Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 7 aprilie, 2017

Predică la Duminica Intrării Domnului în Ierusalim [2017]

Iubiții mei[1],

Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, a spus la un moment dat: „țărna țăranul astrucă”[2]. Adică țăranul țărâna/ pământul/ trupul luat din pământ/ pe mort îl îngroapă[3]. A astruca pare să vină de la posibilul verb latinesc astruicare și, în ultimă instanță, de la astruere[4]. Însă astruo, astruere, astruxi, astructus înseamnă a construi pe, a îngrămădi peste, a adăuga la[5]. Iar dacă a astruca vine de la astruere, atunci el are sensul de a îngrămădi pământ peste cel care se îngroapă. Și, de fapt, asta și înseamnă a înmormânta: a adăuga pământ peste sicriul celui mort. Pentru că din pământ suntem și în pământ ne întoarcem [Fac. 3, 19]. Și de aici, din porunca Domnului: „pământ ești și întru pământ te vei întoarce [γῆ εἶ καὶ εἰς γῆν ἀπελεύσῃ]” [Fac. 3, 19, LXX], neamul omenesc a învățat că înmormântarea în pământ e adevărata înmormântare a omului. Iar Biserica ne învăță până azi același lucru: că adevărata înmormântare a omului se face în pământ și că trupul celui adormit nu trebuie ars sau aruncat la gunoi[6].

Dar, pe de altă parte, dacă astruere înseamnă și a adăuga la, putem vedea această raportare față de moarte și în Scriptură. Pentru că în Scriptură, moartea este considerată și o adăugare la popor. Căci atunci când Sfântul Avraam a murit, cartea Facerea vorbește despre moartea lui în următorii termeni: „și, sfârșindu-se, a murit Avraam în[tru] bătrânețe bună [καὶ ἐκλιπὼν ἀπέθανεν Αβρααμ ἐν γήρει καλῷ], bătrân și plin de zile [πρεσβύτης καὶ πλήρης ἡμερῶν], și s-a adăugat la poporul său [καὶ προσετθη πρὸς τὸν λαὸν αὐτοῦ]” [Fac. 25, 8, LXX]. De unde înțelegem că s-a adăugat și cu trupul și cu sufletul. Căci prin trup a intrat în pământ, din care a fost luat trupul, iar prin suflet s-a dus alături de sufletele poporului său.

– Însă unde se aflau sufletele oamenilor până la venirea Domnului?

– Se aflau în Iad! Căci „pogorându-Se la Iad, Domnul nu a înviat pe toți câți erau acolo, ci numai pe cei care au voit să creadă în El; și sufletele Sfinților din veac, ținute cu sila de Iad, le-a slobozit și a dăruit tuturor putința să se urce la ceruri”[7]. Pentru că și Sfinții Vechiului Testament au fost în Iad, până când Domnul, la învierea Sa din morți, i-a scos de acolo și i-a sălășluit întru Împărăția Sa.

De unde rezultă că, atunci când, în cărțile de cult, găsim că Iadul „s-a golit” odată cu învierea lui Hristos din morți, trebuie să înțelegem această zicere în sensul că s-a golit de Sfinți. Căci cei Sfinți au fost scoși din Iad de către Domnul și ei au intrat, împreună cu El, în Împărăția Lui cea veșnică.

Sfântul Chromatius de Aquileia (a adormit în 406 sau 407 d. Hr. și e pomenit pe 2 decembrie[8]) considera că prin cununa de spini a Domnului suntem reprezentați noi, cei care am crezut în Domnul și care nu Îl mai înțepăm și nu Îl mai rănim pe El prin faptele noastre[9], pentru că acum facem cele bineplăcute Lui. Acum Îl facem pe El să Se odihnească în sufletele și în trupurile noastre.

Iar când vorbește de Crucea Sa, el spune că ea este carul triumfal de luptă al Domnului[10]. Pentru că „Crucea lui Hristos este victoria noastră, deoarece Crucea lui Hristos ne-a câștigat nouă triumful biruința victoriei”[11]. Biruința împotriva păcatului, a morții și a demonilor.

Și dacă, „oarecând, Adam a gustat din dulcele pom și a aflat amara moarte pentru tot neamul omenesc, dimpotrivă, Domnul a primit amărăciunea fierii, ca să ne recheme pe noi din amara moarte la dulcea viață [a Bisericii Sale]. [Căci]…a primit amărăciunea fierii ca să stingă în noi amăreala păcatului; a luat asupra Sa acreala oțetului, dar a vărsat peste noi prețiosul cinstitul Său sânge. Ca atare, le-a suferit pe cele rele, dar le-a împărțit pe cele bune; a primit moarte, dar a dăruit viață”[12].

Sfântul Chromatius ne confirmă detaliul iconografic al Icoanei Răstignirii Domnului, acela în care, la baza Crucii Sale, e craniul Sfântului Adam. Pentru că, ne spune el, „nu fără motiv a fost răstignit [Domnul] în acest loc, unde trupul lui Adam era îngropat. Așadar, acolo Se răstignește Hristos unde este înmormântat Adam, ca Viața să lucreze acolo unde moartea lucrase ea cea dintâi, ca să se ridice Viața din moarte”[13]. Cu alte cuvinte, Domnul intră astăzi în Ierusalim în cunoștință de cauză. El știa că Se duce spre moarte, spre moartea pe Cruce, despre care le-a vorbit de mai multe ori Ucenicilor Săi. Pentru că El a intrat în Ierusalim ca să moară pentru noi, pentru ca, prin moartea Lui, să ne umple de viața Sa cea veșnică.

În predica mea de anul trecut v-am vorbit despre împlinirea profețiilor întru Domnul[14]. Și vă spuneam că „Icoana Răstignirii nu ne prezintă un Hristos învins, un Hristos sleit de puteri, ci un Hristos biruitor, un Hristos plin de slavă, Care a învins moartea, Iadul și patimile în El Însuși. Fiindcă moartea nu L-a putut ține legat în Iad, ci El a ieșit din Iad ca un biruitor, dimpreună cu Sfinții Lui. El a stricat Iadul! El S-a făcut primul înviat al întregii umanități! Pentru că a înviat cu de la Sine putere, ca un Dumnezeu adevărat și om adevărat. Și moartea și Iadul nu L-au putut ține în brațele lor, pentru că El era Mielul răscumpărării noastre, Cel fără de păcat. Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii”[15].

Căci atunci când Sfântul Ioannis Botezătorul L-a văzut pe Domnul, el a spus despre El: „Iată, Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii!” [In. 1, 29, BYZ]. Fiindcă El este adevărata jertfă pentru păcatele noastre și Cel din care izvorăsc pururea iertarea și viața noastră.

– De ce există păcate în lume? De ce oamenii păcătuiesc?

– Pentru că Dumnezeu l-a făcut pe om liber. Și oamenii pot alege să facă lucruri care îi omoară. Căci „Dumnezeu a riscat apariția răului [atunci când i-a făcut pe Îngeri și pe oameni liberi n.n.]; dar acesta nu este un semn de necesitate, automatism sau slăbiciune [din partea Sa n.n.], ci un semn de extraordinară iubire și putere [a lui Dumnezeu față de creaturile Sale n.n.]. Acordarea acestui mare dar, libertatea, a fost firească, pentru că fără libertate n-ar fi putut exista nici iubirea din partea omului, ca răspuns la Iubirea iubirea supremă a lui Dumnezeu”[16].

Pentru că iubirea e o alegere, e dăruire, e lipire de cel iubit. Și adevăratul credincios este omul care Îl iubește pe Dumnezeu și se încrede în El întru toate și de la El așteaptă tot ajutorul și toată luminarea.

Referindu-se la Iad, Părintele Remete afirmă faptul că Iadul nu este „un eșec” al lui Dumnezeu sau al iubirii Lui, pentru că Iadul „ține de realitatea libertății creaturii. El nu este un eșec real[,] pentru că nu este o scăpare sau o depășire a lui Dumnezeu[,] ci o asumare. Întrucât e o asumare, nu e un eșec. Dăinuirea celor care persistă în refuzul lui Dumnezeu este sută la sută un dar al lui Dumnezeu…[iar] Iadul nu este un eșec[,] ci o biruință a binelui”[17].

Pentru că Dumnezeu nu dorește să îi nimicească cu totul pe cei care I se împotrivesc Lui și nici nu-i va nimici vreodată pe demoni și pe cei păcătoși, ci El îi va iubi veșnic la fel, chiar dacă ei, tot veșnic, nu Îl vor accepta. Și prin aceasta, Iadul se arată a fi un eșec al iubirii oamenilor și al demonilor față de Dumnezeu și de semenii lor, și nu al lui Dumnezeu față de creația Sa. Pentru că El ne iubește pe toți la fel, chiar dacă suntem Sfinți sau păcătoși, dar noi, creația Lui, neiubindu-L, extindem Iadul.

Și spun aceste lucruri, pentru ca acum, în Săptămâna Sfintelor Patimi, să înțelegem și mai bine raportarea noastră față de Dumnezeu și a Lui față de noi. Căci El a venit spre Cruce pentru noi, dar oamenii păcătoși care L-au chinuit și răstignit au crezut că „L-au biruit”, că prin Cruce „L-au eliminat” din viața lumii. Însă El, prin Cruce, ne dă tuturor iertare și mântuire și sfințenie, căci a înviat ca un biruitor, îndumnezeind umanitatea Sa, și S-a făcut  început al drumului nostru către Împărăția Sa.

În comentariul la Sfântul Lucas al Sfântului Cuvios Beda, el ne spune că, prin cuvintele: „Binecuvântat [este] Cel care vine Împărat în[tru] numele Domnului [Εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος Βασιλεὺς ἐν ὀνόματι Κυρίου]” [Lc. 19, 38, BYZ], se înțelege că este binecuvâtat Cel care vine întru numele lui Dumnezeu Tatăl[18]. Și Cel care a venit în lume, în numele Tatălui Său, a fost chiar Fiul Său Cel veșnic. Și mulțimea L-a binecuvântat pe Fiul, Cel trimis în lume de Tatăl, și în Care Se odihnește Duhul Sfânt.

Iar Israilul de acum două milenii L-a numit Împărat pe Iisus Hristos, Domnul nostru, pe Cel egal cu Tatăl și prin Care toate s-au făcut[19]. Prin luminarea lui Dumnezeu L-a numit Împărat, pentru că El este Împăratul Israilului celui adevărat, adică al Bisericii Sale.

Și noi, astăzi, când prăznuim intrarea Lui în Ierusalim, noi prăznuim de fapt pe Împăratul nostru, ne bucurăm împreună cu El, pentru că El a venit să ne învețe bucuria Crucii. Să ne învețe că Crucea trebuie asumată cu bucurie, cu întreaga noastră ființă, pentru că ea ne învie din morți. Adică a venit să ne învețe că adevărata imperialitate nu e stăpânirea asupra altora, ci asupra noastră înșine. Căci dacă ne putem stăpâni pe noi înșine, dacă suntem în stare să ne conducem pe noi înșine, atunci suntem liberi duhovnicește.

Dar poporul a mai spus și aceste cuvinte, potrivit Sfântului Lucas: „Pacea [este] în cer [εἰρήνη ἐν οὐρανῷ] și slava în[tru] cei prea înalți [καὶ δόξα ἐν ὑψίστοις]” [Lc. 19, 38, BYZ]. Însă pacea și slava sunt unul și același lucru, pentru că ambele indică slava lui Dumnezeu. Iar cerul inimii noastre trebuie să fie plin de pacea lui Dumnezeu, după cum slava lui Dumnezeu este întru Îngerii și Sfinții lui Dumnezeu, care sunt cei prea înalți ai lui Dumnezeu, și care locuiesc întru Împărăția Lui.

Dar invidia[20] a vorbit din unii farisei, care au zis: „Învățătorule, ceartă-Ți Ucenicii Tăi!” [Lc. 19, 39]. Însă El le-a spus: „Vă zic vouă că, dacă aceștia au să tacă [ἐὰν οὗτοι σιωπήσωσιν], pietrele vor striga [οἱ λίθοι κεκράξονται]” [Lc. 19, 40, BYZ]. Pentru că atunci când oamenii tac în mod păcătos, făcând lucruri rele împotriva lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu vorbește prin toată creația Lui împotriva oamenilor.

Și acest lucru îl vedem cu toții la răstignirea Lui cea de vineri…Când Domnul era răstignit pe Cruce, atunci soarele s-a întunecat, pentru că nu a suportat să vadă pe Dumnezeu răstignit pe Cruce, iar catapeteasma templului s-a sfâșiat prin mijloc [Lc. 23, 45], pentru că, întru Domnul, s-au împlinit toate cele profețite în Vechiul Testament. Atunci cele vechi au pierit, cele care erau prefigurări ale Bisericii, pentru că pe Cruce s-a adus Jertfa cea preacurată a Bisericii. Și când El a murit, atunci pământul s-a cutremurat și pietrele s-au despicat [Mt. 27, 51, BYZ],  mormintele s-au deschis și Sfinții au înviat, ieșind din mormintele lor și fiind văzuți de către oameni [Mt. 27, 52-53, BYZ]. De ce? Pentru că Domnul a coborât în Iad și i-a dezlegat din robia Satanei pe Sfinții Lui.

Și noi, prin puterea Lui, în Biserică, dezlegăm păcatele oamenilor, pentru ca oamenii să fie cu adevărat liberi. Căci fără iertarea păcatelor și dezlegarea lor, oamenii nu cunosc adevărata libertate duhovnicească. Dar dacă, prin Preoții Lui, Dumnezeu ne iartă păcatele și ne dezleagă de ele, atunci suntem cu adevărat iertați și împăcați cu Dumnezeu și cu Biserica Lui și trăim, din plin, împlinirea și bucuria duhovnicească a lui Dumnezeu.

– Câte zile a postit Domnul?

– 40 de zile, timp în care a fost ispitit de diavolul [Lc. 4, 2]. Dar după cele 40 de zile, El a flămânzit [Lc. 4, 2]. Tot la fel și noi, până azi, am postit după puterile noastre. Însă zilele de până la Învierea Domnului sunt zilele flămânzirii noastre, zile în care trebuie să trăim împreună cu El chinurile Sale cele prea multe, coborârea Sa la Iad și Învierea Lui cea de a 3-a zi.

Căci demonii și oamenii și neputințele noastre ne stau împotrivă tot timpul. Nu facem pe cât dorim, ci pe cât putem. Însă Domnul știe inima fiecăruia dintre noi. El știe cu ce inimă am postit noi, cu ce inimă am venit astăzi la Biserică, cum vom trăi noi zilele acestea sfinte, de dinainte și de după Paști, ce vrem noi în viață…

Nimeni nu trebuie să Îi spună Lui cine suntem noi și ce vrem noi și de ce avem noi nevoie. Căci El le știe pe toate din veci și pentru veci. Dar inima noastră trebuie să dorească acest lucru: ca noi să fim aidoma acestui verde viu, foarte frumos, puternic, pe care ni-l arată sălciile din mâinile noastre.

Căci primăvara, cea întotdeauna plină de minuni, a lui Dumnezeu, a adus totul din nou la viață. Bogăție de culori și de mirosuri! O avalanșă de verde și de flori și de mirosuri plăcute!…Iar natura, cea care nu părea să mai învie, să mai dea lăstari, să mai înflorească, e acum împodobită de praznic ca o fecioară nespus de frumoasă.

Căci, acum, întreaga creație se ia la întrecere cu noi și dorește să se schimbe în același ritm cu schimbarea noastră interioară, duhovnicească. Și pe cât ne curățim noi de păcate și ne umplem de slava lui Dumnezeu, pe atât și cosmosul înflorește.

Dar cine nu se primenește interior, cine nu își spală sufletul, cum prăznuiește? Pentru ce să mănânci pește azi, dacă n-ai postit pân-acum? Și cum să flămânzești, dacă postul nu te-a umplut de bucurie sfântă?

Însă postul acesta, mare și sfânt, e pentru ca să ne facă delicați sufletește. El nu e pentru ca noi să slăbim sau să ne extenuăm, ci pentru ca să ne umplem de teologie și de doruri sfinte, de bucurie sfântă și de milostenie, de rugăciune și de priveghere. Căci avem nevoie de sănătate și de putere de muncă și pentru mai departe, pentru că viața cu Dumnezeu e o continuă lucrare, o continuă activitate divino-umană. Dar am făcut cu adevărat performanță duhovnicească sau ne-am atins scopul postirii, dacă am devenit mai buni, mai înțelegători, mai profunzi, mai miloși în acest dumnezeiesc post.

Dumnezeu să ne întărească pe toți întru bucuria și pacea Sa! Dumnezeu să ne dea ochi de porumbiță și inimă de mamă când mergem pe pământ și vedem dureri și nefericiri de tot felul! Pentru că sunt multe de făcut pentru oameni și împreună cu ei, aici, pe pământ, în Biserica slavei Sale. Amin!


[1] Scrisă în ziua de 4 aprilie 2017, zi de marți, înnorată dimineața și cu soare mai tâziu. Cu 11 grade la ora 12.00 și 13 grade la ora 17.00.

[2] Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ediție îngrijită de P. P. Panaitescu și I. Verdeș, studiu introductiv de Adriana Babeți, Ed. Minerva, București, 1997, p. 194, apud Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche. Literatura română între viziunea tradițională și ideologia modernă. Mentalități, forme literare și univers spiritual, vol. I. Poezia, partea a 6-a, Poezia postbelică (Nichita Stănescu), Teologie pentru azi, București, 2017, p. 188, n. 199. Cartea soției mele e în curs de publicare.

[3] Cf. http://www.dex.ro/astruca. [4] Ibidem.

[5] Cf. http://www.archives.nd.edu/cgi-bin/wordz.pl?keyword=astruere.

[6] „Creștinii însă trebuie să se supună Bisericii, care interzice incinerarea, și să-i respecte Tradiția, care consfințește și practică îngroparea. Îngroparea morților se întemeiază pe o veche datină ce urcă până la originile Creștinismului, și preluată din Vechiul Testament. Ea are drept pildă îngroparea Domnului și îngrijirile ce s-au dat sfântului Său trup. Se sprijină și pe o mulțime de temeiuri simbolice, cuprinse în Sfânta Scriptură și în tâlcuirile Sfinților Părinți, care înfățișează continuitatea ce există într-un anume chip între trupul viu și trupul mort și învierea ce va să fie. [Căci] îngroparea morților e o mărturie a grijii de a se păstra credința Bisericii în înviere, și, legat de aceasta, a învățăturii sale despre valoarea și demnitatea trupului omenesc nu numai în această viață, ci și dincolo de moarte”, cf. Jean-Claude Larchet, De ce Biserica Ortodoxă nu acceptă incinerarea?, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2013, p. 102-103. În această broșură, pe care am citat-o, avem de fapt un fragment din cartea Jean-Claude Larchet, Sfârșit creștinesc vieții noastre, fără durere, neînfruntat, în pace…, trad. din lb. fr. de Marinela Bojin, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012, p. 301-342.

[7] Penticostar, ed. BOR 1999, p. 19.

[8] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Chromatius.

[9] Mast. Marius Budea, Chromatius de Aquileea, Sermo XIX, în Studia Universitatis Septentrionis. Theologia Orthodoxa, anul III, nr. 1, ianuarie-iunie/2011, Ed. Universității de Nord, Baia Mare, p. 231. Autorul ne-a spus că a tradus-o din PL, cf. Idem, p. 229, n. 1, dar nu și din ce volum.

[10] Idem, p. 234. [11] Ibidem. [12] Idem, p. 236. [13] Ibidem.

[14] O puteți reciti aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2016/04/21/predica-la-intrarea-domnului-in-ierusalim-2016/. [15] Ibidem.

[16] [Pr. Prof. Dr.] George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu. O introducere, ed. a II-a, revizuită și adăugită, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, p. 96. [17] Idem, p. 126.

[18] PL 92, col. 569. [19] Ibidem.

[20] PL 92, col. 570.

Eminescu: între modernitate și tradiție [45]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În Vechiul Testament, Avraam și Melhisedec[1] iar în Noul Testament magii au lecturat acele litere de lumină ale stelelor și au aflat pe Dumnezeu.

Prin Avraam, Melhisedec, Moise și apoi Hristos (într-o istorie mai îndelungată), legăturile vechiului Israel cu Egiptul devin tot mai semnificative[2].

În poemul Dumnezeu și om, Hristos este numit „o ieroglifă” (Hristos al „cărții vechi, roase de molii”, cu „litere bătrâne”)[3], însă, la Lc. 11, 30, El Însuși se numește semn: „precum a fost Iona un semn pentru niniviteni așa va fi și Fiul omului semn pentru acest neam”. Iar la Mt. 16, 1-4 vorbește despre semiotica universală, ca semn către Sine însuși, și alt semn nu dorește să le mai dea celor care cereau de la El aceasta[4].

Același răspuns, Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”, îi dădea Dumnezeu Hyperionului. Căci, tot după mentalitatea medievală, receptată din literatura veche, chip și nume are numai Dumnezeu și cei care păstrează chipul Său și asemănarea.

Asemănarea cu Dumnezeu stă, pentru Eminescu, mai ales în geniu, pentru că Dumnezeu este Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur), iar geniile au ca „Părinte” pe Dumnezeu, care „în lume le ține loc de tată” și

A geniului imperiu: gândirea lui – anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume

Și – atunci realizate vor fi, vor sta mereu.

Că-n lumea din afară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc
, miriade s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac

Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun’ cântări, ce vibră – se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține
.

Când moartea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura [dăinui] în spațiu-i stelos nemărginit
;

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

(În vremi de mult trecute…)

Avem aici întreg portretul Luceafărului eminescian[5], care „din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume: lumea gândurilor sale (după care, Dumnezeu îi vorbește despre puterea de creație…). Amprenta hyperionică se află peste tot în poezia eminesciană.

Geniul acesta, la rândul său, face parte dintr-o ierarhie de genii, între care ocupă o poziție superioară, fiind dintre cei „rari și puțini” (În vremi de mult trecute), care nu au un înger păzitor, nici o stea în cer și nici o lume stelară: „dincolo de groapă imperiu n-ai o lume /…/ A geniului imperiu: gândirea lui – anume”.


[1] A se vedea Palia istorică, op. cit., p. 116-117, 123, 126: „Tatăl lui era făcătoriu de idoli. Și vădzând Avram bozii [idolii] părintelui său carele îi făcea, zise întru sine: «O, cum face tată-mieu bozii și le slujaște lor, și nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului și al pământului, cela ce făcu soarele și luna, stelele și marea!» […]

Într-acea noapte era luna foarte luminată și stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, să miră și gândi întru sine, dzicând: «Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaște Dumnedzău, Făcătoriul a toate! Duce-mă-voi, de voi spune părintelui mieu: „Mai bine Acestuia să înălțăm jârtvă, decât bodzilor celor muți și surzi”» […].

Melhisedec dzise: «Care Dumnedzău te-au trimis?» Răspunse Avram: «Dumnedzău cela ce au făcut ceriul și au dzidit pământul, marea și soarele, luna și stealele»…”.

Am reprodus aceste fragmente și aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/11/marturii-vechi-despre-protobiblia-cosmica/.

[2] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VI-a din Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 568:

„Se spune că marele Moise, al cărui nume este foarte mare la toți oamenii din pricina înțelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui ce este [Ieș. 3, 14] numai după ce și-a exercitat mai întâi mintea cu învățăturile egiptenilor [Fapte, 7, 22]. Asemănător acestuia, deși în timpuri mai noi, se spune că și înțeleptul Daniil [Dan. 1, 4], pe când era în Babilon, numai după ce a învățat bine înțelepciunea haldeilor [babilonienilor], s-a apropiat de învățăturile dumnezeiești”.

Însă, după aceea, egiptenii au fost cei care au învățat foarte mult din înțelepciunea Sfântului Moise, când Dumnezeu l-a trimis ca să elibereze poporul din robie. Căci, după 40 de ani trăiți la curtea faraonului, Moise a trăit smerit ca păstor alți 40 de ani în pustie – înainte de a i se arăta Domnul în rugul aprins – timp în care (după cum am citit undeva) și el a contemplat cele despre Dumnezeu în cartea naturii.

Sfinții care au trăit înainte ca Moise să scrie Scriptura și să dea Legea, au făcut voia lui Dumnezeu lecturând biblia cosmică. Acest fapt este precizat și de Cazania lui Coresi, unde se spune:

„Deci a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deopotrivă, rațiune și voință liberă. Le-a dat lor soarele, luna, stelele, pământul și tot ce e pe el. Deopotrivă le-a dat amândurora, ca să nu aibă mai mult pe această lume Drepții decât nedrepții și păcătoșii. […] Iar feciorul cel mare și Drept [care îi reprezintă simbolic pe Sfinții dintotdeauna] a primit toate acestea întru slava lui Dumnezeu. A văzut cerul și din frumusețea făpturii/ creației a cunoscut pe Ziditorul său [cf. Rom. 1, 20]. A văzut, zice, cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit [cf. Ps. 8, 4, LXX]. A văzut, deci, lumea aceasta, și a mulțumit și a preaslăvit pe Domnul, Cel ce a înfrumusețat-o pe ea. Căci Drepții laudă și se minunează de creații[le lui Dumnezeu] și pe Creator Îl slăvesc și I se închină Lui”.

Am diortosit fragmentul de mai sus din ediția: Diaconul Coresi, Carte cu învățătură, publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, p. 24.

Păcătoșii au venerat idolii, „lucrul mâinilor lor și au cinstit pe cei pe care i-au făcut degetele lor” (Is. 2, 8, LXX), în vreme ce Sfinții, chiar înainte de a exista Scriptură scrisă, au înțeles Cine este Dumnezeu fiindcă au văzut „cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit/ le-ai întemeiat” (Ps. 8, 4 LXX).

[3] „În Dumnezeu și om (1873) găsim accepțiunea cea mai frecventă pe care poetul a dat-o semnului: aceea de hieroglifă. Imaginea Mântuitorului devenit o hieroglifă îl face pe artist să opună (ca în Epigonii) vremurile vechi, înfocate, celor noi, treze la a veacului suflare”, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei…, vol. II, op. cit., p. 74.

„Poezia” Dumnezeu și om este „printre cele ce fac din Eminescu un poet religios”; în „cucernicia versurilor din acest poem” se vede „– cum se află notat, exclamativ, pe fila 393 a Manuscrisului 2255 – prosternarea față de Dumnezeul păcii și al luminii!”, cf. George Munteanu, Eminescu și antinomiile posterității, Ed. Albatros, București, 1998, p. 118.

[4] Mt. 16,1-4: „Şi apropiindu-se fariseii şi saducheii şi ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: «Când se face seară, ziceţi: „Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roșu”. Iar dimineaţa ziceți: „Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roșu-posomorât”. Fățarnicilor, faţa cerului știți s-o judecați, dar semnele vremilor nu puteți! Neam viclean și adulter cere semn și semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona». Și lăsându-i, a plecat”.  Cf. și Mt. 12,39, Mc. 8,11-12 și Lc. 11, 29-30.

Menționăm că folosim în mod curent ediția sinodală a Bibliei din 1988 și că vom specifica atunci când vom simți nevoia de a apela și la alte ediții, pentru a pune în evidență anumite particularități semantice sau stilistice.

[5] „Gândirea divinizează sufletul, spune Eminescu, fiind inseparabilă de formația de sine ori paideia, prin cultură”, cf. S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, cuvânt înainte de N. Steinhardt, Ed. Științifică, București, 1994, p. 20.

Afirmația lui Eminescu se regăsește însă la Sfântul Antonie cel Mare: „Mintea îndumnezeiește sufletul”, cf. Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, tradusă din grecește de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 28.

Contextul lămurește semnificațiile: „Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeiește sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul, minte. De aceea nu tot sufletul se mântuiește. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înțelege lumea și vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă”.

Poate că ar fi bine să reamintim că romanticii redescopereau faptul că „Părinții Bisericii fuseseră doar cei mai eminenți filosofi ai timpurilor lor!”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 487.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén