Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Geniul

Eminescu gândește ierarhic[1]: universul, lumea și societatea sunt împărțite în trepte. În ierarhiile umane (puse în lumină cu precădere în Scrisori – unele variante manuscrise menționează prezența acestei ierarhii „până-n susul scării”[2]; pe când, în Luceafărul, Hyperion amintește de „a lumii scară-ntreagă”, pe care e lăudat Dumnezeu), geniul deține un loc privilegiat, personalitatea sa fiind alcătuită din elemente definitorii excepționale.

Problematica geniului romantic ocupă o poziție centrală și precoce a interesului său. Ea reprezintă, în același timp, o preocupare fundamentală, de o viață, și care este imposibil de segregat de celelalte teme esențiale ale operei eminesciene, având infiltrații adânci în fiecare dintre ele.

Circumscrierea stelară, ca reprezentare alegorică a temei geniului, iese de asemenea în evidență, de timpuriu: La mormântul lui Aron Pumnul amintește de „luceafăr” și de „pleiadă”, iar La Bucovina despre „genii rele”, despre „soartă mândră de-al meu nume/ Și de steaua mea” și despre faptul că locurile natale (nordul Moldovei, Bucovina) au „geniu romantic”.

Sesizăm așadar un program romantic definitoriu, devreme conturat, pentru a observa că Eminescu a rămas pentru totdeauna în sfera lui, indiferent de modul în care a configurat poetic, pe parcurs, personalitatea excepțională a geniului.

Cele mai îndrăznețe proiecții ale genialității sale se află, neîndoielnic, în Luceafărul și în poemul În vremi de mult trecute[3], care ne dezvăluie și cele două tipare eminesciene fundamentale ale geniului: luceafărul și magul.

Ceea ce vom încerca să demonstrăm în continuare este că cele două motive se întrepătrund și că ambele reprezintă, în concretizarea concepției sale, prelucrări ale scriiturii și ale viziunii medievale (de altfel, „conceptul de geniu nu reprezintă o descoperire a filozofiei sau esteticii romantice”[4]).

Mai spunem doar, înainte de a trece la investigarea lor, că romantismul a propus două tipare fundamentale ale genialității: unul care poate fi desemnat prin formula celebră a lui Chateaubriand, geniul Creștinismului, și celălalt care susține ipostaza demonic-prometeic-titaniană a rebelului/ insurgentului (un fel de: înger și demon…).

Ecouri există, deși slabe, chiar în literatura română înainte de Eminescu (nu atât literare, cât de atitudine, definibile prin infuzia unei stări de spirit predispuse alunecării spre criză, melancolie și interogații), din Paradisul pierdut al lui John Milton[5] (în care romanticii și-au recunoscut, ca și în Dante, Cervantes sau Shakespeare, un precursor de seamă), din operele lui Byron, Prometeu și Cain, din Faust al lui Goethe etc. Probabil că Heliade-Rădulescu este exponentul cel mai reprezentativ al unei anumite receptări a lui Milton (poate și a lui Byron).

În cazul lui Eminescu, ar mai fi de amintit poemele Endymion, Hyperion și Căderea lui Hyperioan, ale lui John Keats, cu precizarea neapărată că nu s-a putut și nu se poate determina o influență literară asupra poetului român și că similitudinile rămân de ordin sonor.


[1] Rosa del Conte amintea în mai multe rânduri de Sfântul Dionisie Areopagitul și de ierarhiile descrise în cărțile sale. Zoe Dumitrescu-Bușulenga înainta chiar ipoteza ca Dionis din nuvela lui Eminescu să-i poarte numele. În poemul În vremi de mult trecute…/ Povestea magului…, un vers vorbește de „al vieți-mi mintos areopag”, cu trimitere, bineînțeles, la areopagul atenian, dar nu este exclusă nici apropierea semantică de scrierile Sfântului Dionisie.

În scrierile lui Iordache Golescu, despre care am vorbit puțin mai sus, apare o referință recurentă (în două comedii), la „acel filosof ce să afla pă mare când căznea jidovii pă Hristos [e vorba de cutremurul și întunecarea luminătorilor din vremea Răstignirii], [care zicea] că or[i] dumnezeirea pătimește, sau că lumea să prăpădește”, cf. Iordache Golescu, Scrieri alese, op. cit., p. 26, 76.

Dar acest filosof nu este nimeni altul decât Sfântul Dionisie Areopagitul, pe care, conform Sinaxarului, Sfântul Pavel l-a întâlnit în areopagul atenian. Amănuntul acesta, din biografia sa, reprodus de Golescu, ne face să credem că Viața lui era cunoscută în epocă și, de ce nu, poate și interesul pentru operele sale renăștea. Antim Ivireanul cita din el în predicile sale.

De altfel, din opera Sfântului Dionisie s-au făcut traduceri în românește în secolul al XVIII-lea, cf. Mircea Anghelescu, Serafimi și heruvimi în poezia romantică. Pe marginea poeziei lui I. Heliade Rădulescu, în vol. Romantism și modernitate. Atitudini, reevaluări, polemici, ediție de A. Mihalache și A. Istrate, Ed. Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2009, p. 371-372.

[2] M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, Fundația pentru literatură și artă „Regele Carol II”, București, 1943, p. 196, 206.

[3] Având în vedere importanța care i s-a acordat acestui poem, au existat tentative de a i se da un titlu. Astfel, Tudor Vianu a propus Feciorul de împărat fără stea, iar G. Călinescu, Povestea magului călător în stele. Deși ultimul pare să se fi impus, prefer să nu-l mai folosesc, pentru că nu mi se pare că ilustrează ideea centrală.

[4] Vera Călin, Romantismul, ediție revăzută și adăugită, Ed. Univers, București, 1976, p. 143.

Într-o definiție aplicată realităților medievale, „geniul reprezintă, în genul său propriu și în fiecare caz, suma [tuturor] posibilităților vremii”, iar literatura este „loc al unei tensiuni între real și o imagine ideală”, cf. Paul Zumthor, Încercare de poetică medievală, traducere și prefață de Maria Carpov, Ed. Univers, București, 1983, p. 44.

Definițiile rămân valabile, în bună măsură, și pentru veacul romantic, cu singura precizare că profilul geniului romantic este pus în evidență de înșiși poeții romantici și nu este desemnat, implicit, de talentul creator-literar. Ceea ce nu înseamnă că scriitorii medievali nu aveau conștiința geniului sau a virtuții lor literare (rivalitatea cu nemurirea lui Horațiu începe să fie susținută cu multă vreme în urmă, după cum arată Curtius, iar exegi monumentum este un motiv cu o circulație comparabilă cu a lui fortuna labilis).

„Pentru estetica romantică, ideea de geniu este însă constitutivă și în mod suprem expresivă” (Vera Călin, op. cit., p. 143), nu fără a se înscrie pe linia unei tradiții: „tânărul geniu reface în variantă romantică […] idealul renascentist al lui Uomo universale”, cf. Mihai Zamfir, Din secolul romantic, Ed. Cartea Românească, București, 1989, p. 293.

[5] A se vedea și Gary A. Anderson, The Fall of Satan in the Thouhgt of St. Ephrem  and John Miltoncf. 
http://syrcom.cua.edu/Hugoye/Vol3No1/HV3N1Anderson.html.
Autorul face o comparație între viziunea lui Milton, apocriful Vieții lui Adam și a Evei și poemele Sfântului Efrem Sirul, descoperind puncte de convergență.

Did you like this? Share it: