Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Astfel, Alexandria „suferă un puternic amendament etic. Chiar primul manuscris cunoscut al acestei cărți conține o însemnare relevantă: «Adecă eu, mult greșit și ticălos popa Ion, din sat din Sânpetru, scriș această carte ce să cheamă Alixandrie…să cetească și să socotiască bine ce este împărăție ceștii lumi deșarte și mângănoasă…». […] Acest amendament putea proveni, pe teren românesc, din Floarea darurilor, tradusă înaintea Alexandriei, și unde un capitol întreg, tras la rândul lui din Gesta romanorum, urmărește să aplice destinului lui Alexandru tocmai amendamentul eticii ecleziastice…”; și chiar mai târziu, Alexandria este „un exemplu de eroism mesianic pentru viitorul pașoptist Eliade”[1].

Mihail Sadoveanu va reține această semnificație veche, căci, visând un „Bizanț al tuturor veacurilor”, după cum îi spune episcopul Platon lui Kesarion Breb, „oștenii greci ori varvari doresc să vadă ridicându-se iar un Alexandru Macedoneanul. Pe un asemenea ostaș îl doresc ei ori de câte ori se naște un copil împărătesc”[2].

La fel, însă, „puținii cititori din secolul al XX-lea ai Erotocritului, mai mult cercetători decât cititori, îl încadrează fără șovăire în seria romanelor de dragoste. […]. Ce însemna Erotocritul [roman versificat al lui Vincenzo Cornaro, scris în secolul al XVII-lea în insula Creta și după care Eminescu încearcă să compună un poem, din care se va desprinde Povestea codrului] pentru cititorii numeroși de acum mai mult de un secol și jumătate, ne spune Dionisie Fotino în Introducerea la prelucrarea sa tipărită la Viena (1818), introducere preluată de Anton Pann pentru ediția românească de la Sibiu (1837): «Această istorie mitică, de s-a și numit Erotocrit, n-a fost însă smintitoare au vătămătoare la suflet tinerilor (când cinevași va lua seamă fără patimă), ci mai vârtos folositoare și morală. […] Acest roman fiind unul dintre cele mai morale […] nu e vătămător […], dimpotrivă, învață cu pilda sa pe tineri și pe tinere, să nu cedeze ușor și necugetat imboldurilor amorului»[3].

Așa ne explicăm cum traduce Mitropolitul Dosoftei drama aproape contemporană lui, Erofile (o operă modernă, adică, în sensul etimologic al termenului – hodiernus), cu același scop etic. Dosoftei era, de altfel, avangardist, în multe privințe, dar într-un sens care, la fel ca Antim sau Cantemir, anticipează o literatură modernă fără să depășească mentalități (labilitatea formelor literare fără radicalizarea mentalităților e o trăsătură a literaturii române, care poate părea paradoxală și care se înscrie în „surda și bănuitoarea rezistență” de care vorbea Călinescu).

Mircea Scarlat, într-un pasaj pe care l-am citat anterior, se referea la compilarea unor opere baroce cu scop antagonic-polemic față de baroc, în literatura noastră[4]. Iar Dimitrie Cantemir, traducând pentru Divanul său dintr-un teolog socinian (unitarian), Wissowatius, nu contravenea spiritualității bizantine[5].

În această tradiție destul de însemnată a literelor românești, de care nu foarte mult s-a îndepărtat epoca preromantică (prepașoptistă și pașoptistă, care au rămas în mare măsură ancorate în topoii medievali) trebuie urmărit și Eminescu. El nu poate fi imaginat navigând pe mările lumii, fără nicio busolă și fără niciun liman autohton literar, cu atât mai mult cu cât cunoaștem foarte bine tendințele lui conservatoare[6]. Eminescu a privit mereu spre tradiția literară românească și spre semnificațiile ei, indiferent de cât de departe s-a deplasat și a ajuns cu interesul științific, filosofic și literar.

Prin urmare, important nu este doar împrumutul în sine sau izvorul (mai ales dacă este dedus cu aproximație, cum s-a întâmplat de multe ori), ci felul în care el devine funcțional și relevant într-o tradiție de gândire și literară.

Totodată, „important ar fi să vedem dacă aceste locuri comune nu sunt predilecte unei anumite epoci literare, pentru că atunci, pe de o parte, am avea o mai lămurită părere asupra romantismului eminescian, pe de alta am vedea mai nuanțat tabloul așa-zisei literaturi vechi de la noi”[7]. Și „nu doar exegeza eminesciană are de câștigat din raportarea la vechile scrieri românești, dar și istoria literaturii noastre de dinainte de 1800 capătă o conformație mai limpede privită din perspectiva operei eminesciene”[8].


[1] Mihai Moraru, în postfața la N. Cartojan, Cărțile populare în literatura românească, vol. II, Ed. Enciclopedică Română, București, 1974, p. 499-501.

[2] Mihail Sadoveanu, Creanga de aur, Ed. Eminescu, București, 1986, p. 493-494.

[3] Cătălina Velculescu, Între scriere și oralitate, Ed. Minerva, București, 1988, p. 112.

[4] E posibil să fi avut în vedere și demonstrația lui Paul Cornea, cu privire la Critil și Andronius: „Romanul lui Gracian, El Criticon, mai exact cele 9 capitole ale părții întâi, care apar la Iași, în 1794, din îndemnul mitropolitului Iacov Stamati, sub titlul Critil și Andronius, are de scop – se explică în prefață – să glorifice atotputernicia divină. Căci Critil, care încarnează giudecata, îl face pe Andronius, adică pe omenire [nu a fost oare receptat ca o altă giudecată a sufletului cu trupul și a Înțeleptului cu Lumea?], a cunoaște și a înțelege «pre Dumnezeu, Ziditorul a toate, că este nemărginit, nesupus, necuprins, pre mare înțelepciune, pre milostiv – și în scurt, nimic nu-i lipsește» […]. Explicația […] justifică traducerea. […] [Această traducere] nu e o dovadă de asentiment la viziunea barocă a universului. […]

Prezentând sub o formă alegorică cele trei vârste ale vieții (tinerețea, maturitatea, bătrânețea [și Cantemir e preocupat de această scalare a vârstelor]), El Criticon e un ghid de morală practică, o denunțare a iluziilor și a vanitățior care asaltează existența umană, îndepărtând-o de cultul adevăratelor valori și de pietatea credinței.

Tema aceasta inițiatică, binecunoscută în literatura medievală, e prelucrată într-o compunere originală a transilvăneanului Vasile Aaron, din jurul anului 1820, intitulată Reporta din vis, de un foarte accentuat caracter alegoric. Și în cazul mitropolitului Iacov Stamati, și în cazul poligrafului ardelean, se poate spune că barocul e receptat nu din cauza elementului său stilistic propriu, ci în pofida lui, pentru materia anecdotică pe care o procură și [pentru] moralismul subiacent”, cf. Paul Cornea, Originile romantismului românesc, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972, p. 102, 140.

[5]Stimuli virtutum [] este o carte sociniană de morală […], însă, în același timp, și un tratat de soteriologie, dar care îndrumă spre mântuire prin manevrarea unor concepte acceptabile pentru toate confesiunile. Wissowatius nu apasă, altfel spus, în chip particular în această carte pe doctrina sociniană, ci proclamă credința în Iisus Hristos, urmarea lui Hristos, a dispozițiilor sale drept cale sigură spre mântuire. Cunoașterea acestor porunci și împlinirea lor este esențială. Iată-l pe Cantemir traducând ponturi care nu-l deranjau deloc (căci nu cereau decât urmarea Sfintei Scripturi)”, cf. Dan Horia Mazilu, Dimitrie Cantemir. Un prinţ al literelor, Ed. Elion, Bucureşti, 2001, p. 39.

[6] Acest tip de umanism și universalism, recognoscibil în literatura noastră mult înaintea epocii romantice și care presupune împrumuturi literare prin adaptare – care în același timp survine dispariției Bizanțului dar este, în sine, și o latură a oikumenelui bizantin și implică arondarea unor valori culturale, artistice, literare, filosofice externe, la spiritualitatea proprie –, dacă va fi întrevăzut (ca reper cultural tradițional) în țesătura filosofiei eminesciene, ne poate salva de multe exagerări și interpretări eronate ale atitudinilor sale, ca și de aventuri exegetice spre alți poli de spiritualitate, pentru a explica ceea ce pare, pe nedrept, de neexplicat.

[7] Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 204. [8] Idem, p. 211.

Did you like this? Share it: