Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [1]

Iubiții mei[1],

Sfântul Lucas [Λουκᾶς][2], pomenit anul acesta în Biserica noastră ca primul Iconar al Bisericii, a fost în același timp Medic, Istoric, Apostol și Evanghelist al Bisericii. A fost un om providențial și cu multe daruri dumnezeiești. Și el s-a născut în Antiohia Siriei și a pictat primele Icoane ale Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în brațele sale, cât și primele Icoane ale Sfinților Apostoli Petros și Pavlos[3]. A adormit la vârsta de 80 de ani[4].

Și, în primul capitol al Evangheliei sale, el vorbește despre faptele Domnului ca despre „faptele încredințate pe deplin în[tre] noi” [Lc. 1, 1, BYZ]. Pe care noi le credem, pentru că Sfinții Apostoli ne-au încredințat despre ele.

Iar mărturiile evanghelice sunt primite de la cei care au fost singurii văzători ai lor dintru început [1, 2], adică de la Sfinții Apostoli ai Domnului. Căci numai cei care s-au făcut slujitorii lui Dumnezeu Cuvântul, le-au primit de la El [1, 2].

Ce înseamnă să fii slujitor al lui Hristos? Înseamnă să stai în intimitatea Lui și să asculți cuvintele Lui, să le iubești și să le păstrezi în inima ta și să le împlinești. Și dacă le împlinești, atunci Hristos Se face interior ție, intră în tine duhovnicește, și tu vorbești despre El din tine însuți.

Și Sfântul Lucas ne lasă în scris faptele și cuvintele Domnului [1, 3], pentru ca ele să ne încredințeze despre El [1, 4]. Căci asta înseamnă faptul că în Evanghelie avem „siguranța cuvintelor” [1, 4] sau cuvinte sigure, adevărate.

Și, când predicăm, noi trebuie să știm ce predicăm. Și ca să știm ce trebuie să predicăm, trebuie să traducem corect Scriptura Bisericii. Pentru că e nevoie să propovăduim tuturor cuvinte sigure, clare, autentice, prin care viața Domnului să fie cunoscută.  Persoana Lui și cuvintele Sale trebuie să le înțelegem și să le iubim datorită mărturiei Dumnezeieștii Evanghelii.

Din 1, 5, Sfântul Lucas își temporalizează mărturia lui. Pentru că ne vorbește despre părinții Sfântului Ioannis Botezătorul, Sfinții Zaharias și Elisavet, care au trăit în timpul împăratului Irodis, pentru ca să ne vorbească, în definitiv, despre Înaintemergătorul Domnului. Și el își începe Evanghelia de la Înaintemergătorul Domnului, pentru ca să ni-L prezinte pe Domnul ca pe Soarele cel dumnezeiesc, Care a fost anunțat de steaua Înaintemergătorului Său.

Așadar, scopul Evanghelistului a fost unul hristologic.  Căci el ne-a vorbit despre Sfântul Ioannis Botezătorul, pentru ca Ioannis să ne încredințeze că Iisus este Hristos.

Cum trebuie să trăim noi în Biserica lui Dumnezeu? Ca niște oameni Drepți înaintea lui Dumnezeu, umblând fără păcat în toate poruncile și dreptățile lui Dumnezeu [1, 6]. Pentru că a fi viu, a fi dinamic, a lucra nu e un lucru rău, atâta timp cât poți trăi și umbla fără prihane, fără păcate. Pentru că trebuie să gândim, să iubim și să acționăm fără de păcat, adică urmând voia lui Dumnezeu. Împlinind poruncile Sale.

Sfânta Elisavet s-a născut stearpă, iar ea și soțul ei erau înaintați în zilele lor, adică erau bătrâni [1, 7]. Fiecare avem zilele noastre, viața noastră. Putem ajunge la bătrânețe și putem avea diverse neputințe, boli și neîmpliniri în viața noastră. Iar Sfânta Elisavet își trăia sterilitatea ei ca pe o neîmplinire personală. Ar fi vrut să aibă copii, dar nu putea să aibă copii.

Sfântul Zaharias slujea înaintea lui Dumnezeu ca Preot [1, 8], pentru că Preotul le face pe toate cele preoțești înaintea lui Dumnezeu. El le face pe toate înaintea lui Dumnezeu și cu ajutorul Său. Și pe când tămâia în templul Domnului [1, 9], pe când slujea Domnului, atunci l-a văzut în mod extatic pe Îngerul Domnului [1, 11]. Cu alte cuvinte, în timpul slujirii preoțești putem avea simțiri, luminări și vederi dumnezeiești. Căci noi atunci Îi slujim lui Dumnezeu și El ne răspunde după cum dorește.

Vederea extatică e numită arătare a Îngerului Domnului [1, 11]. Adică venirea în persoană a Îngerului la el. Pentru că el l-a văzut pe Îngerul lui Dumnezeu și nu i s-a părut că îl vede. Dar l-a văzut nu cu ochii fizici, ci l-a văzut duhovnicește, în mod extatic, în vedenie, în slava lui Dumnezeu.

Tulburarea cea cuvioasă și frica cea sfântă l-au cuprins pe Sfântul Zaharias [1, 12]. Pentru că vederea dumnezeiască ne umple de evlavie sfântă. Însă Îngerul Domnului i-a alungat teama, spunându-i să nu se teamă, și i-a spus pe nume [1, 13]. Și Îngerul Domnului i-a adus vestea cea plină de bucurie, aceea că ei vor avea un fiu și că el se va numi Ioannis [1, 13]. Ceea ce este imposibil la oameni, nu este imposibil la Dumnezeu. Pentru că El a binevoit ca ei doi să nască la bătrânețe sfântă.

Și prin aceea că i-a spus și sexul și numele pruncului, mai înainte ca să fie zămislit și să se nască, prin aceasta a arătat că vestea e de la Dumnezeu, pentru că numai El știe toate acestea.

Mai nou, noi mergem la medic ca să aflăm sexul pruncului. Însă medicul ginecolog nu află de la Dumnezeu acest amănunt anatomic, ci prin inter- mediul ecografului, care îl poate prezenta, pe viu, pe pruncul aflat în uterul mamei sale.

Însă Sfântul Zaharias a aflat de la Dumnezeu aceste amănunte. Pentru că El l-a trimis pe Îngerul Său ca să i le vestească. Și Îngerii lui Dumnezeu ne vestesc nouă voia Sa. În schimb, demonii ne spun nouă numai minciuni, pentru ca să ne îndepărtăm de Dumnezeu. Căci demonii nu ne vor niciodată binele, pe când Îngerii lui Dumnezeu ne vor întotdeauna binele nostru, adică mântuirea noastră. Fiindcă ei voiesc ceea ce voiește și Dumnezeu: ca noi să ne mântuim și să fim veșnic cu Dumnezeu, cu Îngerii și cu Sfinții Lui, și nu cu demonii.

De ce îl nasc pe Sfântul Ioannis? Pentru că a fost ascultată de Dumnezeu rugăciunea Sfântului Zaharias [1, 13]. El se naște ca rod al rugăciunii tatălui său. Căci Sfântul Zaharias dorea ca Sfânta sa soție, Elisavet, să fie împlinită, dar și el să fie împlinit. Iar împlinirea lor includea și nașterea unui fiu.

Și femeia e cea care îi naște bărbatului ei un fiu [1, 13]. Pentru că bărbatul, împreună cu femeia, zămislesc copii. Însă când Îngerul îi spune: „îți va naște ție fiu”, el nu îl minimalizează pe el ca tată, pe Zaharias, ci subliniază faptul că mama, Elisavet, e cea care poartă rodul iubirii lor. Și că mama e cea care îl naște pe fiul lor, pentru că ea are darul de la Dumnezeu de a purta și de a naște rodul iubirii dintre ea și soțul ei. De aceea, copilul e fiul lui, pentru că el a inițiat și a contribuit la zămislirea fiului său, dar copilul nu e mai puțin și fiul ei, pentru că în ea s-a zămislit, ea l-a purtat și l-a născut și l-a adus pe lume. El, Ioannis, e fiul amândurora, pentru că fiii se nasc în familie și ei sunt rodul iubirii dintre tată și mamă.

Dar copilul se naște când dorește și Dumnezeu, nu numai când doresc cei doi soți. Pentru că ei conlucrează cu Dumnezeu la nașterea fiului lor. Fapt pentru care nu putem considera zămislirea și evoluția fătului în pântece numai ca pe un act natural/ mecanic/ orb, ci, în tot acest proces tainic, interior, al zămislirii fiziologice și al nașterii omului, trebuie să vedem degetul lui Dumnezeu. Căci lucrurile se petrec în firescul lor, dar fără să excludă prezența și lucrarea lui Dumnezeu. Pentru că El e Cel care creează sufletul fiecărui om în parte, dar contribuie în mod activ și la zămislirea și creșterea trupului nostru în pântecele mamei.

Și Sfântul Ioannis va fi o bucurie pentru oameni [1, 14]. Mulți se vor bucura de nașterea lui [1, 14], dar nu toți. Se vor bucura cei care știu să se bucure de oameni ca de darurile lui Dumnezeu.

Pentru că Ioannis [Ἰωάννης] (forma numelui său în limba greacă), în limba ebraică, este Iohanan [יוֹחָנָן]‎ și înseamnă darul lui Dumnezeu[5]. Căci el a fost primit în dar de la Dumnezeu. Dar orice copil e un dar de la Dumnezeu, care trebuie cinstit ca atare.

Iar dacă nu cinstim darurile lui Dumnezeu, nu Îl cinstim nici pe El. Pentru că Îl refuzăm pe El, dacă disprețuim darurile Sale.

Cum trebuie noi să ne manifestăm față de darurile lui Dumnezeu, fie că e vorba despre persoane sau de darurile persoanelor? Trebuie să ne manifestăm cu multă bucurie [Lc. 1, 14]. Bucurându-ne de ei și de darurile lor. Adică conștientizând faptul că ei și darurile lor duhovnicești sunt de la Dumnezeu. Tocmai de aceea Sfântul Pavlos va sublinia că în Biserică darurile duhovnicești sunt diferite [Rom. 12, 6], primite de la El de oameni diferiți [Rom. 12, 6-8], dar toate zidesc Biserica lui Dumnezeu. Căci toate darurile Lui sunt spre folosul nostru și nu în defavoarea noastră.

Ce ne face să fim mari înaintea Domnului [1, 15]? Viața sfântă! Și de la noi se cere înfrânare și să fim plini de Duhul Sfânt [Lc. 1, 15], adică de harul dumnezeiesc necreat al Dumnezeului nostru treimic.

Însă Sfântul Ioannis a fost plin de har din pântecele maicii sale, pentru că el, încă din pântece, a fost om deplin înaintea lui Dumnezeu [Lc. 1, 15]. Om capabil de primirea slavei lui Dumnezeu. Și dacă feții din pântece, nenăscuții, se pot umple de har, cu atât mai mult pot fi botezați pruncii, cei abia născuți. Iar Biserica asta și face: îi botează pe cei abia născuți, pentru ca să îi facă locașuri dumnezeiești ale lui Dumnezeu. Și a fi locaș al lui Dumnezeu e împlinirea omului, căci pentru aceasta am fost aduși pe lume de El. Nu ne-am născut pentru o viață la întâmplare, pentru o viață nereligioasă, ci pentru o viață religioasă, eclesială, dumnezeiască.

Eterodocșii însă, care vorbesc despre un „botez” însoțit de „pocăință” și făcut la maturitate, consideră că omul e „om” când poate să aleagă și să decidă de unul singur. Cu alte cuvinte, omul e „om” numai dacă ajunge „matur” și, când e prunc, el este văzut ca un fel de „sub-om”. Perspectiva depreciativă și minimalizatoare la adresa omului este evidentă. Ce să mai spunem despre cei care au boli mintale? Ei înseamnă că nu sunt „oameni” niciodată, dacă le este afectată partea rațională a creierului.

Însă Biserica îl consideră pe om drept o persoană din prima clipă a zămislirii sale. El e o persoană din prima lui zi de viață, din prima zi de viață intrauterină și când se naște și oricum ar fi el când se naște și până moare și după ce moare, pentru veșnicie. Căci orice om zămislit în pântece, născut sau nenăscut, nu mai moare niciodată, pentru că va trăi veșnic, pentru că are un suflet veșnic.

Din acest motiv, în orice perioadă a sarcinii, avortul e o crimă, iar crima, oricum ar fi ea, omoară viața unui om. Și dacă îl omori pe un om, atunci i-ai oprit creșterea lui interioară pe fața pământului.

Ce va face Sfântul Ioannis? „Pe mulți [din] fiii lui Israil îi va întoarce [ἐπιστρέψει] spre Domnul Dumnezeul lor” [1, 16]. Cum îi va întoarce? Nu cu forța, ci prin propovăduirea lui! Îi va întoarce prin aceea că ei se vor întoarce spre pocăință. Și când omul se pocăiește înaintea lui Dumnezeu, atunci el se întoarce spre Domnul Dumnezeul său.

De ce e pocăința întoarcere? Pentru că păcatul e o plecare de la Dumnezeu. O rupere interioară de slava Lui. Și când ne întoarcem din drumul nostru rău, din depărtarea de Dumnezeu, atunci ne întoarcem spre El, spre relația personală cu El, cu Cel tripersonal. De aceea, orice rugăciune, orice slujire, orice faptă bună se face înaintea Lui și spre El, pentru că Îl vrem pe El și știm că El e viața noastră.

În 1, 17, Sfântul Lucas vorbește despre statutul Sfântului Ioannis de Înaintemergător. De vocația lui. Pentru că „el va merge înaintea Lui”, a lui Hristos. El va vorbi despre Hristos, pentru ca oamenii să Îl primească. Și cei care L-au primit pe Hristos, aceia s-au bucurat de Ioannis, s-au bucurat de Hristos, s-au bucurat de Dumnezeu.

Și chemarea lui de la Dumnezeu, a Sfântului Ioannis Botezătorul, a fost absolut necesară pentru noi, oamenii. Pentru că era nevoie ca cineva să ni-L indice pe Hristos, pentru că profețiile despre El erau tainice. Ele aveau nevoie de niște ochi văzători de Dumnezeu. Fapt pentru care Domnul ne-a arătat că Scriptura nu se tâlcuiește de una singură, ci că ea e tâlcuită de cei care Îl văd pe Dumnezeu și sunt luminați de către El să o înțeleagă și să o explice Bisericii.

Sfântul Ioannis Botezătorul va fi Înaintemergătorul lui Hristos „în duhul și [în] puterea lui Ilias” [1, 17]. Pentru că el va vorbi și se va manifesta în fața oamenilor ca un Sfânt al lui Dumnezeu, aidoma Sfântului Profet Ilias Tesvitis [II Împ. 1, 3, LXX]/ Tesviteanul. Căci el va întoarce inimile părinților către copiii lor și pe cei neascultători în înțelegerea drepților [1, 17]. Pentru că scopul lui a fost „să pregătească Domnului un popor pregătit” [1, 17]. Pregătit pentru ce? Ca să creadă în Mașiah, în Iisus Hristos, Domnul nostru. Pentru că cine a crezut și crede în Hristos este al lui Dumnezeu. Este un credincios autentic.

De ce părinții trebuie să își întoarcă inimile către copiii lor? Pentru că părinții trebuie să facă efortul continuu de a-și iubi și înțelege copiii. De a-i iubi pe măsură ce îi înțeleg și îi ajută. Pentru că nu poți să ajuți pe cineva în mod real dacă nu îl iubești. Și îl înțelegi pe măsura iubirii tale. Și dacă îți înțelegi și îți iubești copiii, atunci le dorești mântuirea. Le dorești să aibă o relație reală cu Dumnezeu, Mântuitorul nostru, al tuturor.

De aceea, pe copiii neascultători trebuie să îi întoarcem întru înțelegerea Drepților, a Sfinților lui Dumnezeu. Trebuie să-i aducem la Sfinții lui Dumnezeu, pentru ca să învețe de la ei cum să își sfințească viața lor. Înțelegerea Sfinților e teologia pe care ei au scris-o. Iar, dacă citim și traducem cărțile Sfinților Părinți, aflăm în ele îndreptarea noastră.

Poporul Bisericii trebuie să fie pregătit: adică educat teologic. De la educația teologică începe adevărata viețuire ortodoxă.

Sfântul Zaharias cere un semn de la Îngerul Domnului [1, 18]. Și Îngerul Domnului îi dezvăluie numele său. Îi spune că este Gavriil, cel care stă înaintea lui Dumnezeu [1, 19]. Și că a fost trimis de Dumnezeu să vorbească cu el și să îi binevestească lui nașterea lui Ioannis [1, 19].

Pentru că a cerut semn și nu a crezut cuvintelor sale, Îngerul îl pedepsește pe Sfântul Zaharias cu muțenia [1, 20]. Dar o muțenie care se va ridica de la el la nașterea fiului său [1, 20]. O muțenie minunată.

Din care învățăm că nu e bine să Îl ispitim pe Dumnezeu. Că trebuie să fim credincioși și smeriți înaintea Lui și că nu trebuie să cerem încredințări continue de la El, adică minuni și semne.

Toate profețiile dumnezeiești se împlinesc la timpul lor [1, 20]. Ele se împlinesc când dorește Dumnezeu și nu când vrem noi, oamenii. De aceea e un păcat mare, e o necredință mare, e o hulă la adresa lui Dumnezeu faptul de a presupune că anumite profeții dumnezeiești „s-au împlinit” sau „se vor împlini” într-o anume zi. Căci profețiile sunt de la Dumnezeu, iar cei care le înțeleg, le înțeleg tot prin luminarea lui Dumnezeu. Pentru că ele nu pot fi înțelese de către o minte neluminată de Dumnezeu.

Poporul și-a dat seama că Sfântul Zaharias a avut o vedere extatică: pentru că rămăsese mut [1, 22]. Iar nașterea Sfântului Ioannis Botezătorul a fost prin împreunare trupească, dar la bătrânețe. Sfânta Elisavet a zămislit, dar și-a ascuns/ și-a tăinuit sarcina ei [1, 24]. De ce? Din smerenie și din delicatețe duhovnicească. Pentru că nașterea ei nu era un păcat, ci un dar de la Dumnezeu. Pentru că ea mărturisea faptul: „Așa mi-a făcut mie Domnul în zilele [în] care a privit [ἐπεῖδεν] [ca] să înlăture ocara mea dintre oameni” [1, 25]. Căci ea avea conștiința că pruncul din pântecele ei e darul lui Dumnezeu, chiar dacă el a fost conceput cu bărbatul ei. Pentru că știa că el se naște la bătrânețe și nu când se nasc copiii: la tinerețea părinților lor.

Domnul a înlăturat ocara ei, cea a nerodirii de prunci, dintre oameni. Pentru că israiliții din timpul ei considerau că femeia care nu naște prunci e demnă de batjocură. Și Dumnezeu a privit și a îndreptat lucrurile. El a ascultat rugăciunile lor și le-a dat să aibă o naștere minunată: la bătrânețe și vestită de Arhanghelul Său.

Dar Dumnezeu vrea să înlăture ocara noastră, a tuturor, dintre oameni. Și care e ocara/ rușinea/ nefericirea noastră cea mare? Moartea! Însă Hristos, „întâiul-născut din morți, [este] Cel dintâi care a dezlegat durerile morții și le-a făcut, prin învierea Sa, tuturor drum spre nașterea din morți”[6]. Iar dacă Învierea Domnului e nașterea Lui din morți, Botezul nostru eclesial e învierea noastră duhovnicească din morți. Căci noi am murit atunci păcatului, am murit mistic cu Hristos și am înviat împreună cu El, fiind plini de viața Lui dumnezeiască.

Așadar, iubiții mei, prin Sfântul Lucas, Dumnezeu ne-a învățat lucruri importante în predica de azi! Și, cu harul și luminarea lui Dumnezeu, sper ca să înmulțesc aceste vederi duhovnicești ale Scripturii, aceste comentarii teologice punctuale, atât spre binele dumneavoastră, cât și al meu. Căci eu mă bucur mult de luminarea și de bucuria și de cunoașterea care îmi vin din Scripturi, prin luminarea lui Dumnezeu, și nădăjduiesc ca ele să fie o bucurie vie, duhovnicească și pentru dumneavoastră.

Să ne mulțumim cu cât înțelegem! Pentru că trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru fiecare înțelegere sfântă pe care El ne-o dăruie.

Să nu forțăm cuvintele Scripturii! Pentru că ele trebuie să fie spre folosul și nu spre vătămarea credinței și a evlaviei noastre.

Însă trebuie să avem conștiința, cu toții, că Scriptura e un ocean dumnezeiesc de înțelegeri sfinte, din care noi bem după putere și pentru ca viață să avem întru noi.

Vă doresc mult spor în viața și în înțelegerea dumneavoastră teologică și duhovnicească! Amin.


[1] Predică începută în seara zilei de 29 martie 2017, o zi de miercuri, călduroasă. Și terminată a doua zi, la ora 17. 50.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Luke_the_Evangelist.

[3] Idem: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/909/sxsaintinfo.aspx.

[4] Ibidem.

[5] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/John_(given_name).

[6] Sfântul Grigorios al Nissisului, Comentariul la Cântarea Cântărilor, în trad. Părintelui Dumitru Stăniloae, cf. PSB 29, ed. 1982, p. 295.

Did you like this? Share it:

Previous

Reîntoarcere la Nichita [85]

Next

State of mind

4 Comments

  1. Antonie G.

    Bine punctat: „de la educația teologică începe adevărata viețuire ortodoxă”. Sfinții lui Dumnezeu au fost întotdeauna plini de educație teologică, ori în ce secol ar fi trăit. Și au fost astfel fie pentru că au mers la școli teologice, fie pentru că au învățat singuri, citind și studiind intens. Numai lenea noastră din ziua de astăzi nu mai vrea să accepte acest adevăr. Ni se pare că putem să ne apropiem de Dumnezeu și fără nevoință a cunoașterii. Însă, chiar și celor care au trăit în pustie fără cărți Dumnezeu le dădea să cunoască Sfânta Scriptură și avem un exemplu chiar în Sfânta Maria Egipteanca, cea prăznuită acum, care îi cita Cuviosului Zosima din Psaltire și din Profeți, spre mirarea lui, deși ea nu învățase niciodată să scrie sau să citească. Nu se întreabă nimeni: oare de ce o învățaseră Îngerii în pustie Scriptura pe Sfânta Cuvioasă Maria, dacă nu e nevoie decât să bați metanii și să postești? Sau, din moment ce ea avea vederi și luminări dumnezeiești extraordinare și se ruga înălțată de la pământ, trăind în lumina dumnezeiască, cunoscându-L deci pe Dumnezeu prin vedere dumnezeiască, de ce mai era nevoie să mai o învețe și Scriptura?! Că doar, zic unii, Scriptura ne învață numai lucrurile elementare, de bază…
    Despre citirea și studierea Sfinților Părinți nu mai vorbesc…
    Doamne ajută, Preacucernice Părinte, și vă mulțumim foarte mult pentru tot ceea ce faceți!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Vă mulțumesc pentru comentariul dumneavoastră punctual, domnule Antonie, și pentru bucuria pe care o aveți față de lucrarea mea teologică la nivel online! Iar răspunsul la întrebarea dumneavoastră față de publicul larg este acesta: pentru că noi avem nevoie de cunoașterea Scripturii și a Părinților zi de zi, tocmai pentru că ea este conținutul vieții de zi cu zi, alături de toate eforturile noastre pentru curăție și sfințenie. Dacă viața ortodoxă e viața cu Dumnezeu, atunci nu putem trăi fără cunoașterea cuvintelor lui Dumnezeu din Scriptură și din Tradiție. Căci tot El i-a luminat și pe Sfinții Scripturii și pe toți Sfinții Bisericii. Iar dacă privim cuvintele lor sfinte ca pe cuvintele lui Dumnezeu, atunci avem la ce cugeta toată ziua și ce aprofunda. Vă doresc numai bine, domnul meu!

  2. Marcu Aurel

    Aceasta dovedește că e adevărat ce spunea Sfântul Siluan Atonitul, că dacă s-ar pierde toate Scripturile, Dumnezeu ne-ar da Sfinți care ar scrie-o din nou. Doamne ajută, sărut mâna Părinte!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      În sensul că acești Sfinți ar putea să rescrie, la modul esențial, experiența Bisericii. Da, Dumnezeu poate face asta oricând! De fapt, fiecare Sfânt în parte, care scrie teologie și dă mărturie despre propria lui experiență mistică, rescrie experiența Bisericii. Pentru că fiecare spune, în mod esențial, același lucru: că Dumnezeu există, că El locuiește în Sfinții Lui și că ei au parte de vederi, luminări și simțiri dumnezeiești. Vă mulțumesc pentru comentariu, domnule Aurel! Numai bine!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén