit: adică educat teologic. De la educația teologică începe adevărata viețuire ortodoxă.

Sfântul Zaharias cere un semn de la Îngerul Domnului [1, 18]. Și Îngerul Domnului îi dezvăluie numele său. Îi spune că este Gavriil, cel care stă înaintea lui Dumnezeu [1, 19]. Și că a fost trimis de Dumnezeu să vorbească cu el și să îi binevestească lui nașterea lui Ioannis [1, 19].

Pentru că a cerut semn și nu a crezut cuvintelor sale, Îngerul îl pedepsește pe Sfântul Zaharias cu muțenia [1, 20]. Dar o muțenie care se va ridica de la el la nașterea fiului său [1, 20]. O muțenie minunată.

Din care învățăm că nu e bine să Îl ispitim pe Dumnezeu. Că trebuie să fim credincioși și smeriți înaintea Lui și că nu trebuie să cerem încredințări continue de la El, adică minuni și semne.

Toate profețiile dumnezeiești se împlinesc la timpul lor [1, 20]. Ele se împlinesc când dorește Dumnezeu și nu când vrem noi, oamenii. De aceea e un păcat mare, e o necredință mare, e o hulă la adresa lui Dumnezeu faptul de a presupune că anumite profeții dumnezeiești „s-au împlinit” sau „se vor împlini” într-o anume zi. Căci profețiile sunt de la Dumnezeu, iar cei care le înțeleg, le înțeleg tot prin luminarea lui Dumnezeu. Pentru că ele nu pot fi înțelese de către o minte neluminată de Dumnezeu.

Poporul și-a dat seama că Sfântul Zaharias a avut o vedere extatică: pentru că rămăsese mut [1, 22]. Iar nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul a fost prin împreunare trupească, dar la bătrânețe. Sfânta Elisavet a zămislit, dar și-a ascuns/ și-a tăinuit sarcina ei [1, 24]. De ce? Din smerenie și din delicatețe duhovnicească. Pentru că nașterea ei nu era un păcat, ci un dar de la Dumnezeu. Pentru că ea mărturisea faptul: „Așa mi-a făcut mie Domnul în zilele [în] care a privit [ἐπεῖδεν] [ca] să înlăture ocara mea dintre oameni” [1, 25]. Căci ea avea conștiința că pruncul din pântecele ei e darul lui Dumnezeu, chiar dacă el a fost conceput cu bărbatul ei. Pentru că știa că el se naște la bătrânețe și nu când se nasc copiii: la tinerețea părinților lor.

Domnul a înlăturat ocara ei, cea a nerodirii de prunci, dintre oameni. Pentru că israiliții din timpul ei considerau că femeia care nu naște prunci e demnă de batjocură. Și Dumnezeu a privit și a îndreptat lucrurile. El a ascultat rugăciunile lor și le-a dat să aibă o naștere minunată: la bătrânețe și vestită de Arhanghelul Său.

Dar Dumnezeu vrea să înlăture ocara noastră, a tuturor, dintre oameni. Și care e ocara/ rușinea/ nefericirea noastră cea mare? Moartea! Însă Hristos, „întâiul-născut din morți, [este] Cel dintâi care a dezlegat durerile morții și le-a făcut, prin învierea Sa, tuturor drum spre nașterea din morți”[6]. Iar dacă Învierea Domnului e nașterea Lui din morți, Botezul nostru eclesial e învierea noastră duhovnicească din morți. Căci noi am murit atunci păcatului, am murit mistic cu Hristos și am înviat împreună cu El, fiind plini de viața Lui dumnezeiască.

Așadar, iubiții mei, prin Sfântul Lucas, Dumnezeu ne-a învățat lucruri importante în predica de azi! Și, cu harul și luminarea lui Dumnezeu, sper ca să înmulțesc aceste vederi duhovnicești ale Scripturii, aceste comentarii teologice punctuale, atât spre binele dumneavoastră, cât și al meu. Căci eu mă bucur mult de luminarea și de bucuria și de cunoașterea care îmi vin din Scripturi, prin luminarea lui Dumnezeu, și nădăjduiesc ca ele să fie o bucurie vie, duhovnicească și pentru dumneavoastră.

Să ne mulțumim cu cât înțelegem! Pentru că trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare înțelegere sfântă pe care El ne-o dăruie.

Să nu forțăm cuvintele Scripturii! Pentru că ele trebuie să fie spre folosul și nu spre vătămarea credinței și a evlaviei noastre.

Însă trebuie să avem conștiința, cu toții, că Scriptura e un ocean dumnezeiesc de înțelegeri sfinte, din care noi bem după putere și pentru ca viață să avem întru noi.

Vă doresc mult spor în viața și în înțelegerea dumneavoastră teologică și duhovnicească! Amin.


[1] Predică începută în seara zilei de 29 martie 2017, o zi de miercuri, călduroasă. Și terminată a doua zi, la ora 17. 50.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Luke_the_Evangelist.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/909/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_(given_name).

[6] Sfântul Grigorios al Nissisului, Comentariul la Cântarea Cântărilor, în trad. Părintelui Dumitru Stăniloae, cf. PSB 29, ed. 1982, p. 295.

Reîntoarcere la Nichita [85]

„Strig:/ Nu ochiul trebuie deschis,/ ci vederea./ Strig:/ nu urechea trebuie ciulită, – / muzica lumii folosește urechile/ cum cel care a băut/ zidul sau trunchiul copacului”.

Ochii îi avem totdeauna deschiși, când suntem treji, dar nu ochii fizici sunt cei pe care trebuie să îi avem neapărat deschiși pentru a vedea lucrurile spirituale, ci pe cei sufletești, vederea inimii, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă isihastă – în Nod 12 (vol. Noduri și semne): „Ce-i ochiul ăla, care l-ai deschis pe piept,/ privești cu el spre roșu de e atât de roșu?”.

La fel, „nu urechea trebuie ciulită”, ci auzul, auzul interior al inimii.

„Mă ridic și spun:/ dacă poți, uită și nu-ți mai aduce aminte nimic/ decât numai întâmplările tale și atât,/ nu-ți aduce nimic, mai ales legea uită-o”. Legea timpului, legea morții…

„Miră-te de tot ce ți se întâmplă,/ miră-te de tot ce vezi,/ atâta timp cât ai să te miri/ ești salvat”. Pentru că atâta timp cât te miri, ești ca acela pentru care „fiece mirare e un nume” (Cântec II, vol. O viziune a sentimentelor).

„Ce mirare că sunt” (Cântec I, ibidem) spunea poetul atunci când și-a deschis vederea, atunci când „întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit”, dăruindu-i „o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi” (Cântec II).

„Amintirea te-a părăsit/ și nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează./ Ține-ți minte numai propriile tale întâmplări/ căci te-ai spulbera mai repede decât însuși gândul spulberării dacă ți-ai aduce aminte./ Moartea este prima amintire,/ și cea mai veche./ Amintirea lui nimic/ amintirea lui nimeni/ amintirea lui zero”.

Moartea este prima amintire și cea mai veche pentru poet, pentru că primele lui amintiri, din copilărie, sunt legate de moarte, de moartea care secera oameni și animale în timpul războiului.

Aici însă e o problemă mai complicată. Pentru că acestui element de biografie personală i se adaugă un înțeles metafizic. E vorba aici de moartea de dinainte de viață. După cum a spus într-un alt poem: „Capul mi s-a umplut de un miros,/ oasele, pe dinlăuntru/ mi s-au umplut de un miros/ de moarte/ mai veche decât viața” (Amintiri de când eram piatră).

E vorba, deci, de o moarte mai veche decât viața. Mai veche decât viața noastră și de care ne înfricoșăm când ne apropiem de ea, pentru că de ea nu ne aducem aminte nimic, ea e „amintirea lui nimic/ amintirea lui nimeni/ amintirea lui zero”.

Este moartea de dinainte de naștere, de nașterea noastră, pe care o menționează în unele poeme din acest volum: Metamorfozele („moartea e starea de dinainte de a te naște”), Rosinanta („Secunda ocupa totul /…/ nemailăsând nimic morții/ și nemailăsând nimic/ morții cea de dinainte de naștere”).

Și, în fața morții pe care o simte că nu e departe, poetul începe să se zbuciume și să se simtă părăsit de Dumnezeu: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”.

„Ea e memoria./ Dar se șterge, se acoperă/ cu sânge/ cu miros de carne arsă/ cu mirarea sângelui, numită groază/ cu sunetul de nisip de clepsidră/ al ruperii osului”. Memoria morții se șterge cu viața ta, cu durerile și suferințele vieții tale.

„Atât îți zic, miră-te,/ atât îți zic, urlă de durere./ Cine strigă și cine zbiară, cine urlă/ și cine se vaită,/ cine se-ngroapă în miros și în putoare și în/ dampf, în miazmă,/ cine plânge/ și cine se sărează,/ cine să amărăște/ și cine se zguduie și se hohotește și se zbate,/ cine se jupoaie, se rupe, se smulge/ acela nu-și mai aduce aminte de nimic/ acela nu are memorie,/ e ocolit de lege,/ este”.

Acela este, care suferă și se zbuciumă în această viață. Acela nu își va mai aduce aminte de moarte și de chinurile lui în veșnicie, „e ocolit de lege”, de legea morții pentru păcat. Cine învață să sufere, acela este, va rămâne viu.

„Între mine și tine/ numai cuvântul, acest organ fioros/ și comun amândurora,/ este. // Să-l rupem pentru liniște/ să-l rupem pentru liniște;/ lasă-mă înspre tine/ lasă-te înspre sinea sa/ de care ești legat/ cu un organ fioros/ și rupe-l! // Să treacă o pasăre printre noi doi./ Ba nu, trece o pasăre deasupra mea./ E liniște, e o tăcere/ în care se aud cifrele”.

E o liniște, o tăcere în care se aud tainele lumii, încifrate în lucruri.

„Aripile ei mari și mov/ ca de mâl transparent/ abia se înclină/ sprijinindu-se pe stâlpii aerului./ Ba nu, eu mă clatin atârnând/ de capătul privirii mele/ ca un spânzurat de frânghie./ Ba nu, trece o pasăre magnetică,/ leneșă, statică/ În liniște, când dă din aripi/ parcă se deschid ferestre./ Ba nu, se aud cum se deschid ferestre/ de parcă o pasăre moale/ ar zbura leneșă./ Ba nu, se deschid ferestre și o pasăre/ Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre. // E liniște, trece o pasăre/ de parcă ar deschide ferestre,/ aripile ei sunt/ ferestre. // Da”.

În tăcerea pe care o aude poetul trece o pasăre care deschide cu aripile ei ferestre către…adevărata liniște. Pentru că „încă nu pot să înalț un imn liniștei/ pe care mi-o doresc și de care mi-este foame” (O confesiune).

Aceasta, pe care o simte Nichita, este acea liniște sau tăcere „în care se aud cifrele”. Care nu e deplină. E nevoie de o pasăre care să deschidă ferestrele.

Această liniște sau tăcere este înrudită cu liniștea lui Lucian Blaga, cea în care se presimte moartea: în care „ascult cum crește-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru” (Gorunul), în care „golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag) sau în care se aude „ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere) etc. E liniștea în care „se liniștesc păsări, sânge, țară” (Somn).

Această liniște începe să o experimenteze și Nichita, fapt ce se vede mai limpede în alt poem, dintr-un volum viitor: „Se liniștiseră copacii și zâmbeau/ și surâdeau spre mine,/ iar eu știam: în curând/ ei or să moară./ Se liniștise vrabia din gând/ și-mi ciugulea cuvintele din palmă/ și eu știam: în curând/ ea o să moară./ Se liniștise calul de o șa,/ iar muntele se liniștise tot de vulturi/ neliniștit stăteam/ ca să-i îngrop în gânduri/ și mi-era frică și nu surâdeam” (Prin tunelul oranj (V), vol. Noduri și semne).

Amândoi poeții sunt neliniștiți în fața morții, dar îngroparea în gânduri îi e specifică lui Nichita. Ba chiar el îi dă o replică lui Blaga: „Eu construiesc misterul/ nu îl admir[1] /…/ Mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră” (Defăimarea răului, vol. Epica magna).

Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează.

Sau, cum va zice în alt poem: „Ce deșertăciune și ce inutilitate, vederea./ Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte [adică ceea ce e născut]./ Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,/ el e dumnezeu, și/ de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii. // Gustul morții l-a scuipat dumnezeu de pe limba sa/ în făptura vieții” (Cele patru coerențe fundamentale, vol. Operele imperfecte).

Îl vedem pe poet panicat și îngrozit de gândul morții, dar și de acela că ar putea fi părăsit de Dumnezeu. Nichita trăiește sentimentul înfricoșării de moarte, ca altădată Blaga sau Arghezi, ba chiar este nemulțumit, ca și aceia, că Dumnezeu nu (i) Se revelează în această lume:

„Absență murdară și așteptare/ disperată./ În lipsa ta s-au născut/ cifrele[2] și zeii. /…/ De când tu nu ești [de când nu Te mai arăți nouă pe pământ],/ piatra a dat lumină./ Mișcare a dat piatra/ de când nu ești. /…/ Fluviul a rămas gravid de pești,/ aerul greu de păsări./ De când nu ești./ De când nu mai ești” (Cântec III, vol. Epica magna);

„Cei care-și mai aminteau de trupul zeului [care L-au văzut pe Hristos],/ au murit fără să lase mărturie/ decât locul plin de dale de piatră/ de unde petreceau privindu-l. /…/ Plânsul și răcnetul, durerea și urletul,/ din pricina mutării cerului,/ nu mai au nici direcție și nici înțeles” (Amurgul credinței, vol. Operele imperfecte).

Poetul trăiește o agonie mai înainte de moarte, e chinuit de teamă, care e cu atât mai mare cu cât nu Îl află pe Dumnezeu în apropierea sa imediată, în mod intim:

„Se urâțise trupul gândit/ cuvintele erau spuse într-o limbă străveche și barbară./ A trăi, devenise am trăit, –/ începuse ceva din sinea mea să moară. // O pată de umbră m-a traversat;/ era numai de la un vultur în zbor/ ce-ntrerupea minunat/ locul în care m-am născut,/ de cel în care o să mor. // Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare,/ lacrimă arzătoare?” (Cântec II, vol. Epica magna).

Dar soarele e lacrima lui Hristos în poezia lui Blaga: „Soarele, lacrima Domnului,/ cade în mările somnului” (Asfințit marin, un poem despre (pre)sentimentul morții, de asemenea, ca multe altele în lirica lui Blaga).

Așa încât „Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare,/ lacrimă arzătoare?” înseamnă, de fapt: unde ești, Doamne?

În fața morții presimțite, pe Nichita îl cuprinde spaima de o „singurătate a singurătății” (Hieroglifa, vol. Epica magna). „O eli eli lama sabahtami,/ o eli, eli!”, va striga în Nod 11.

Însă aceste momente de zguduire nu se permanentizează.


[1] Aluzie la: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele /…/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Cineva (nu mai știu cine) făcea observația că Nichita a fost influențat de Bacovia, Ion Barbu, Arghezi, dar nu și de Lucian Blaga. Pe care, într-adevăr, Nichita Stănescu nu l-a pomenit în disertațiile sale teoretice și critice despre poezie. De aceea, e o surpriză să vedem apărând acum și înmulțindu-se, în aceste ultime volume, aluziile la poezia lui Blaga. Ba chiar făcându-se simțită influența acestuia în ce privește sentimentul înaintea morții și durerea că Dumnezeu nu umblă pe pământ și toate ale lumii se destramă.

[2] Ar putea fi acele cifre despre care vorbea Eminescu: „Cu-a tale lumi, cu mii și mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Eminescu: între modernitate și tradiție [39]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Astfel, Alexandria „suferă un puternic amendament etic. Chiar primul manuscris cunoscut al acestei cărți conține o însemnare relevantă: «Adecă eu, mult greșit și ticălos popa Ion, din sat din Sânpetru, scriș această carte ce să cheamă Alixandrie…să cetească și să socotiască bine ce este împărăție ceștii lumi deșarte și mângănoasă…». […] Acest amendament putea proveni, pe teren românesc, din Floarea darurilor, tradusă înaintea Alexandriei, și unde un capitol întreg, tras la rândul lui din Gesta romanorum, urmărește să aplice destinului lui Alexandru tocmai amendamentul eticii ecleziastice…”; și chiar mai târziu, Alexandria este „un exemplu de eroism mesianic pentru viitorul pașoptist Eliade”[1].

Mihail Sadoveanu va reține această semnificație veche, căci, visând un „Bizanț al tuturor veacurilor”, după cum îi spune episcopul Platon lui Kesarion Breb, „oștenii greci ori varvari doresc să vadă ridicându-se iar un Alexandru Macedoneanul. Pe un asemenea ostaș îl doresc ei ori de câte ori se naște un copil împărătesc”[2].

La fel, însă, „puținii cititori din secolul al XX-lea ai Erotocritului, mai mult cercetători decât cititori, îl încadrează fără șovăire în seria romanelor de dragoste. […]. Ce însemna Erotocritul [roman versificat al lui Vincenzo Cornaro, scris în secolul al XVII-lea în insula Creta și după care Eminescu încearcă să compună un poem, din care se va desprinde Povestea codrului] pentru cititorii numeroși de acum mai mult de un secol și jumătate, ne spune Dionisie Fotino în Introducerea la prelucrarea sa tipărită la Viena (1818), introducere preluată de Anton Pann pentru ediția românească de la Sibiu (1837): «Această istorie mitică, de s-a și numit Erotocrit, n-a fost însă smintitoare au vătămătoare la suflet tinerilor (când cinevași va lua seamă fără patimă), ci mai vârtos folositoare și morală. […] Acest roman fiind unul dintre cele mai morale […] nu e vătămător […], dimpotrivă, învață cu pilda sa pe tineri și pe tinere, să nu cedeze ușor și necugetat imboldurilor amorului»[3].

Așa ne explicăm cum traduce Mitropolitul Dosoftei drama aproape contemporană lui, Erofile (o operă modernă, adică, în sensul etimologic al termenului – hodiernus), cu același scop etic. Dosoftei era, de altfel, avangardist, în multe privințe, dar într-un sens care, la fel ca Antim sau Cantemir, anticipează o literatură modernă fără să depășească mentalități (labilitatea formelor literare fără radicalizarea mentalităților e o trăsătură a literaturii române, care poate părea paradoxală și care se înscrie în „surda și bănuitoarea rezistență” de care vorbea Călinescu).

Mircea Scarlat, într-un pasaj pe care l-am citat anterior, se referea la compilarea unor opere baroce cu scop antagonic-polemic față de baroc, în literatura noastră[4]. Iar Dimitrie Cantemir, traducând pentru Divanul său dintr-un teolog socinian (unitarian), Wissowatius, nu contravenea spiritualității bizantine[5].

În această tradiție destul de însemnată a literelor românești, de care nu foarte mult s-a îndepărtat epoca preromantică (prepașoptistă și pașoptistă, care au rămas în mare măsură ancorate în topoii medievali) trebuie urmărit și Eminescu. El nu poate fi imaginat navigând pe mările lumii, fără nicio busolă și fără niciun liman autohton literar, cu atât mai mult cu cât cunoaștem foarte bine tendințele lui conservatoare[6]. Eminescu a privit mereu spre tradiția literară românească și spre semnificațiile ei, indiferent de cât de departe s-a deplasat și a ajuns cu interesul științific, filosofic și literar.

Prin urmare, important nu este doar împrumutul în sine sau izvorul (mai ales dacă este dedus cu aproximație, cum s-a întâmplat de multe ori), ci felul în care el devine funcțional și relevant într-o tradiție de gândire și literară.

Totodată, „important ar fi să vedem dacă aceste locuri comune nu sunt predilecte unei anumite epoci literare, pentru că atunci, pe de o parte, am avea o mai lămurită părere asupra romantismului eminescian, pe de alta am vedea mai nuanțat tabloul așa-zisei literaturi vechi de la noi”[7]. Și „nu doar exegeza eminesciană are de câștigat din raportarea la vechile scrieri românești, dar și istoria literaturii noastre de dinainte de 1800 capătă o conformație mai limpede privită din perspectiva operei eminesciene”[8].


[1] Mihai Moraru, în postfața la N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. II, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, p. 499-501.

[2] Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, Ed. Eminescu, București, 1986, p. 493-494.

[3] Cătălina Velculescu, Între scriere și oralitate, Ed. Minerva, București, 1988, p. 112.

[4] E posibil să fi avut în vedere și demonstrația lui Paul Cornea, cu privire la Critil și Andronius: „Romanul lui Gracian, El Criticon, mai exact cele 9 capitole ale părții întâi, care apar la Iași, în 1794, din îndemnul mitropolitului Iacov Stamati, sub titlul Critil și Andronius, are de scop – se explică în prefață – să glorifice atotputernicia divină. Căci Critil, care încarnează giudecata, îl face pe Andronius, adică pe omenire [nu a fost oare receptat ca o altă giudecată a sufletului cu trupul și a Înțeleptului cu Lumea?], a cunoaște și a înțelege «pre Dumnezeu, Ziditorul a toate, că este nemărginit, nesupus, necuprins, pre mare înțelepciune, pre milostiv – și în scurt, nimic nu-i lipsește» […]. Explicația […] justifică traducerea. […] [Această traducere] nu e o dovadă de asentiment la viziunea barocă a universului. […]

Prezentând sub o formă alegorică cele trei vârste ale vieții (tinerețea, maturitatea, bătrânețea [și Cantemir e preocupat de această scalare a vârstelor]), El Criticon e un ghid de morală practică, o denunțare a iluziilor și a vanitățior care asaltează existența umană, îndepărtând-o de cultul adevăratelor valori și de pietatea credinței.

Tema aceasta inițiatică, binecunoscută în literatura medievală, e prelucrată într-o compunere originală a transilvăneanului Vasile Aaron, din jurul anului 1820, intitulată Reporta din vis, de un foarte accentuat caracter alegoric. Și în cazul mitropolitului Iacov Stamati, și în cazul poligrafului ardelean, se poate spune că barocul e receptat nu din cauza elementului său stilistic propriu, ci în pofida lui, pentru materia anecdotică pe care o procură și [pentru] moralismul subiacent”, cf. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 102, 140.

[5]Stimuli virtutum [] este o carte sociniană de morală […], însă, în același timp, și un tratat de soteriologie, dar care îndrumă spre mântuire prin manevrarea unor concepte acceptabile pentru toate confesiunile. Wissowatius nu apasă, altfel spus, în chip particular în această carte pe doctrina sociniană, ci proclamă credința în Iisus Hristos, urmarea lui Hristos, a dispozițiilor sale drept cale sigură spre mântuire. Cunoașterea acestor porunci și împlinirea lor este esențială. Iată-l pe Cantemir traducând ponturi care nu-l deranjau deloc (căci nu cereau decât urmarea Sfintei Scripturi)”, cf. Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, Ed. Elion, Bucureşti, 2001, p. 39.

[6] Acest tip de umanism și universalism, recognoscibil în literatura noastră mult înaintea epocii romantice și care presupune împrumuturi literare prin adaptare – care în același timp survine dispariției Bizanțului dar este, în sine, și o latură a oikumenelui bizantin și implică arondarea unor valori culturale, artistice, literare, filosofice externe, la spiritualitatea proprie –, dacă va fi întrevăzut (ca reper cultural tradițional) în țesătura filosofiei eminesciene, ne poate salva de multe exagerări și interpretări eronate ale atitudinilor sale, ca și de aventuri exegetice spre alți poli de spiritualitate, pentru a explica ceea ce pare, pe nedrept, de neexplicat.

[7] Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 204. [8] Idem, p. 211.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén