Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [2]

Iubiții mei[1],

când Sfântul Ioannis Botezătorul era în pântece și avea 6 luni de la zămislirea sa, când el era purtat în pântece de Sfânta Elisavet, mama lui, același Arhanghel Gavriil e trimis de Dumnezeu nu în templu, ci în cetatea Nazaret [Ναζαρέτ] [Lc. 1, 26]. De ce? Pentru că acolo locuia acum Preacurata Fecioară Maria. Și ea era templul cel adevărat al lui Dumnezeu, pentru că s-a păstrat în curăție și sfințenie pentru El.

Însă În Lc. 1, 26, numele Fecioarei este Mariam [Μαριάμ]. La fel o va numi și Gavriil la 1, 30. De ce? Acesta e numele său în aramaică: ܡܪܝܡ [Mariam]. Pentru că numele său în ebraică este מִרְיָם [Miriam][2].

De ce Gavriil e numit Înger [1, 26] de către Sfântul Lucas și nu Arhanghel? Pentru că toate Puterile cerești sunt Îngeri, adică ființe duhovnicești, create de Dumnezeu și care Îi slujesc lui Dumnezeu întru toate. Iar cum Înger [Ἄγγελος] înseamnă vestitor sau trimis[3], trimis de Dumnezeu ca să facă voia Lui, fiecare dintre noi trebuie să ne facem vestitorii sau trimișii Lui în lume, pentru că și noi, creștinii, suntem chemați să facem voia Lui. Și dacă vestim voia lui Dumnezeu și facem voia Lui, atunci facem lucrare îngerească pe pământ și trăim îngerește, deși noi suntem oameni.

Fecioara Maria era logodită cu Iosif, din casa lui David [1, 27], adică din seminție împărătească. Cu Sfântul și Dreptul Iosif, acum văduv, și care avea copii în vârstă. Logodită cu el de bătrânii poporului, pentru ca să păzească fecioria ei, a celei care locuise în Sfânta Sfintelor.

Căci „arhiereul cel mare, Zaharia[s], tatăl Mergătorului Înainte, adunând doisprezece bărbați fără femei, din seminția lui David, între care era și Sfântul Iosif, bărbat drept și bătrân de ani, a luat toiegele lor și le-a lăsat peste noapte în Sfântul Altar [în Sfânta Sfintelor n.n.], zicând: «Arată, Doamne, pe bărbatul cel vrednic, cu care se cuvine a logodi pe Fecioara[!]». Iar a doua zi, preoții[,] împreună cu cei doisprezece bărbați, intrând în biserică [templu n.n.], au găsit toiagul lui Iosif înverzit și încă și o porumbiță s-a văzut – cum mărturisește despre aceasta [Sfântul] Ieronim –, zburând de sus și șezând pe toiagul lui Iosif. Și au cunoscut bunăvoirea lui Dumnezeu, ca lui Iosif să i se încredințeze Fecioara spre pază”[4].

Ce vârstă avea atunci Sfânta Fecioară Maria, când a fost logodită cu Sfântul Iosif? Avea 14 ani[5]! Iar Sfântul Arhanghel Gavriil a venit în Nazaret pentru vestea cea mare a nașterii Domnului, după ce Sfânta Maria trăise în casa Sfântului Iosif doar 4 luni de zile[6].

Însă, aflăm din aceeași sursă citată, Fecioara Maria a aflat că va naște pe Domnul la vârsta de 12 ani, pe când trăia în templu[7]. Căci „odată, stând Fecioara Maria după a doua catapeteasmă [în Sfânta Sfintelor n.n.] la rugăciunea de [la] miezul nopții, după obicei, și cu dorință rugându-se lui Dumnezeu, deodată a răsărit o lumină mare și a strălucit peste ea. Iar din mijlocul luminii s-a auzit un glas către dânsa astfel: «Tu vei naște pe Fiul Meu!» […] Pentru că, aceea care dorea[,] pentru dragostea lui Dumnezeu[,] să slujească Preacuratei Născătoare a lui Mesia, aceea singură s-a învrednicit a fi Maica lui Hristos și stăpână a toată zidirea. Și i-a fost ei acea descoperire în anul al doisprezecelea de la nașterea sa, cu doi ani mai înainte de logodirea ei cu Iosif și la nimeni n-a spus taina aceea până la Înălțarea lui Hristos. Deci, de atunci se înștiințase că o să fie în feciorescul ei pântece acea tainică zămislire [profețită de Is. 7, 14] și aștepta vremea împlinirii tainei”[8].

Datele pe care le găsim în Sfânta Tradiție le completează pe cele din Evanghelie. Și fără ele nu mai citim Evanghelia în profunzimea ei, ci în mod deformat.

Mai pe scurt, Fecioara Maria știa că va veni clipa când va naște pe Mașiah, pe Hristos, dar nu știa cum se va petrece acest lucru[9].

Însă Sfântul Iosif nu știa că Maria va fi Maica lui Hristos. Ci el păzea fecioria ei, pentru că ea era o Fecioară unică în lume. Pentru că nu mai fusese până atunci nicio fecioară „care să-I fi făgăduit Domnului…a sa feciorie în veci, ci numai Maria [era] cea dintâi în lume”[10], care a făcut o astfel de făgăduință sfântă.

De aceea, Arhanghelul a intrat la Fecioară, acolo unde ea locuia, și i-a adus vestea de la Dumnezeu [1, 28]. Și i-a spus să se bucure [1, 28], pentru că Dumnezeu dorește ca toți să trăim în bucuria Lui cea dumnezeiască. I-a spus să se bucure, ei, celei care este plină de harul lui Dumnezeu [1, 28], pentru că bucuria reală e cea duhovnicească. Și dacă nu ne bucurăm întru Dumnezeu, atunci nu suntem în bine.

Căci bucuria la care Dumnezeu a chemat-o pe Fecioară este bucuria mistică, tainică, e veselia cea sfântă, pe care omul curat o trăiește întru slava lui Dumnezeu. Fiind plin de slava Lui.

Și când noi suntem curați și plini de har, atunci suntem cu Dumnezeu [1, 27]. „Domnul este cu tine” [1, 27] înseamnă: este acum și pentru toți vecii.

Pentru că El este veșnic cu cei ai Lui. Cu cei curați și sfinți. Cu cei plini de bunătate și frumusețe dumnezeiască. Și când Arhanghelul i-a spus: „Bine- cuvântată [ești] tu în[tre] femei” [1, 27], el i-a spus că e unică între femei. Căci nicio altă fecioară nu a mai fost și nu va mai fi chemată de Dumnezeu la sfințenia de a fi Născătoare de Dumnezeu. Iar noi, întreaga Biserică, cunoaștem și cinstim o singură Născătoare de Dumnezeu și aceea este Maria, Pururea Fecioara, Împărăteasa întregii făpturi, cea mai sfântă decât toată creația lui Dumnezeu. Cea la care a venit Arhanghelul Gavriil ca să îi reconfirme taina nașterii Domnului din ea.

Fecioara Maria s-a tulburat și cugeta în sine despre salutarea aceasta [1, 29]. „S-a tulburat[,] dar nu s-a înfricoșat tare, ci s-a minunat de lucrul cel nou, neașteptat și fără de veste. Pentru că nu avea de ce să se înspăimânte ea de îngerească arătare [vedere n.n.], cu care avea obișnuită prietenie încă din Sfânta Sfintelor[,] când, din mâini îngerești…primea hrana cea de toate zilele. Dar de [data] aceasta s-a tulburat cu mirare, căci mai înainte nu venise la dânsa cu atât de mare slavă cerească și cu atât de veselă față și cu [o] astfel de închinăciune, făcătoare de bucurie”[11].

Iar Maica lui Dumnezeu, la 1, 29, ne învață un lucru foarte folositor vieții noastre: ne învață să cugetăm în mod tainic, în adâncul nostru, despre orice lucru vedem și auzim și citim. Să nu luăm nimic fără cugetare. Să nu credem nimic la repezeală, până când nu suntem luminați de Dumnezeu.

Căci noi suntem făpturi raționale, suntem oameni, și trebuie întotdeauna să alegem ceea ce vrem să facem. Iar de alegerea noastră ține, de fiecare dată, și mântuirea noastră. Pentru că Dumnezeu vrea ca întotdeauna să alegem voia Lui, să alegem comuniunea cu El și nu un „bine” fals, iluzoriu.

Maica lui Dumnezeu ne învață să gândim profund! Ea ne învață să cerem explicații, pentru ca să fim cu totul clarificați atunci când alegem să facem ceva important în viața noastră. Căci, deși Arhanghelul i-a dat explicații [1, 30-33], ea a cerut explicații suplimentare [1, 34] și le-a primit de la el [1, 35-37]. Și numai după aceea, Fecioara a decis [1, 38]. Pentru că a decis în cunoștință de cauză.

Însă cine nu vrea să dea explicații, dar vrea să semnezi actele în grabă, este evident un escroc. Pentru că el urmărește doar semnătura ta, având diverse lucruri ilegale în contractul lui, care te vor umili în timp.

Numai că aici, în cazul nostru, Arhanghelul era trimis de Dumnezeu și el nu căuta să o înșele pe Fecioară, ci să o lămurească. Fiindcă el i-a spus că nu are de ce să se teamă și a numit-o Mariam [Μαριάμ] [1, 30]. Așa că adevăratul nume al Maicii Domnului, după Sfântul Lucas, e Mariam, deși, cel mai adesea, noi o auzim numită Maria. De ce o numim cel mai adesea Maria? Pentru că e numită și Maria în Dumnezeieștile Evanghelii.

Același Sfânt Lucas o numește „Maria lui Iacovos [Μαρία Ἰακώβου]” în Lc. 24, 10, BYZ, după ce în primul capitol al Evangheliei sale a numit-o Mariam.

Sfântul Evanghelist Marcos o numește Maria [Μαρία] în Mc. 15, 40, BYZ. Și acolo e prezentată ca „Maria, maica lui Iacovos cel mic și a lui Iosis [Μαρία ἡ τοῦ Ἰακώβου τοῦ μικροῦ καὶ Ἰωσῆ μήτηρ]”. Însă ea era mama vitregă a Sfinților Iacovos și Iosis, fiii Sfântului Iosif, după cum Domnul era fratele vitreg al fiilor Sfântului Iosif.

În Mc. 15, 47, BYZ, Preacurata Fecioară Maria e numită „Maria lui Iosis”.

Sfântul Evanghelist Matteos a numit-o Mariam în Mt. 1, 20. Dar în Mt. 28, 1, în ziua învierii Sale din morți, el a numit-o „cealaltă Marie [ἡ ἄλλη Μαρία]” [BYZ]. Așa că putem să-i spunem Maicii Domnului și Mariam și Maria, pentru că ea are două grafii ale numelui ei în limba greacă.

Dar dacă numele ei are două grafii în Noul Testament în limba greacă, dacă el se poate scrie în două feluri, numele Domnului are numai o grafie și ea este Iisus [Ἰησοῦς] [1, 31].

Iar Maria a aflat har înaintea Domnului [1, 30] datorită sfințeniei ei celei desăvârșite, și ea L-a zămislit în pântece și L-a născut pe Fiul ei, pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, Căruia I-a pus numele Iisus [1, 31]. Pentru că Arhanghelul așa a învățat-o: să Îi pună numele Iisus, care înseamnă Mântuitor[12].  Și „vei lua în pântece și vei naște Fiu” [1, 31], dar El nu va fi o persoană nouă, ci una veche, mai presus de timp, pentru că El va fi Fiul Tatălui, Cel născut din Tatăl mai înainte de toți vecii. Iar Fiul lui Dumnezeu, dimpreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Își va zidi în tine propriul Lui trup, pentru că El Își va asuma firea umană luată din tine în persoana Sa cea veșnică.

De aceea, după trup, El se va naște ca Prunc din Fecioara Maria, smerindu-Se întru toate pentru noi și pentru mântuirea noastră. Dar Pruncul acesta este Dumnezeu Cel mai înainte de veci, pentru că e deoființă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt.

Și când Arhanghelul a spus că Pruncul Iisus „va fi mare” [1, 32], el a spus că va fi Cel mai mare, pentru că e Dumnezeu întrupat și nu un „simplu om”. Și când a spus că Iisus „Se va chema Fiul Celui Preaînalt”, ne-a spus că așa Îl vom numi și noi, învățându-ne de la El că este Fiul Tatălui. Pentru că El e numit așa dintotdeauna. Iar în afirmațiile îngerești, că „Domnul Dumnezeu Îi va da Lui tronul lui David, al tatălui Său, și va împărăți peste casa lui Iacov întru veci, și Împărăția Lui nu va avea sfârșit [καὶ τῆς Βασιλείας Αὐτοῦ οὐκ ἔσται τέλος]” [Lc. 1, 32-33, BYZ], se arată deopotrivă faptul că Iisus e Dumnezeu și om. Căci atunci când Gavriil ne spune că David e tatăl lui Iisus și că El moștenește tronul lui David, el ne spune că Iisus Se trage, după umanitatea Sa, din neamul Sfântului Profet David. Iar atunci când el ne spune că Iisus va împărăți peste casa lui Iacov în veci, pentru că Împărăția Lui nu va avea sfârșit, ne spune că Iisus nu e doar om, ci și Dumnezeu.

Însă Arhanghelul Domnului ne spune aici taine mari, taine mari ale credinței noastre ortodoxe. Ni le spune în puține cuvinte. El ne spune că Iisus e Dumnezeu și om, că El e Fiul Tatălui după dumnezeirea Sa, dar că S-a născut ca om din Fecioara Maria, și că Împărăția Lui nu are sfârșit. Iar împărățiile fără sfârșit nu sunt terestre, nu sunt temporale, pentru că multe împărății au fost și s-au sfârșit prost. Iar Biserica de acum nu este Împărăția lui Dumnezeu, dar e ușa sigură spre ea. Pentru că aici, în Biserica Lui, Sfinții stau lângă cei păcătoși și mulți dintre cei care vor fi Sfinți ai lui Dumnezeu, astăzi sunt păcătoși. Dar ei se vor schimba în Biserica slavei Sale și vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu, care e Împărăția tuturor Îngerilor și a Sfinților Lui și ea va fi veșnică. Și Dumnezeul treimic va împărăți veșnic peste cei ai Lui.

Cine este mare? Cel care își sfințește viața! Mare înaintea cui? A lui Dumnezeu! Și cei care sunt mari înaintea Lui, sunt fiii Lui după har. Și Dumnezeu le dă celor mari ai Lui ca să împărățească împreună cu El, în Împărăția iubirii Sale. Și Împărăția Lui va fi veșnică și în ea vor fi toți cei transfigurați de slava Sa și găsiți vrednici de Împărăție.

Însă vor fi și oameni nevrednici de Împărăție, dar care vor trăi și ei veșnic. De ce sunt nevrednici? Pentru că nu L-au dorit pe Dumnezeu în viața lor. Și ei vor trăi cu demonii și cu cei ca ei în Iad. Adică într-o împărăție mincinoasă, pentru că s-au auto-iluzionat cu faptul că pot exista veșnic, „la modul bucuros”, fără Dumnezeu.

Însă nimeni nu poate fi bucuros, fericit și împlinit fără Dumnezeu! Nimeni nu poate trăi veșnic fericit și împlinit în afara Împărăției lui Dumnezeu! Căci există doar Rai și Iad, iar „purgatoriul” romano-catolic este o inexistență, un fals grosolan în materie de teologie.

Fecioara Mariam a cerut explicații suplimentare Îngerului: „Cum va fi aceasta, când bărbat nu cunosc [ἐπεὶ ἄνδρα οὐ γινώσκω]?” [1, 34]. Cum voi naște fără de bărbat? Și Arhanghelul a lămurit-o, spunându-i: „Duhul Sfânt Se va coborî peste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri pe tine; de aceea, și Sfântul care Se naște [din tine] va fi chemat Fiul lui Dumnezeu” [1, 35]. Și ce i-a spus de fapt? Că Duhul Sfânt și Tatăl vor conlucra la zămislirea Domnului, iar Cel pe care ea Îl va naște este Fiul lui Dumnezeu. Și avem iarăși Treimea, ca la facerea lumii și ca la zidirea omului, ca la împărțirea limbilor, apoi ca la Botez și pe Tabor, învățându-ne în mod explicit faptul că Dumnezeul nostru e treimic, e tripersonal, e Tatăl, Fiul și Sfântul Duh Dumnezeu.

Adică Născătoarea de Dumnezeu primește mai întâi de toți dogma Preasfintei Treimi de la Arhanghelul Gavriil și ea a lăsat-o ca moștenire fundamentală Bisericii. Căci Fiul este Dumnezeu și om, dar Duhul Sfânt și Tatăl Cel Preaînalt conlucrează la zămislirea Lui în uterul Fecioarei. Pentru că Dumnezeul nostru e tripersonal și nu monopersonal.

Iar după ce a bucurat-o nespus cu detaliile sale, Arhanghelul Domnului îi vorbește și de bucuria Sfintei Elisavet, rudenia ei. Pentru că ea a zămislit fiu în bătrânețea ei [1, 36]. Adică în mod minunat, cu harul lui Dumnezeu, cu îngăduința Lui, pentru că a născut dincolo de hotarul nașterilor, dar pe cale naturală, prin împreunare trupească. Și ea era atunci în a 6-a lună de sarcină, deși lumea o numea pe ea stearpă [1, 36].

Ce ne învață aici Dumnezeu? Că e bine uneori ca anumiți oameni să ne creadă într-un anume fel, dar noi să fim alții. Ei să ne creadă păcătoși, pătimași, dar noi să nu fim păcătoși, ci oameni ai evlaviei. De ce? Pentru ca să vedem diferența între ce cred alții despre noi și cine suntem, de fapt, noi. Căci dacă noi nu suntem vinovați de lucrurile de care ne acuză alții, nu ne strică nicidecum sufletul și suntem vorbiți de rău în mod gratuit. Dar dacă ei au dreptate, dacă ei ne acuză pe drept, atunci suntem în păcat. Și conștiința noastră ne acuză dimpreună cu oamenii.

Și Sfânta Elisavet era considerată de mulți ca fiind stearpă/ neroditoare/ sterilă, dar ea era mama lui Ioannis, cel care era plin de har, deși nu se născuse încă, ci avea 6 luni, fiind în pântecele ei. Era mamă de Sfânt, ea însăși fiind Sfântă a lui Dumnezeu. Și avea un soț de asemenea Sfânt. Pentru că Sfinții nu apar numai la Mănăstire și în pustie, ci și în familie. Dar pentru ca o familie să fie sfântă, toți din acea familie trebuie să trăiască în mod sfânt.

Fecioara Maria era logodită cu Sfântul Iosif, cel Drept. Preasfânta Fecioară era, în ochii oamenilor, soția lui Iosif. Doar ei știau că trăiesc feciorește unul cu altul și că el apără fecioria ei. Și ei erau doi Sfinți ai lui Dumnezeu, din Preacurată Fecioara Maria întrupându-Se Domnul. Iar ei trei erau o altă familie de Sfinți ai lui Dumnezeu, ca și familia Sfântului Zaharias, din Israilul de acum 2000 de ani.

Câți ani avea Sfântul Iosif când s-a logodit cu Preasfânta Fecioară Maria? Avea 80 de ani[13]. Dar „nu s-a atins”[14] de Maica lui Dumnezeu niciodată. Pentru că Sfântul Iosif s-a raportat la Preacurata Fecioară Maria ca la Fecioara Domnului, iubind-o și cinstind-o pentru curăția și sfințenia ei. Pentru că el i-a slujit ei cu bună cucernicie și cu frică de Dumnezeu, ca Maicii Mântuitorului nostru[15].

Iar pentru Dumnezeu, Cel care face minuni mari și negrăite, niciun cuvânt nu e cu neputință [1, 37]. Pentru că El săvârșește mereu binele, El fiind Binele tripersonal, Binele desăvârșit, Binele adevărat.

Însă noi, oamenii, nu putem să facem tot ceea ce ne propunem să facem. Pentru că proiectele noastre de viață, întotdeauna, sunt mai mari decât puterea noastră de a le lucra. Noi spunem multe cuvinte. Noi vrem multe în cuvânt. Așteptăm multe de la cuvântul nostru. Vrem ca tot ceea ce spunem să fie respectat de către alții. Însă nici noi nu ne ținem adesea de cuvânt, de propriile noastre făgăduințe. Spunem una și facem alta. Însă trebuie să ne nevoim continuu pentru ca să ne împlinim făgăduințele, chiar dacă, adesea, avem căderile noastre. Căci ceea ce contează e ca să ieșim mereu din căderea noastră și să punem început bun pocăinței noastre în fața lui Dumnezeu.

Și la Lc. 1, 38 începe iconomia mântuirii noastre! Începe lucrarea cea prea mare a mântuirii noastre în persoana Domnului. Căci iconomia [οἰκονομία] este planul, rânduiala, scopul[16] pentru care a venit Domnul în lume: ca să ne mântuiască și să ne transfigureze pe noi și întreaga Lui creație.

Și iconomia Lui cu omul și cu lumea a început atunci când Fecioara Mariam a fost de acord cu Dumnezeu și a mărturisit: „Iată, roaba Domnului [Ἰδού, ἡ δούλη Κυρίου]! Fie mie după cuvântul tău [γένοιτό μοι κατὰ τὸ ῥῆμά σου]” [Lc. 1, 39, BYZ]. Iar atunci când ea a consimțit planului lui Dumnezeu, Arhanghelul L-a văzut pe Domnul întrupat în pântecele ei[17]. Căci la Dumnezeu toate se fac imediat, toate se fac întru puterea Lui și cu multă slavă dumnezeiască. Nouă ne ia timp ca să facem ceva anume, ca să ridicăm o casă, o Biserică, ca să facem o școală, ca să ne întemeiem o familie. Dar la Dumnezeu totul se face imediat. Și când El dorește, atunci se biruiește/ e copleșită rânduiala firii. Pentru că minunea depășește puterea noastră de înțelegere, dar ea are consecințe directe, reale, neschimbate în oameni și în lumea noastră.

Noi nu înțelegem cum un om orb din naștere, prin puterea lui Dumnezeu, poate să vadă. Însă ne dăm seama cu toții că el a început să vadă, după ce a trăit minunea vindecării lui de orbire. Căci orice minune devine evidentă pentru toți, după ce ea se produce. Însă cum se produce ne depășește pe toți. Dar tocmai pentru că se produce și are urmări, ea este o realitate pentru noi, deși noi nu o putem explica.

Și minunile lui Dumnezeu, în Biserica Lui, sunt zilnice. Și noi nu încercăm să le explicăm, pentru că știm că e prezența Lui în fiecare dintre ele, dar pentru ele Îl lăudăm și ne bucurăm dumnezeiește.

Ce înseamnă roabă a Domnului? Slujitoare a Lui! Cea care se pune la dispoziția Domnului și Îi slujește Lui întru toate. Adică se face întru toate ascultătoare Lui, pentru că Îl iubește pe El. Pentru că Maica lui Dumnezeu era conștientă de diferența dintre ea și Cel care S-a întrupat din ea. Știa că El e Dumnezeu și om, după nașterea din ea, dar ea era om. Și s-a raportat întotdeauna la Fiul ei ca la Domnul și Stăpânul ei, ca la Dumnezeu întrupat. Și, în nespusă smerenie, ea a slujit Fiului ei.

Căci „singură a născut și singură a înfășat, singură Maică fără osteneală și moașă neînvățată, pentru că n-a lăsat pe nimeni să se atingă cu mâini necurate de nașterea cea preacurată, ci singură a slujit Celui dintr-însa și mai presus de ea, apoi singură L-a înfășat și L-a culcat în iesle”[18]. Pentru că „a născut fără durere…[și] singură Născătoare a fost și slujitoare a nașterii [Lui], cu bună cucernicie, arătând Preaiubitului său rod slujba cea de maică, îmbrățișându-L, sărutându-L, alăptându-L și făcând toate plină de bucurie, pentru că întru naștere n-a avut nicio durere și nicio neputință a firii”[19].

Și când a cerut să se facă cuvântul Arhanghelului în trupul ei [1, 38], ea a consimțit lui Dumnezeu, căci L-a lăsat pe El să ia trup din ea. Și când Arhanghelul L-a văzut pe Domnul în pântecele ei întrupat, atunci el a plecat [1, 38] plin de cutremurare dumnezeiască de la ea, pentru că a cunoscut marea Lui iubire pentru oameni.

Și ce lucru cutremurător de frumos observăm aici? Că Dumnezeu cere voie făpturii Sale ca să locuiască în ea! Cere acceptare și coparticipare la planul Său de mântuire.

El nu vine în forță la noi! Nu intră cu forța în viața noastră! Ci El ne cere să fim de acord cu venirea Lui la noi. Pentru că El dorește să locuiască în noi pentru toți vecii, dar pe măsura iubirii și a dorului nostru pentru El.

Ce fac demonii? Vor să se lipească cu forța de sufletele noastre, precum lipitorile, și să intre și să locuiască în trupurile noastre. Ei vor să ne posede, să ne stăpânească, să ne robească și nu să ne facă bine.

De aceea, diferența este evidentă! Căci Dumnezeu nu forțează voința omului, ci El cere coparticiparea lui la mântuirea sa, pe când demonii intră în forță în viața noastră, pentru ca să ne rătăcească, pentru ca să ne arunce în păcate și erezii.

Și de aici, de la cum se comportă Dumnezeu cu omul, noi învățăm toată delicatețea și bunul comportament în relațiile dintre noi și în societate. El cere acordul oamenilor, pentru relația cu El. La fel trebuie să facem și noi: să cerem, în mod respectuos, prietenia oamenilor și să fim loiali prieteniei lor. În cadrul relației cu ei, noi trebuie să fim delicați și reținuți, plini de atenție și de frumusețe duhovnicească, și nu bășcălioși și nesimțiți, tupeiști și intruzivi în viața lor. Pentru că prietenia presupune o relație principială, o relație de sinceritate și de iubire, de respect și de încredere și nu un teatru al ipocriziei și al nesimțirii.

Ce face Dumnezeu când vede că noi, partenerii relației cu El, devenim indiferenți și pătimași, distrați și risipitori? Se comportă ca atare! Adică El Își retrage slava Lui din noi, pentru ca să vedem cât de grea e singurătatea. Tot la fel trebuie să facem și noi în relația de prietenie cu alții: dacă vedem că prietenii noștri și-au schimbat inima față de noi, dacă au căzut din iubirea și sinceritatea dintâi, și noi trebuie să ne retragem, pentru ca să simtă diferența dintre prieteni și neprieteni. Iar dacă, cu adevărat, a fost o prietenie reală între noi, cei care simt durerea despărțirii învață din ea tot timpul.

Fecioara se consideră roabă/ slujitoare/ ascultătoare lui Dumnezeu și nu „parteneră egală” cu Dumnezeu. Fapt pentru care nu vorbește „pe picior de egalitate” cu El. Tot la fel și noi: într-o relație duhovnicească trebuie să știm cine suntem. Trebuie să nu uităm niciodată cine suntem. Căci dacă noi suntem ucenicii, dacă suntem cei mici în viața teologică și duhovnicească, atunci trebuie să ne comportăm ca atare în relația cu Părinții noștri duhovnicești, cu cei mai mari decât noi.

În cadrul căsătoriei, soția e soție și soțul e soț și fiecare are îndatoririle sale de zi cu zi. Însă soțul e cel care conduce casa lui. După cum Preotul paroh e cel care conduce parohia lui. Iar soția nu trebuie să se comporte niciodată ca stăpânul casei și nici copiii nu trebuie să uite că sunt copiii părinților lor. Pentru că într-o relație reală rămânem mereu cei care suntem.

La fel și în ierarhia și rânduiala Bisericii, fiecare are treapta lui. Episcopul se comportă ca Episcop, Preotul ca Preot, Diaconul ca Diacon, Monahul ca Monah, Mireanul ca Mirean, Cântărețul de la strană ca și Cântăreț. Dacă vreunul își iese din normalitatea lui, din starea lui și pretinde că e „altcineva”, el păcătuiește. Pentru că nu poate fi decât ceea ce l-a pus Dumnezeu să fie.

Așa că putem înțelege zilnic, din modul în care se comportă Dumnezeu cu noi, cum trebuie să fim noi și cum să ne comportăm și noi, la rândul nostru, față de semenii noștri. Căci El e îndelung-răbdător și milostiv, înțelegând nevoile și neputințele noastre, dar, în același timp, știind și când noi devenim nesimțiți sadea. Pentru că atunci când ne cuprinde cu totul nesimțirea și indiferența față de viața bună, sfântă, curată, atunci loviturile Lui cele duhovnicește, palmele Sale cele pedagogice sunt imediate.

Și noi trebuie să Îi fim recunoscători lui Dumnezeu atât pentru bunele, cât și pentru relele îngăduite de El în viața noastră, pentru că toate ne-au fost și ne sunt de folos. Ele sunt medicamentele dulci-amare care ne vindecă de bolile noastre sufletești și trupești.

Dumnezeu să ne bucure pe toți și să ne învețe pe toți calea Lui! Amin.


[1] Începută în seara zilei de 2 aprilie 2017 și terminată a doua zi. Zi de luni, 19 grade la ora 12.00.

[2] Cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Mary,_mother_of_Jesus.

[3] Cf. Gingrich Greek Lexicon, 36, apud BW 10.

[4] Viețile Sfinților pe luna martie, ed. BOR 1995, p. 323. [5] Idem, p. 321. [6] Idem, p. 324. [7] Idem, p. 321. [8] Ibidem. [9] Idem, p. 329. [10] Idem, p. 322. [11] Idem, p. 328.

[12] Fausset’s Bible Dictionary, 1965. 01, apud BW 10.

[13] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 492. [14] Idem, p. 495. [15] Ibidem.

[16] Cf. Friberg Greek Lexicon, 19.463, apud BW 10.

[17] Cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/03/predica-despre-diverse-profetii-mariologice-si-despre-viata-duhovniceasca/.

[18] Viețile Sfinților pe luna decembrie, ed. BOR 2000, p. 499. [19] Ibidem.

Did you like this? Share it:

Previous

Eminescu: între modernitate și tradiție [43]

Next

Eminescu: între modernitate și tradiție [44]

2 Comments

  1. Valeriu

    Sa ne traiti Parinte, sarut mana!

    • Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș

      Și dumnevoastră să trăiți și să fiți bucuros! Vă doresc numai bine, domnule Valeriu!

Lasă un răspuns

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén