Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 8 aprilie, 2017

Predică la Evanghelia Sfântului Lucas [3]

Iubiții mei[1],

așa cum Preacurata Stăpână, deși însărcinată, s-a ridicat și a mers în munte, și a făcut o călătorie pentru a-i vizita pe Sfinții Zaharias și Elisavet [Lc. 1, 39-40, BYZ], și noi să ne ridicăm din multele griji ale vieții de zi cu zi, pentru a privi deasupra lor, la Dumnezeul milostivirii noastre! Pentru că demonii, care ne alimentează zilnic cu griji și frici deșarte, vor să nu mai privim deasupra noastră, ci vor să mergem în capul nostru cu acest roi de viespi, care sunt gândurile agitării interioare. Dar dacă ne știm folosul duhovnicesc, dacă urmărim înțelepțirea noastră teologică, pentru a ști cum să ne curățim viața, trebuie să ieșim mereu din noi, din starea noastră de pasivitate sau de agitare sterilă, pentru a-L căuta pe Cel dorit. Căci și El ne dorește pe noi și urmărește ca noi să fim vii și energici pentru El, plini de doruri sfinte.

Așadar, Preacurata Stăpână, cu Domnul în pântece, face o călătorie spre familia Înaintemergătorului, Sfântul Ioannis fiind și el în pântecele maicii sale. Și când ajunge la rudenia ei, la Sfânta Elisavet, Maica lui Dumnezeu o salută pe Sfânta Elisavet [1, 40], pe doamna casei.

Pentru că e normal să faci asta, când mergi în casa cuiva. Nu dai buzna în casa omului, ci ești politicos! Căci dacă nu ești politicos, dacă îți ieși din statutul de invitat, altădată nu mai ești primit. Nu ți se mai deschide ușa.

Însă, când Maica lui Dumnezeu, cea plină de har, care era locaș însuflețit al Stăpânului ei și al nostru, o salută pe Sfânta Elisavet, Sfântul Lucas ne spune: „și a fost, când a auzit Elisavet salutarea [τὸν ἀσπασμὸν] Mariei, [că] a săltat pruncul în pântecele ei; și s-a umplut Elisavet de Duhul Sfânt” [Lc. 1, 41, BYZ].

– De ce a săltat pruncul în pântecele ei?

– Pentru că pruncul Ioannis, cel încă nenăscut, a simțit cine este ea și cine este Cel din pântece ei. L-a simțit pe Dumnezeu în preajma lui și, ca un prunc viu, a săltat în pântecele maicii sale și a umplut-o și pe maica lui de harul Duhului Sfânt. Căci atunci când Scriptura folosește sintagma „s-a umplut de Duhul Sfânt”, nu se referă la persoana Duhului Sfânt – căci este lucru imposibil ca vreo făptură creată să primească o persoană a Treimii, atâta timp cât ființele raționale, Îngerii și oamenii, nu pot nici măcar să cunoască ființa lui Dumnezeu, darămite să o primească în ei – ci la slava Duhului Sfânt, care e comună Preasfintei Treimi. Și, prin slava lui Dumnezeu, Sfântul Ioannis L-a simțit pe Domnul în preajma lui, și tot de aceeași slavă veșnică și necreată a lui Dumnezeu, Sfânta Elisavet s-a umplut și a început să profețească.

Și ce vedem aici? Că o persoană umană are simțuri și simțiri duhovnicești, dacă e plină de slava lui Dumnezeu. Și că un prunc, încă nenăscut, simte și conștientizează prezența lui Dumnezeu și se manifestă bucuros când simte slava Lui. Cu atât mai mult un prunc născut, care are câteva săptămâni sau câteva luni, și care e adus la Botez și botezat, simte interior slava lui Dumnezeu. Pentru că slava lui Dumnezeu, care ne curățește de păcate și ne face vii duhovnicește, e resimțită de noi ca bucurie, ca împlinire, ca veselie sfântă, ca eliberare dumnezeiască. Pentru că Dumnezeu face numai bine în om și în viața omului.

Iar cum nu ne punem problema că pruncul are nevoie de lapte ca să trăiască, tot la fel nu trebuie să ne punem problema dacă are nevoie de Botez, de Mirungere, de Euharistie, de rugăciune, de viața Bisericii și de toată iubirea noastră, pentru ca el să fie viu duhovnicește și frumos în sinea lui. Căci el, pruncul iubirii noastre, are nevoie de noi și de toată grija și atenția noastră, dar, în primul rând, el are nevoie de Dumnezeul lui, de Cel care e adevărata lui viață și de Cel care îl ocrotește și îl apără în toate zilele vieții sale.

Și dacă vrem copii autentici, copii de viitor, copii pentru Împărăția lui Dumnezeu și nu pentru Iad, nu ar trebui să îi creștem antropocentric, ci teocentric. Căci mai înainte de a-i zămisli, mai înainte de a-i avea în pântece, mai înainte de a-i naște, trebuie să îi aruncăm spre Dumnezeu, așa după cum spune Sfântul David, Profetul: „Spre Tine m-am aruncat din uter [ἐπὶ Σὲ ἐπερρίφην ἐκ μήτρας], din pântecele maicii mele Dumnezeul meu ești Tu [ἐκ κοιλίας μητρός μου Θεός μου εἶ Σύ]” [Ps. 21, 11, LXX].

– Și de ce e Dumnezeu, Dumnezeul nostru încă din uter?

– Pentru „că Tu ești Cel care m-ai scos din pântece [ὅτι Σὺ εἶ ὁ ἐκσπάσας με ἐκ γαστρός], [Tu ești] nădejdea mea de la sânii maicii mele” [Ps. 21, 10, LXX]. Căci oricât și-ar dori mama și tatăl ca să se nască copilul lor și oricât de instruit ar fi medicul curant, dacă Dumnezeu nu ne scoate din pântece, nu ne scoate nimeni. Și dacă El nu ne păzește zi de zi și nu ne ridică zi de zi din pat și nu ne protejează ca pe lumina ochilor, noi nu putem face nimic. Pentru că viața noastră nu poate exista în afara providenței lui Dumnezeu, a purtării Lui de grijă față de noi.

Tocmai de aceea, viața noastră este teocentrică, nu se poate concepe în afara lui Dumnezeu, pentru că El ne susține în existență, chiar dacă noi nu admitem acest lucru. Căci El și pe demoni și pe oamenii păcătoși și pe cei credincioși și pe Îngeri și pe gâze și copacii și pietrele și planetele și aerul și tot ce există le ține în existență, pentru că El a creat orice existență.

De aceea, nu trebuie să ne mirăm de faptul că oamenii cred, că sunt credincioși, că au o relație cu Dumnezeu, pentru că ea, această relație cu El, preexistă nașterii lor pe lume. El ne cunoaște din veci pe fiecare și ne ajută, la timpul rânduit de El, ca să venim în existență. Noi ne naștem pentru că El ne naște. El ne naște prin intermediul părinților noștri și ajutându-i pe ei să ne nască. Fapt pentru care, noi, cei de acum, nu suntem niște apariții „spontanee” și „autonome”, ci noi suntem niște ființe teonome, pentru că suntem creațiile Lui și existăm doar datorită Lui. Că recunoaștem sau nu dependența noastră totală de El este conform alegerii noastre. Căci nici credincioșii, care admit că Dumnezeu e viața lor, nici necredincioșii, care nu admit acest lucru, nu schimbă cu nimic statutul lui Dumnezeu în creația Sa. Pentru că El e Stăpânul tuturor și izvorul vieții tuturor existențelor, iar noi nu putem trăi fără El, pentru că El e viața noastră.

Așa că noi suntem pe lume pentru că Dumnezeu ne-a dorit existența și ne-a dăruit-o. Și El dorește ca această existență, pe care ne-a dăruit-o, noi să I-o dăruim Lui, ca întoarcere a darului Său către El. Și dăruirea vieții noastre lui Dumnezeu înseamnă viața în credință și în evlavie, în ascultarea și iubirea față de El, față de Dumnezeul mântuirii noastre.

– Cum vorbește un om plin de har și de veselie dumnezeiască?

– Ca Sfânta Elisavet! Care „a strigat [cu] glas mare și a zis” [1, 42]. A strigat cu glas mare, adică plină fiind de veselie sfântă. A vorbit în gura mare despre ce simțea ea de la Duhul Sfânt să spună. Nu șoptit, ci cu toată gura! Pentru că adevărurile lui Dumnezeu așa se spun: cu toată gura și din toată inima.

Și când a început să vorbească, a vorbit dumnezeiește. A vorbit profetic, a vorbit adevărat. Căci ea a spus: „Binecuvântată [ești] tu în[tre] femei și binecuvântat [este] rodul pântecelui tău[!]” [1, 42].

Nici nu a avut nevoie să-i spună Maria că e gravidă, că Elisavet știa acest lucru. După cum și Maria știa că Elisavet e însărcinată, pentru că aflase de la Arhanghel. Dar Elisavet a învățat acest lucru de la Duhul Sfânt. Căci Duhul Sfânt a luminat-o ca să o binecuvinteze pe Maria ca pe Născătoarea de Dumnezeu. Și ea a binecuvântat-o pe cea unică între femei, pe Maica Domnului, și L-a binecuvântat și pe Domnul, pe rodul pântecelui ei.

Iar Elisavet, cea care vorbea în Duhul Sfânt, se smerește în fața Mariei și se comportă în mod adecvat față de ea. Pentru că Maria, în clipa de față, nu mai era doar rudenia ei…ci era Născătoarea de Dumnezeu. De aceea o întreabă și se întreabă: „Și de unde mie aceasta, ca să vină Maica Domnului [ἡ Μήτηρ τοῦ Κυρίου] meu la mine?” [1, 43]. De unde mie cinstea aceasta prea mare, ca să fiu vizitată/ cercetată de Maica Domnului meu și de Însuși Domnul și Dumnezeul meu, Care stă în pântecele ei ca pe tronul slavei Sale?

Și îmi aduc aminte de Sfântul Grigorios Teologul, care spunea că „cine nu crede că Sfânta Fecioară Maria este Născătoare de Dumnezeu [Θεοτόκον], acela este separat de Dumnezeire [χωρὶς ἐστὶ τῆς Θεότητος]. Iar cel care spune că El a trecut prin Preacurata Fecioară ca printr-un canal și că nu S-a format ca Dumnezeu și om în ea, unul ca acesta este ateu [ἄθεος]”[2]. Pentru că cel care Îl neagă pe Fiul întrupat, o neagă și pe Maica Sa, iar cel care o neagă pe Maica Sa, Îl neagă și pe Fiul ei.

Dar Duhul nu Îl neagă pe Fiul, pentru că e deoființă și împreună-veșnic și fără de început cu Fiul și cu Tatăl. Ci Duhul îi învață pe oameni să Îl cinstească pe Fiul și să o cinstească pe Preacurata Fecioară Maria ca ceea ce este, adică Născătoare de Dumnezeu. De aceea, cine o neagă pe Născătoarea de Dumnezeu, neagă și Treimea. Pentru că întreaga Treime a conlucrat la întruparea Fiului din Fecioară. Iar Dumnezeul treimic ne învață că numai această Fecioară e Născătoarea de Dumnezeu, căci numai ea L-a născut pe Fiul Tatălui.

– Ce ne învață afirmația Sfintei Elisavet din Lc. 1, 43?

– Că adevărata raportare între oamenii duhovnicești e smerenia și sinceritatea. Adică omul duhovnicesc vorbește pe cât e de sfânt și pe cât e de luminat de Dumnezeu. Și el se pleacă în fața sfințeniei care este mai mare decât a lui și învață de la ea. Nu se dă mare la apă mică, ci el învață de la cel mai duhovnicesc decât el. Tocmai de aceea, această relație, cea între oamenii duhovnicești, este adevărata relație între oameni. Pentru că ei nu doresc să se înșele unii pe alții, ci să se ajute reciproc și, prin lucrarea lor, să Îl laude pe Dumnezeu și să ajute întreaga Biserică.

Ce îi spune Sfânta Elisavet, plină fiind de sinceritate și de har, Maicii lui Dumnezeu? „Că iată, cum a fost glasul salutării tale întru urechile mele, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu!” [Lc. 1, 44, BYZ]. Pentru că nu numai că a simțit săltarea lui, mișcarea lui Ioannis în pântece, dar a și știut că ea a fost plină de bucurie, că el s-a bucurat când s-a mișcat în pântecele ei, pentru că prin acestă săltare Ioannis s-a bucurat de Dumnezeul lui.

Și ce mai aflăm de aici? Că prin glasul uman se simte duhovnicește slava lui Dumnezeu. După cum se simte și se vede duhovnicește în tot trupul celui sfânt. Pentru că atunci când a auzit glasul Mariei, Ioannis a săltat de bucurie în pântecele maicii sale. Și atât maica, cât și pruncul Ioannis s-au umplut de slava lui Dumnezeu și s-au bucurat dumnezeiește întru slava Lui.

Iar profeția Sfintei Elisavet se încheie astfel: „Și fericită [este] cea care a crezut, că va fi împlinirea celor spuse ei de la Domnul [ὅτι ἔσται τελείωσις τοῖς λελαλημένοις αὐτῇ παρὰ Κυρίου]” [Lc. 1, 45, BYZ]. Pentru că Maica lui Dumnezeu este pururea fericită, în veci fericită și împreună cu Domnul întru Împărăția Lui, pentru că a crezut în cuvintele Lui și s-a făcut roaba Lui.

Dar și noi putem fi fericiți și pururea fericiți, cu harul lui Dumnezeu și întru harul Său, dacă credem în toate cele spuse de Domnul prin Sfinții Lui. Pentru că fericirea noastră e în relație cu Dumnezeu. Fericirea noastră nu e în relație cu noi și cu cele pe care noi le avem, căci acestea se numesc egoism și închidere în sine, ci fericirea noastră e în relație cu El și cu Sfinții Lui. Și suntem fericiți dacă credem în toate cele spuse de El și așteptăm împlinirea lor în viața noastră.

Căci viața ortodoxă e viața în totala credință și nădejde și dragoste față de El. Aceasta e viața bisericească! Aceasta e viața cu Dumnezeu! E viața în care credem în Dumnezeu și simțim slava Lui, nădăjduim în El și avem confirmări de la El, în care Îl iubim pe El și simțim iubirea Lui față de noi și față de întreaga Lui creație. Pentru că viața Bisericii e comunitară, e comunională, e de împărtășire cu aceleași adevăruri și cu aceleași Taine și avem aceleași scopuri în viață: scopurile sfințeniei. Căci sfințenia vrea să-i învețe, să-i educe, să-i călăuzească, să-i curățească pe oameni de păcatele lor, să îi scoată din neștiința lor și să îi ducă la Dumnezeu, pentru ca să se umple de cunoașterea, de iubirea și de sfințenia Lui.

Vă mulțumesc pentru prezență, spor în toate cele bune și numai bine! Dumnezeu să fie cu noi și să ne învețe bunătatea Lui! Amin.


[1] Scrisă în ziua de 5 aprilie 2017, zi de miercuri, friguroasă, cu 8 grade la ora 9.00.

[2] PG 37, col. 177, apud Viețile Sfinților (vol. 1), ed. TPA, volum aflat în curs de editare.

Eminescu: între modernitate și tradiție [46]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

În mitologia romantică a geniului pe care o inventează Eminescu, în acest poem cu trăsături de basm versificat (În vremi de mult trecute este, în definitiv, un basm în genul lui Făt-Frumos din lacrimă, având semnificații filosofice complexe), „Dumnezeu creează de geniuri o ceată” pe care „să cerce vrea p-oricare de-i rău ori de e bun,/ Căci nu vrea să mai vadă cum a văzut odată/ Că cete rele d-îngeri la glas nu se supun,/ Că cerul îl răscoală cu mintea turburată/ Pân’ ce trăsniți se prăvăl în caosul străbun;/ De-aceea-în om ce naște, din îngeri orișicare/ Odată-n vecinicia-i coboară spre cercare”.

Pare să rezulte, de aici, că toți oamenii ar fi genii sau îngeri coborâți în trupuri de lut, „spre cercare”. Această mitologie dezvoltată în mod personal de către Eminescu nu este nici platoniciană, nici creștină, dar are elemente din ambele.

Preexistența sufletelor ca genii sau îngeri în cer reprezintă în mod cert o viziune necreștină și pe care teologia patristică o amendează sever de câte ori are ocazia. Dar mitologia cu pricina era exprimată și în lirica pașoptistă, și anume într-o poezie a lui Alexandrescu, Reveria, unde o strofă vestește: „Acolo în stele ca-n lumi de lumină,/ Sunt suflete, îngeri, ce cânt și ador;/ Ființi grațioase ce blând se înclină,/ Cătându-și în lume tovarășii lor”. Alexandrescu se poate să fi preluat ideea din apocriful Cartea lui Enoh, care a provocat vâlvă printre romantici, sau (mai degrabă) indirect de la confrații romantici.

Alte aserțiuni, care precizează existența unui Dumnezeu Creator al lumii sau căderea unora dintre îngeri sunt preluate de Eminescu din Creștinism. Poetul pare să fi apelat și la credința conform căreia Sfinții vor lua locul, în veșnicie, îngerilor căzuți[1], în cetele și ierarhia angelică corespunzătoare faptelor lor de pe pământ, în timp ce oamenii răi vor împărtăși soarta demonilor căzuți:

„Dar de viața-i lumească domnia-n cer depinde:/ De-i rău, steaua s-aruncă în noaptea celor răi/ Și lumile nestinse pe-a cerului cununi/ Imperii sunt întinse a îngerilor buni. /…/ Atârnă de viață [viața pământească] domnia lor cerească:/ Ce samănă în lume, în stele ei culeg”. Cu alte cuvinte, faptele omului de pe pământ construiesc o lume în cer, care piere dacă el se pierde.

În toată această mitologie personalizată intervine însă un element de dubiu, care se prezintă astfel nu numai cititorului, ci și poetului însuși: ale cui sunt toate aceste gânduri?

Deși inițial ele sunt exprimate ca aparținând Prințului dac („a gândurilor sale/ Glas tremurat și dulce”), ulterior intervine brusc un personaj care vorbește din aceste gânduri, din interiorul lor, după cum ne comunică în mod transparent versurile: „Ascultă glasu-mi rece: eu sunt un seraf mare./ De Domnul eu trimisu-s, căci te iubește mult”.

Pentru ca, puțin mai departe, Eminescu să spună: „Seraful își sfârșise vibrata-cugetare,/ Gândirea tace-asemeni în fiul de-mpărat (s. n.). Ceea ce înseamnă că gândurile aceluia se nășteau la inspirația serafului.   

Așadar, cele de mai sus îi sunt, de fapt, comunicate/ dezvăluite Prințului de un seraf mare: De Domnul eu trimisu-s, căci te iubeşte mult,/ Să scap a ta fiinţă de caosu-i imens –/ Eu în glasul gândiri-ţi am pus acesta sens”.

Dar tot un seraf îi vorbește și lui Mureșanu (în poemul omonim, în prima redactare), cu singura dar esențiala diferență că acela e „mut și surd”, un „geniu rău” (ca și în poemul Întunericul și poetul), un „demon” ucigaș care „urăște un gând de Dumnezeu” (Mureșanu (Tablou dramatic)).

Concluzia este că îngerii sau demonii comunică cu oamenii, uneori prin gânduri, alteori în vis – situații binecunoscute literaturii și cugetării vechi –, după cum și Cătălinei Luceafărul îi apare cum numa-n vis/ Un înger” ori „un demon se arată”.

La Eminescu este semnificativă și prezența copilului care „vorbește prin somn, zâmbind, cu Maica Domnului”[2]. Similar, poetul imploră „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică sfântă, pururea Fecioară /…/ Privirea ta de milă caldă, plină,/ Îndurătoare-asupra mea coboară /…/ Și reapari din cerul tău de stele”… (Răsai asupra mea) și „Privirea-ți adorată/ Asupra-ne coboară,/ O, Maică prea curată/ Și pururea Fecioară,/ Marie!” (Rugăciune).

Tot în Rugăciune, Maica Domnului este „Luceafărul mărilor care ne mântuie/ Din valul ce ne bântuie”.


[1] Este reprodusă și în Țiganiada această concepție, fiind enunțată, cu invidie, chiar de Satan: „văd omenirea/ Care fu-în pisma noastră zidită,/ Înălțându-și pănă la ceriu firea/ Și pănă la partea cea mai fericită,/ Râvnind a fi-oarecândva părtașă/ Deșertelor noastre-în ceriu lăcașă”. Cf. Țiganiada, op. cit., p. 178.

[2] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 110.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén