„Strig:/ Nu ochiul trebuie deschis,/ ci vederea./ Strig:/ nu urechea trebuie ciulită, – / muzica lumii folosește urechile/ cum cel care a băut/ zidul sau trunchiul copacului”.

Ochii îi avem totdeauna deschiși, când suntem treji, dar nu ochii fizici sunt cei pe care trebuie să îi avem neapărat deschiși pentru a vedea lucrurile spirituale, ci pe cei sufletești, vederea inimii, cum se spune în spiritualitatea ortodoxă isihastă – în Nod 12 (vol. Noduri și semne): „Ce-i ochiul ăla, care l-ai deschis pe piept,/ privești cu el spre roșu de e atât de roșu?”.

La fel, „nu urechea trebuie ciulită”, ci auzul, auzul interior al inimii.

„Mă ridic și spun:/ dacă poți, uită și nu-ți mai aduce aminte nimic/ decât numai întâmplările tale și atât,/ nu-ți aduce nimic, mai ales legea uită-o”. Legea timpului, legea morții…

„Miră-te de tot ce ți se întâmplă,/ miră-te de tot ce vezi,/ atâta timp cât ai să te miri/ ești salvat”. Pentru că atâta timp cât te miri, ești ca acela pentru care „fiece mirare e un nume” (Cântec II, vol. O viziune a sentimentelor).

„Ce mirare că sunt” (Cântec I, ibidem) spunea poetul atunci când și-a deschis vederea, atunci când „întâiul ochi ce l-am deschis pe lume/ s-a redeschis deodată spre zenit”, dăruindu-i „o cunoaștere aidoma cunoașterii dintâi” (Cântec II).

„Amintirea te-a părăsit/ și nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează./ Ține-ți minte numai propriile tale întâmplări/ căci te-ai spulbera mai repede decât însuși gândul spulberării dacă ți-ai aduce aminte./ Moartea este prima amintire,/ și cea mai veche./ Amintirea lui nimic/ amintirea lui nimeni/ amintirea lui zero”.

Moartea este prima amintire și cea mai veche pentru poet, pentru că primele lui amintiri, din copilărie, sunt legate de moarte, de moartea care secera oameni și animale în timpul războiului.

Aici însă e o problemă mai complicată. Pentru că acestui element de biografie personală i se adaugă un înțeles metafizic. E vorba aici de moartea de dinainte de viață. După cum a spus într-un alt poem: „Capul mi s-a umplut de un miros,/ oasele, pe dinlăuntru/ mi s-au umplut de un miros/ de moarte/ mai veche decât viața” (Amintiri de când eram piatră).

E vorba, deci, de o moarte mai veche decât viața. Mai veche decât viața noastră și de care ne înfricoșăm când ne apropiem de ea, pentru că de ea nu ne aducem aminte nimic, ea e „amintirea lui nimic/ amintirea lui nimeni/ amintirea lui zero”.

Este moartea de dinainte de naștere, de nașterea noastră, pe care o menționează în unele poeme din acest volum: Metamorfozele („moartea e starea de dinainte de a te naște”), Rosinanta („Secunda ocupa totul /…/ nemailăsând nimic morții/ și nemailăsând nimic/ morții cea de dinainte de naștere”).

Și, în fața morții pe care o simte că nu e departe, poetul începe să se zbuciume și să se simtă părăsit de Dumnezeu: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”.

„Ea e memoria./ Dar se șterge, se acoperă/ cu sânge/ cu miros de carne arsă/ cu mirarea sângelui, numită groază/ cu sunetul de nisip de clepsidră/ al ruperii osului”. Memoria morții se șterge cu viața ta, cu durerile și suferințele vieții tale.

„Atât îți zic, miră-te,/ atât îți zic, urlă de durere./ Cine strigă și cine zbiară, cine urlă/ și cine se vaită,/ cine se-ngroapă în miros și în putoare și în/ dampf, în miazmă,/ cine plânge/ și cine se sărează,/ cine să amărăște/ și cine se zguduie și se hohotește și se zbate,/ cine se jupoaie, se rupe, se smulge/ acela nu-și mai aduce aminte de nimic/ acela nu are memorie,/ e ocolit de lege,/ este”.

Acela este, care suferă și se zbuciumă în această viață. Acela nu își va mai aduce aminte de moarte și de chinurile lui în veșnicie, „e ocolit de lege”, de legea morții pentru păcat. Cine învață să sufere, acela este, va rămâne viu.

„Între mine și tine/ numai cuvântul, acest organ fioros/ și comun amândurora,/ este. // Să-l rupem pentru liniște/ să-l rupem pentru liniște;/ lasă-mă înspre tine/ lasă-te înspre sinea sa/ de care ești legat/ cu un organ fioros/ și rupe-l! // Să treacă o pasăre printre noi doi./ Ba nu, trece o pasăre deasupra mea./ E liniște, e o tăcere/ în care se aud cifrele”.

E o liniște, o tăcere în care se aud tainele lumii, încifrate în lucruri.

„Aripile ei mari și mov/ ca de mâl transparent/ abia se înclină/ sprijinindu-se pe stâlpii aerului./ Ba nu, eu mă clatin atârnând/ de capătul privirii mele/ ca un spânzurat de frânghie./ Ba nu, trece o pasăre magnetică,/ leneșă, statică/ În liniște, când dă din aripi/ parcă se deschid ferestre./ Ba nu, se aud cum se deschid ferestre/ de parcă o pasăre moale/ ar zbura leneșă./ Ba nu, se deschid ferestre și o pasăre/ Ba nu, aripa păsării parcă deschide ferestre. // E liniște, trece o pasăre/ de parcă ar deschide ferestre,/ aripile ei sunt/ ferestre. // Da”.

În tăcerea pe care o aude poetul trece o pasăre care deschide cu aripile ei ferestre către…adevărata liniște. Pentru că „încă nu pot să înalț un imn liniștei/ pe care mi-o doresc și de care mi-este foame” (O confesiune).

Aceasta, pe care o simte Nichita, este acea liniște sau tăcere „în care se aud cifrele”. Care nu e deplină. E nevoie de o pasăre care să deschidă ferestrele.

Această liniște sau tăcere este înrudită cu liniștea lui Lucian Blaga, cea în care se presimte moartea: în care „ascult cum crește-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru” (Gorunul), în care „golul mormântului/ îmi sună în urechi ca o talangă de lut” (Călugărul bătrân îmi șoptește din prag) sau în care se aude „ciuta călcând prin moarte” (În marea trecere) etc. E liniștea în care „se liniștesc păsări, sânge, țară” (Somn).

Această liniște începe să o experimenteze și Nichita, fapt ce se vede mai limpede în alt poem, dintr-un volum viitor: „Se liniștiseră copacii și zâmbeau/ și surâdeau spre mine,/ iar eu știam: în curând/ ei or să moară./ Se liniștise vrabia din gând/ și-mi ciugulea cuvintele din palmă/ și eu știam: în curând/ ea o să moară./ Se liniștise calul de o șa,/ iar muntele se liniștise tot de vulturi/ neliniștit stăteam/ ca să-i îngrop în gânduri/ și mi-era frică și nu surâdeam” (Prin tunelul oranj (V), vol. Noduri și semne).

Amândoi poeții sunt neliniștiți în fața morții, dar îngroparea în gânduri îi e specifică lui Nichita. Ba chiar el îi dă o replică lui Blaga: „Eu construiesc misterul/ nu îl admir[1] /…/ Mai liniștiți decât în toată viața noastră/ culoare fi-vom și albastră” (Defăimarea răului, vol. Epica magna).

Însă Nichita e cuprins de zbucium la gândul morții. Și lucrul acesta se observă cu claritate în aceste ultime volume. Un vers, din poemul pe care l-am comentat mai sus, sună astfel: „nimic din începuturile lumii nu te mai/ cercetează”. Adică: Dumnezeu nu ne mai cercetează.

Sau, cum va zice în alt poem: „Ce deșertăciune și ce inutilitate, vederea./ Ea contemplă numai ceea ce este condamnat la moarte [adică ceea ce e născut]./ Cuvântul ne-ar salva, poate, dar,/ el e dumnezeu, și/ de la începuturi nu se mai întruchipează/ în făpturile cele vii. // Gustul morții l-a scuipat dumnezeu de pe limba sa/ în făptura vieții” (Cele patru coerențe fundamentale, vol. Operele imperfecte).

Îl vedem pe poet panicat și îngrozit de gândul morții, dar și de acela că ar putea fi părăsit de Dumnezeu. Nichita trăiește sentimentul înfricoșării de moarte, ca altădată Blaga sau Arghezi, ba chiar este nemulțumit, ca și aceia, că Dumnezeu nu (i) Se revelează în această lume:

„Absență murdară și așteptare/ disperată./ În lipsa ta s-au născut/ cifrele[2] și zeii. /…/ De când tu nu ești [de când nu Te mai arăți nouă pe pământ],/ piatra a dat lumină./ Mișcare a dat piatra/ de când nu ești. /…/ Fluviul a rămas gravid de pești,/ aerul greu de păsări./ De când nu ești./ De când nu mai ești” (Cântec III, vol. Epica magna);

„Cei care-și mai aminteau de trupul zeului [care L-au văzut pe Hristos],/ au murit fără să lase mărturie/ decât locul plin de dale de piatră/ de unde petreceau privindu-l. /…/ Plânsul și răcnetul, durerea și urletul,/ din pricina mutării cerului,/ nu mai au nici direcție și nici înțeles” (Amurgul credinței, vol. Operele imperfecte).

Poetul trăiește o agonie mai înainte de moarte, e chinuit de teamă, care e cu atât mai mare cu cât nu Îl află pe Dumnezeu în apropierea sa imediată, în mod intim:

„Se urâțise trupul gândit/ cuvintele erau spuse într-o limbă străveche și barbară./ A trăi, devenise am trăit, –/ începuse ceva din sinea mea să moară. // O pată de umbră m-a traversat;/ era numai de la un vultur în zbor/ ce-ntrerupea minunat/ locul în care m-am născut,/ de cel în care o să mor. // Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare,/ lacrimă arzătoare?” (Cântec II, vol. Epica magna).

Dar soarele e lacrima lui Hristos în poezia lui Blaga: „Soarele, lacrima Domnului,/ cade în mările somnului” (Asfințit marin, un poem despre (pre)sentimentul morții, de asemenea, ca multe altele în lirica lui Blaga).

Așa încât „Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare,/ lacrimă arzătoare?” înseamnă, de fapt: unde ești, Doamne?

În fața morții presimțite, pe Nichita îl cuprinde spaima de o „singurătate a singurătății” (Hieroglifa, vol. Epica magna). „O eli eli lama sabahtami,/ o eli, eli!”, va striga în Nod 11.

Însă aceste momente de zguduire nu se permanentizează.


[1] Aluzie la: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ și nu ucid/ cu mintea tainele /…/ și tot ce-i nențeles/ se schimbă-n nențelesuri și mai mari” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii).

Cineva (nu mai știu cine) făcea observația că Nichita a fost influențat de Bacovia, Ion Barbu, Arghezi, dar nu și de Lucian Blaga. Pe care, într-adevăr, Nichita Stănescu nu l-a pomenit în disertațiile sale teoretice și critice despre poezie. De aceea, e o surpriză să vedem apărând acum și înmulțindu-se, în aceste ultime volume, aluziile la poezia lui Blaga. Ba chiar făcându-se simțită influența acestuia în ce privește sentimentul înaintea morții și durerea că Dumnezeu nu umblă pe pământ și toate ale lumii se destramă.

[2] Ar putea fi acele cifre despre care vorbea Eminescu: „Cu-a tale lumi, cu mii și mii de stele,/ O, cer, tu astăzi cifre mă înveți” (O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!).

Did you like this? Share it: