Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 2 aprilie, 2017

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, Fragmente din Comentariul la Cântarea Cântărilor [11]

Traduceri patristice

vol. 6

*

Traduceri și comentarii de
Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș
și
Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

*

Sfantul Ambrosius al Mediolanului

Sfântul Ambrosius, Episcop de Mediolanum
(340-397, pomenit pe 7 decembrie în Biserica Ortodoxă)

*

(2, 10) „Ridică-te”, zice, „vino, apropiata mea, frumoasa mea, porumbița mea [proxima mea, formosa mea, columba mea]”. Și tu, […] dacă, așadar, ai în tine zidirea lui Dumnezeu [aedificationem Dei] și către Răsărit stau deschise întotdeauna ferestrele tale, vine Cuvântul, stă după peretele/ zidul tău (2, 9), „căci ochii Domnului [sunt] peste cei Drepți” (Ps. 33, 16), privește prin ferestrele tale [prospicit per fenestrat suas].

Ce sunt aceste ferestre? Citim [despre] ferestrele despre care zice Ieremias: „a intrat moartea prin ferestre” (Ier. 9, 21), prin care a intrat avariția [avaritia], a intrat pofta [libido]. Ochiul tău este fereastră. Dacă ai privit femeia poftind-o, a intrat moartea prin ochiul tău. Dacă ai privit avutul văduvei sau bogățiile celui mai mic și ai stârnit lăcomia ta, [atunci] „a intrat moartea prin ferestre”.

Așadar, precum prin acestea intră moartea, [tot la fel] intră și viața. […] Prin aceste ferestre privește Hristos, ca să o cheme pe mireasă.

Distingând peste plase [Eminens super retia]. Distingând bine, pentru că este singurul pe care nu Îl înfășoară plasele păcatelor. Toți era în plase/ curse, ba mai mult, până acum suntem în plase, pentru că nimeni [nu este] fără păcat decât numai Iisus, pe care, necunoscând păcatul, Tatăl L-a făcut păcat pentru noi[1]. […]

„Ridică-te, vino, apropiata mea”: adică, scoală-te din morți, ridică-te din lanțurile cu care erai legată împrejur. Ridică-te, pentru că Eu am înviat pentru tine [Ego resurrexi tibi]! Sfărâmă legăturile nedreptății, pentru că Eu deja le-am sfărâmat pentru tine! Vino, pentru că deja plasele au fost rupte! […]

Ședea în casă [intra domum] Mireasa credincioasă Domnului, întru peretele/ zidul legii  și al Profeților [intra parietem legi et Prophetarum], construit prin zidirea pietrelor duhovnicești, care îngrădea și înconjura casa împărătească, plină de har și de veselie [domum regiam, plenam jucunditatis et laetitiae].

Se mira de comorile împărătești și privea cu îngrijorare, dorind a primi înțelepciunea care să-i arate aceste bogății. În taină era, dar căuta înțelegerea tainei Lui. A venit Domnul Iisus venind peste munți. Era văzut târziu că venea pentru noi, dar El Se grăbea. Cu adevărat sărea și sălta, pentru ca să salte peste învățăturile trupești și pietrificate [corporalia et saxosa dogmata] ale evreilor. A stat dincolo de zidul casei care era în Vechiul Testament, privind prin fereastra legii și prin ochiurile [plasei] Profeților [Prophetarum cavernas].

Încă nu erau deschise intrările [vestibula] casei aceleia, încă nu fuseseră descoperite cheile pentru lacătele ușilor înțelepciunii, prin care erau încuiate cu legea cele dinăuntru. Dar de sus, adică din [cerul] duhovnicesc, privind în [acest] loc, a chemat Biserica, ca, ridicându-se prin lege și Profeți pe vârful înalt al Evangheliei, să calce plasele și nodurile interpretării iudaice [retia judaicae interpretationis et nodos] cu pasul neînfricoșat/ netulburat [intrepido vestigio][2].

Și de aceea o numește apropiată, ca să se lipească de Hristos [ut adhaereat Christo], să nu caute cele lumești. De aceea [o numește] frumoasă, ca să ducă/ să poarte picioarele cele frumoase ale celor care binevestesc [evangelizantium]. De aceea [o numește] porumbiță, ca să caute spre cele duhovnicești, să părăsească cele pământești[3].


[1] PL 15, col. 1978.

[2] PL 15, col. 1979.

[3] Idem, col. 1979-1980.

Eminescu: între modernitate și tradiție [40]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Așa, toposul Italiei, regăsit la Eminescu ca și la înaintașii săi (Asachi, Bolintineanu, Heliade, Alecsandri etc.), nu reprezintă deloc o inovație pașoptistă, ci o tradiție medievală începută de Miron Costin, care plasa Italia în dricul (centrul) pământului[1]: „autohtonizarea acestui topos fusese făcută încă în epoca lui Miron Costin, Dosoftei, Cantemir”[2]. La fel descrierea paradisiacă a Moldovei (și comparația Italiei cu Moldova) și antiteza trecut-prezent pleacă de la Ureche și Miron Costin, după cum și „germenii dacismului” se pot depista „mai ales la Cantemir”[3].

Un alt topos romantic, cel al demonului, Moraru îl leagă de „imaginea magului înțelept” (explicația este însă cam obscură), deși între cele două personaje există „o prea netă diferență de viziune asupra lumii”[4]. După cum Gemenii și Luceafărul, în opinia sa, conțin teme și motive în comun cu apocriful numit Cartea lui Enoh ori cu Paraclisul Precistei tradus de Dosoftei[5].

Modul cum înțelegea Eminescu topoii și cum interpreta el însuși locurile comune se poate vedea, concret, din felul cum îl citează într-un articol al său pe Baltazar Gracián, preluându-l dintr-o prefață a „scrierilor etice ale lui Schopenhauer Despre libertatea voinței omenești și Despre fundamentul moralei[6], cunoscând și traducerea tipărită „la Iași, în 1794, sub titlul Critil și Andronius” a primelor „nouă cărți din această operă alegorică”[7].

Fragmentele preluate sunt tocmai despre lumea ca teatru, o temă din sfera interesului dramatic, aproape obsesiv pentru Eminescu[8] – încât mă întreb ce a fost mai întâi: pasiunea pentru arta și literatura dramatică sau înțelesul esențial al alegoriei lumii ca teatru?

Conjuncția topos vechi (theatrum mundi)/ literatură veche-Gracián-Schopenhauer, din (chiar și numai) acest exemplu, ilustrează osmoza gnoseologică pe care o avea în vedere (care nu este însă o însumare amalgamată de idei și viziuni, ci dimpotrivă, o distilare a unor cugetări esențiale, din toată gândirea lumii, care să conțină adevărul), faptul că, în filosofia nouă, căuta urmele celei vechi[9]. De aceea, și titlul articolului său (din Timpul, 13 iulie 1882) este: O alegorie veche și pururea nouă[10] – un titlu echivalent cu ideea centrală din poemul Glossă. Sub masca gândirii noi se află aceeași piesă a reflecției umane de o vârstă cu lumea, desfășurată însă cu nuanțe reflexive baroce (Gracián) sau romantice (Schopenhauer).

Întrucât teatrul lumii este un „motiv central”[11] în opera lui Eminescu, Moraru insistă asupra Glossei și a variantelor sale, remarcând că acesta este subsumabil dezbaterii și polemicii esențiale sacru-profan și aparență-esență[12]. Prin urmare, s-ar părea că nu arta teatrală sau tema ludică sau a delectării (sensul antic) este esențială, ci sensul alegoric-metafizic.

Așa a putut face Eminescu, în Glossă, asocierea între limbă și teatru (prezentă și în Scrisoarea II): „«Limba veche și-nțeleaptă», rostită de «gura dulce-a altor vremi [vremuri]» [Trecut-au anii…] este limba glosată de Eminescu aici”[13]. Însă limba/ glossa nu este doar vehiculul lingvistic cotidian, ci și un tipar semiotic arhaic și un tezaur gnoseologic, ea însăși o adunare de hieroglife/ semne indescifrabile contemporanilor, ca și cerul înstelat de deasupra lor, deși limba o vorbesc și cerul îl văd.

Efervescența schimbărilor de climat social, politic și literar, considerată ca decisivă în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și în secolul al XIX-lea, nu a dus la scufundarea în adâncuri înfundate a gândirii vechi, precizate într-o literatură medievală românească între secolele XVI și XVIII, ci la repunerea în circulație a unor valori vechi (de a căror antichitate poetul era conștient) în monede noi expresive.

Tonul reconvertirii e dat însă nu în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ci de către Dosoftei, Costini (Miron și Nicolae), Antim, Cantemir…

Eminescu îi urmează, continuă „a turna în formă nouă limba veche și-nțeleaptă” (Scrisoarea II) – un alt vers cu valoare de estetică/ artă poetică –, acea glossă care pentru el este ca o ceară/ fagure, în care s-a întipărit istoria, mentalitatea și gândirea veche, până la a deveni „neclintita limbă” ce ține „cumpăna gândirii”, care „nici azi nu se mai schimbă” (Se bate miezul nopții).

Prin ediția Scrierilor alese ale lui Iordache Golescu, M. Moraru a readus în atenție și interesul manifestat de poet față de pildele culese de acesta[14]. Golescu a alcătuit o culegere imensă de proverbe, un infolio de 854 de pagini, pe care Eminescu l-a cunoscut pe când era bibliotecar la Iași, l-a folosit, a făcut sublinieri pe el și din care a copiat în caietele sale.

Poetul nu l-a trecut cu vederea, dintr-un motiv care lui Perpessicius i se părea evident: „un ceaslov atât de impresionant, atât de armonios orânduit, atât de substanțial și atât de semnificativ se putea oare să-i scape acestui pururi îndrăgostit al scrisului bătrânesc și al cărților cu iz de genună (s. n.)?”[15].

Interesul acesta nu reprezintă un aspect minor pentru literatură și nu se rezumă, prin urmare, doar la partea folclorică, pentru că, din astfel de proverbe puse cap la cap, Eminescu extrăgea o întreagă filosofie și ar fi fost – nu o dată – în stare să alcătuiască adevărate culegeri de cugetări morale[16]. Aceasta pe lângă faptul mai cunoscut, fiind relevat de multă vreme de către Perpessicius, al utilizării proverbelor în publicistică[17] sau în scopuri didactice[18].

Mi-a atras atenția un exemplu, din cele citate de Adriana Mitu, pe care l-am reprodus puțin mai devreme – «Precum în fundul mării stă mărgăritarul și mărgeanul […] așa și în lume: cei vrednici și cinstiți, ascunși și nevăzuți» – și care ne-a produs surpriza de a descoperi astfel o posibilă sursă a unor binecunoscute versuri din Luceafărul, dovedind o capacitate de reflecție care aprofundează semnificațiile până la proporții greu de intuit: „Colo-n palate de mărgean/ Te-oi duce veacuri multe”.

Să fie oare doar acest simplu proverb izvorul obscur (sau măcar punctul de pornire, conexat poate și cu alte elemente literare sau mitologice[19]) – recunoscută fiind și predilecția romanticilor pentru surse obscure – al impresionantelor imagini ale halelor marine eminesciene, ori motivul pentru care Nilul (Egipetul și Memento mori) adăpostește o lume misterioasă în adâncul valurilor sale?


[1] „Țara Italiei, [privind] de aicea de la noi, dreptu spre apusul soarelui ieste, nu așa depărtată de țara noastră […]. [Este] Italia în dricul pământului […]. Grecii zic Italiei cu altu nume: Hesperia, din Hesper, steaua ceea căriia îi zicem noi luceafărul cel de noapte, că acel luceafăr drept preste Italia apune. […] Iaste țara Italiei plină, cum să zice, ca o rodie, de cetăți și orașă iscusite, mulțime și desime de oameni, târguri vestite, pline de toate bișugurile.

Pentru mare iscusăniia și frumsățări a pământului aceluia, i-au zis raiul pământului, Italia, a căruia pământ, orașăle, grădinile, tocmelele la casăle lor, cu mare desfătăciune traiului omenesc, n-are toată lumea, supt ceri blându, voios și sănătos: nici călduri prea mari, nici erni prea grele.

De grâu sațiu, vinuri dulci și ușoare, unt-de-lemn, mare bișug și de poame de tot feliul: chitre [un fel de lămâi], năramză [portocale], alămâi, și zahăr. Oamenii iscusiți preste toate neamurile, stătători la cuvânt, neamăgei, blânzi, cu oamenii streini nemeriți dintr-alte țări îndată tovarăși […].

Aceea țară iaste amu scaunul și cuibul a toată dăscăliia și învățătura: cum era Athina într-o vreme la greci, amu iaste Padova în Italia – și de alte iscusite și trufașă meșterșuguri”, cf. Miron Costin, De neamul moldovenilor, în Opere, vol. II, EPL, București, 1965, p. 14-16.

[2] Mihai Moraru, De nuptiis…, op. cit., p. 205; a se vedea și n. 2. [3] Ibidem. [4] Cf. Idem, p. 205-206. [5] Cf. Idem, p. 223-240. [6] Idem, p. 209. [7] Idem, p. 208.

[8] Urmărind coerența semnificațiilor acestui topos la Gracián, Oxenstierna, Schopenhauer și Eminescu (primii doi fiind traduși în românește și circulând în manuscrise și tipărituri), „este mai plauzibil ca moralistul presupus de D. Caracostea ca fiind cunoscut lui Eminescu înaintea perioadei studiilor vieneze (La Rochefoucauld) să fie de fapt Gracián”, cf. Idem, p. 217.

[9] „Exegeza operei lui Schopenhauer, îndeosebi a Aforismelor, dar și a sistemului său filosofic și etic, nu se poate dispensa de analiza contribuției literaturii secolului al XVII-lea european și mai ales spaniol”, cf. Idem, p. 213.

[10] Cf. Idem, p. 208. [11] Idem, p. 218.

[12] Cf. Idem, p. 218-223. Reținem, de aici, și că variantele acestui poem poartă amprente ale „perioadei de înflorire a gloselor filologice și poetice la sfârșitul unui ev mediu” (p. 222). [13] Ibidem.

[14] A se vedea Iordache Golescu, Scrieri alese, ediție și comentarii de Mihai Moraru, Ed. Cartea Românească, București, 1990, p. 165-199.

[15] D. Panaitescu-Perpessicius, Opera folcloristică a lui Iordache Golescu, în op. cit. supra, p. 371.

[16] A se vedea Adriana Mitu, Din vechile cărți de înțelepciune la români. Cugetările lui Oxenstiern (sec. XVIII), op. cit., p. 132. Autoarea reține că, publicând în Curierul de Iași din 13 iunie 1876 un capitol din Oxenstiern, despre lumea ca teatru, Eminescu găsește de cuviință să adauge „unele proverbe românești cu același conținut [nu sunt doar proverbe populare, ci și cugetări care îi erau familiare, multe regăsindu-se și în manuscrisele vechi la care vom face referire și noi mai târziu, și care, adunate astfel precum a făcut-o Eminescu, nu sunt cu nimic mai prejos față de reflecțiile gânditorului suedez]:

«Lumea-i ca o oglindă, în care se gătește omul ca să arate precum nu este, ea-i ca o comedie în care fiecare joacă rola sa și unde cel mai de râs prinde locul cel mai bun. Ea e ca un liman, unde unul sosește și altul purcede; unul se bucură de cel ce vine [se naște] și altul se întristează de cel ce purcede [moare]. Ea-i ca un spital plin de orice patimi. Ea-i ca un birt cu două porți deschise, pe una intră, pe alta iesă; Beau, mănâncă și se duc; unul pe altul nu cunoaște, cine intră și cine iese. Lumea-i ca un bâlci, unde unii cântă, alții joacă, unii vând, alții cumpără, unii beau și chiuiesc, iar alții numai privesc. Toate-n ea ca ziua vin și se duc.

Precum în fundul mării stă mărgăritarul și mărgeanul și în fundul pământului pietrele cele mai scumpe, iar pe fața mării, toate mortăciunile, așa și în lume: cei vrednici și cinstiți, ascunși și nevăzuți, iar cei nerozi, în cinste mare. Lume fără nebuni, ca pădure fără uscătură, nu se găsește». Aceste maxime nu se regăsesc și în manuscrisele [caietele] eminesciene. Poetul le-a reprodus aici sub forma unor suite continue, în maniera cugetărilor contelui suedez”. A se vedea și capitolul Lumea al cărții de față.

Perpessicius menționa și el: „Iordache Golescu și colecția sa paremiologică mai figurează în manuscriptele lui Eminescu [în afară de mss. 2306], de astă dată fără indicația sursei.

E vorba de acele liste de Proverbe, seria I și de o altă listă de Vorbe sau Cuvinte adevărate, ce figurează într-un alt manuscris de Iași (2307), tot registru comercial, din aceeași epocă, dar cu o foarte bună hârtie albă, caligrafic și alfabetic transcrise (p. 2-2v, 3, 26-27v), în vecinătatea câtorva extrase dintr-un Oxenstiern […] și mai ales în vecinătatea lungului poem Vedenia schimnicului Varlaam de la mănăstirea Secului, 1821 […] în stihurile căruia condeiul lui Eminescu intervine nu o dată”, cf. D. Panaitescu-Perpessicius, Opera folcloristică…, art. cit. supra, p. 372.

[17] Idem, p. 373: „toată proza politică a lui Eminescu e întrețesută cu nenumărate metafore ale înțelepciunii populare, ce înfloresc cu spontaneitate sub condeiul ziaristului. Mai mult: ne amintim să fi citit, în coloanele Timpului, un editorial scris de la primul până al ultimul rând, numai în zicale, și că farmecul lui depășea cu mult interesul strict folcloric”.

[18] Idem, p. 371.

[19] „De o Atlantidă scufundată vorbesc tot felul de legende. Un nucleu germinativ de factură similară trebuie să fi impulsionat sclipitorul interludiu eminescian din Egipetul […]. De aici și până la palatele subacvatice, cu somptuozități de basm, nu e decât un pas, arhetipul acestora provenind din mitul nereidelor (poate și din cel al lui Triton) care-și aveau lăcașul în fundul mării”, cf. Constantin Ciopraga, Poezia lui Eminescu. Arhetipuri și metafore fundamentale, Ed. Junimea, Iași, 1990, p. 46.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén