Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În Vechiul Testament, Avraam și Melhisedec[1] iar în Noul Testament magii au lecturat acele litere de lumină ale stelelor și au aflat pe Dumnezeu.

Prin Avraam, Melhisedec, Moise și apoi Hristos (într-o istorie mai îndelungată), legăturile vechiului Israel cu Egiptul devin tot mai semnificative[2].

În poemul Dumnezeu și om, Hristos este numit „o ieroglifă” (Hristos al „cărții vechi, roase de molii”, cu „litere bătrâne”)[3], însă, la Lc. 11, 30, El Însuși se numește semn: „precum a fost Iona un semn pentru niniviteni așa va fi și Fiul omului semn pentru acest neam”. Iar la Mt. 16, 1-4 vorbește despre semiotica universală, ca semn către Sine însuși, și alt semn nu dorește să le mai dea celor care cereau de la El aceasta[4].

Același răspuns, Nu cere semne și minuni/ Care n-au chip și nume”, îi dădea Dumnezeu Hyperionului. Căci, tot după mentalitatea medievală, receptată din literatura veche, chip și nume are numai Dumnezeu și cei care păstrează chipul Său și asemănarea.

Asemănarea cu Dumnezeu stă, pentru Eminescu, mai ales în geniu, pentru că Dumnezeu este Adonai! Al cărui gând e lumea” (Fata-n grădina de aur), iar geniile au ca „Părinte” pe Dumnezeu, care „în lume le ține loc de tată” și

A geniului imperiu: gândirea lui – anume;
A sufletului spațiu e însuși el. Ca grâu
Vei sămăna în ceruri a gândurilor sume

Și – atunci realizate vor fi, vor sta mereu.

Că-n lumea din afară tu nu ai moștenire,
A pus în tine Domnul nemargini de gândire.

În aste mari nemargini unde gândiri ca stele
Lin înfloresc
, miriade s-amestecă, contrag;
Zidite-n dome mândre, de cugetări castele
Se darmă la suflarea-ți și-n taină se desfac

Sau la dorința-ți numai se mișcă ca mărgele
Și sun’ cântări, ce vibră – se-ntunecă și tac;
Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine
O lume e în lume și în vecie ține
.

Când moartea va cuprinde viața ta lumească,
Când corpul tău cădea-va de vreme risipit,
Vei coborî tu singur în viața-ți sufletească
Și vei dura [dăinui] în spațiu-i stelos nemărginit
;

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

(În vremi de mult trecute…)

Avem aici întreg portretul Luceafărului eminescian[5], care „din genuni/ Răsai c-o-ntreagă lume: lumea gândurilor sale (după care, Dumnezeu îi vorbește despre puterea de creație…). Amprenta hyperionică se află peste tot în poezia eminesciană.

Geniul acesta, la rândul său, face parte dintr-o ierarhie de genii, între care ocupă o poziție superioară, fiind dintre cei „rari și puțini” (În vremi de mult trecute), care nu au un înger păzitor, nici o stea în cer și nici o lume stelară: „dincolo de groapă imperiu n-ai o lume /…/ A geniului imperiu: gândirea lui – anume”.


[1] A se vedea Palia istorică, op. cit., p. 116-117, 123, 126: „Tatăl lui era făcătoriu de idoli. Și vădzând Avram bozii [idolii] părintelui său carele îi făcea, zise întru sine: «O, cum face tată-mieu bozii și le slujaște lor, și nu poate mie a vesti pre Dumnezeu, Făcătoriul ceriului și al pământului, cela ce făcu soarele și luna, stelele și marea!» […]

Într-acea noapte era luna foarte luminată și stealele străluciia foarte. Aceastea deaca vădzu Melhii, să miră și gândi întru sine, dzicând: «Oh, spre ce lucruri frumoase odihneaște Dumnedzău, Făcătoriul a toate! Duce-mă-voi, de voi spune părintelui mieu: „Mai bine Acestuia să înălțăm jârtvă, decât bodzilor celor muți și surzi”» […].

Melhisedec dzise: «Care Dumnedzău te-au trimis?» Răspunse Avram: «Dumnedzău cela ce au făcut ceriul și au dzidit pământul, marea și soarele, luna și stealele»…”.

Am reprodus aceste fragmente și aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2010/08/11/marturii-vechi-despre-protobiblia-cosmica/.

[2] Cf. Sfântul Vasile cel Mare, Omilia a VI-a din Omilii la Hexaemeron. Omilii la Psalmi. Omilii şi cuvântări, col. PSB, vol. 17, traducere, introducere, note şi indici de Pr. D.[umitru] Fecioru, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 568:

„Se spune că marele Moise, al cărui nume este foarte mare la toți oamenii din pricina înțelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui ce este [Ieș. 3, 14] numai după ce și-a exercitat mai întâi mintea cu învățăturile egiptenilor [Fapte, 7, 22]. Asemănător acestuia, deși în timpuri mai noi, se spune că și înțeleptul Daniil [Dan. 1, 4], pe când era în Babilon, numai după ce a învățat bine înțelepciunea haldeilor [babilonienilor], s-a apropiat de învățăturile dumnezeiești”.

Însă, după aceea, egiptenii au fost cei care au învățat foarte mult din înțelepciunea Sfântului Moise, când Dumnezeu l-a trimis ca să elibereze poporul din robie. Căci, după 40 de ani trăiți la curtea faraonului, Moise a trăit smerit ca păstor alți 40 de ani în pustie – înainte de a i se arăta Domnul în rugul aprins – timp în care (după cum am citit undeva) și el a contemplat cele despre Dumnezeu în cartea naturii.

Sfinții care au trăit înainte ca Moise să scrie Scriptura și să dea Legea, au făcut voia lui Dumnezeu lecturând biblia cosmică. Acest fapt este precizat și de Cazania lui Coresi, unde se spune:

„Deci a dat Dumnezeu tuturor oamenilor, deopotrivă, rațiune și voință liberă. Le-a dat lor soarele, luna, stelele, pământul și tot ce e pe el. Deopotrivă le-a dat amândurora, ca să nu aibă mai mult pe această lume Drepții decât nedrepții și păcătoșii. […] Iar feciorul cel mare și Drept [care îi reprezintă simbolic pe Sfinții dintotdeauna] a primit toate acestea întru slava lui Dumnezeu. A văzut cerul și din frumusețea făpturii/ creației a cunoscut pe Ziditorul său [cf. Rom. 1, 20]. A văzut, zice, cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit [cf. Ps. 8, 4, LXX]. A văzut, deci, lumea aceasta, și a mulțumit și a preaslăvit pe Domnul, Cel ce a înfrumusețat-o pe ea. Căci Drepții laudă și se minunează de creații[le lui Dumnezeu] și pe Creator Îl slăvesc și I se închină Lui”.

Am diortosit fragmentul de mai sus din ediția: Diaconul Coresi, Carte cu învățătură, publicată de Sextil Pușcariu și Alexie Procopovici, vol. I, Textul, Ed. Atelierele Grafice Socec & Co., Societate anonimă, București, 1914, p. 24.

Păcătoșii au venerat idolii, „lucrul mâinilor lor și au cinstit pe cei pe care i-au făcut degetele lor” (Is. 2, 8, LXX), în vreme ce Sfinții, chiar înainte de a exista Scriptură scrisă, au înțeles Cine este Dumnezeu fiindcă au văzut „cerul, lucrul degetelor Tale, luna și stelele pe care Tu le-ai urzit/ le-ai întemeiat” (Ps. 8, 4 LXX).

[3] „În Dumnezeu și om (1873) găsim accepțiunea cea mai frecventă pe care poetul a dat-o semnului: aceea de hieroglifă. Imaginea Mântuitorului devenit o hieroglifă îl face pe artist să opună (ca în Epigonii) vremurile vechi, înfocate, celor noi, treze la a veacului suflare”, cf. Mircea Scarlat, Istoria poeziei…, vol. II, op. cit., p. 74.

„Poezia” Dumnezeu și om este „printre cele ce fac din Eminescu un poet religios”; în „cucernicia versurilor din acest poem” se vede „– cum se află notat, exclamativ, pe fila 393 a Manuscrisului 2255 – prosternarea față de Dumnezeul păcii și al luminii!”, cf. George Munteanu, Eminescu și antinomiile posterității, Ed. Albatros, București, 1998, p. 118.

[4] Mt. 16,1-4: „Şi apropiindu-se fariseii şi saducheii şi ispitindu-L, I-au cerut să le arate semn din cer. Iar El, răspunzând, le-a zis: «Când se face seară, ziceţi: „Mâine va fi timp frumos, pentru că e cerul roșu”. Iar dimineaţa ziceți: „Astăzi va fi furtună, pentru că cerul este roșu-posomorât”. Fățarnicilor, faţa cerului știți s-o judecați, dar semnele vremilor nu puteți! Neam viclean și adulter cere semn și semn nu se va da lui, decât numai semnul lui Iona». Și lăsându-i, a plecat”.  Cf. și Mt. 12,39, Mc. 8,11-12 și Lc. 11, 29-30.

Menționăm că folosim în mod curent ediția sinodală a Bibliei din 1988 și că vom specifica atunci când vom simți nevoia de a apela și la alte ediții, pentru a pune în evidență anumite particularități semantice sau stilistice.

[5] „Gândirea divinizează sufletul, spune Eminescu, fiind inseparabilă de formația de sine ori paideia, prin cultură”, cf. S. Paleologu-Matta, Eminescu și abisul ontologic, cuvânt înainte de N. Steinhardt, Ed. Științifică, București, 1994, p. 20.

Afirmația lui Eminescu se regăsește însă la Sfântul Antonie cel Mare: „Mintea îndumnezeiește sufletul”, cf. Învățături despre viața morală a oamenilor, în Filocalia, vol. I, tradusă din grecește de Prot. Stavr. Dr. Dumitru Stăniloae, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1946, p. 28.

Contextul lămurește semnificațiile: „Mintea se arată în suflet, iar natura în trup. Mintea îndumnezeiește sufletul, iar natura e revărsată în trup. În tot trupul este natură, dar nu în tot sufletul, minte. De aceea nu tot sufletul se mântuiește. Sufletul se află în lume fiind născut. Mintea este mai presus de lume fiind nenăscută. Sufletul care înțelege lumea și vrea să se mântuiască, în fiecare ceas are o lege pe care nu o calcă”.

Poate că ar fi bine să reamintim că romanticii redescopereau faptul că „Părinții Bisericii fuseseră doar cei mai eminenți filosofi ai timpurilor lor!”, cf. Ricarda Huch, Romantismul german, op. cit., p. 487.

Did you like this? Share it: