În poemul Metamorfozele, există două aserțiuni esențiale care se repetă ca un laitmotiv:

Nu există decât o singură viață mare
la care noi participăm.
Nu există decât o singură viață mare
restul, nu suntem. /…/

Nu există decât o viață mare,
o singură viață mare la care noi participăm.
Moartea e starea de dinainte de a te naște.
Nu există decât o singură viață mare.
O trăiesc născuții
unul câte unul. /…/

Nu există decât o singură viață mare,
la care noi, călătorule, participăm. /…/

Moartea e starea de dinainte de a te naște /…/
Există o singură viață mare
la care noi participăm. /…/

Există o singură viață mare,
chiar și cifra unu face parte din ea. /…/

Există o singură viață mare
la care noi participăm. /…/
Moartea e starea de dinainte
de a te naște…

E o credință întru totul ortodoxă. Noi nu suntem morți decât…înainte de a ne naște. Dumnezeu ne scoate din moartea neființei, ne aduce la viață și, după ce ne naștem, nu mai putem muri niciodată.

Da, murim cu trupul (motiv pentru care, într-un alt poem, Nichita va spune: „a te naște e o condamnare la moarte” Cele patru coerențe fundamentale, vol. Operele imperfecte), putem muri și cu sufletul, prin păcat, din voința noastră liberă, dar nu mai murim niciodată în sensul întoarcerii în neființă.

De aceea, „moartea e starea de dinainte de a te naște,/ îmi spuse cadavrul”.

Niciodată nu ne vom întoarce în neființă, pentru că suntem ființe raționale, zidite după chipul lui Dumnezeu, ca să participăm la viața lui Dumnezeu.

„Există o singură viață mare/ la care noi participăm”: viața dumnezeiască. Dumnezeu ne-a dat existența ca să participăm, împreună cu Îngerii, la viața sfântă și dumnezeiască și veșnică.

Ne naștem pe acest pământ ca să trăim cu Dumnezeu în veșnicie, o singură viață mare. Însă noi putem alege și moartea cea sufletească, prin care să murim veșnic, fără să încetăm vreodată de a mai fi.

Dar acest poem, Metamorfozele, „filosofează” și despre firea omului care poate asuma iubitor tot ce există (e o temă veche, de asemenea, în poezia lui Nichita, pe care am sesizat-o și comentat-o în Elegii):

Ca să nu mă sfărâm asuprit de mirare, –
de mirarea de a fi,
mai întâi am fost lăsat să fiu șarpe
cu pielea solzoasă și gri.
Și cu toate amintirile de șarpe…
Ca și cum aș fi fost șarpe dintotdeauna.

/…/

Deodată, la Pol, am fost urs.
Și memoria urșilor mi s-a dat
ca să mi se pară firească starea de urs. /…/
Îi spun totul fără să știu că îi spun ceva.
Ca într-un leagăn eu port în creierul meu
și clatin
ideile lui și pofta de a ști.
Toți mă socotesc străin
pe această zăpadă!
Numai el nu mă socotește străin
și de aceea află.

/…/

Ca să suport să fiu și ca să nu mă speriu
că sunt, –
trezindu-mă leu, memoria leilor mi s-a dat.
– Nu cunosc un animal mai blând decât leul,
îmi spuse leul,
noi nu mâncăm decât atuncea când
ne este foame.

/…/

Nu există decât o singură viață mare,
la care noi, călătorule, participăm.
– Da, zise melcul cel cu două coarne.
Da, zise el /…/ să populăm realul.

/…/

…mi s-a dat memoria arborilor /…/
ca să suport să fiu lemn
fără să ard dintr-un gând.

– Ca un pom cu ramuri, istoria
să ne ia de fiecare dată de la început /…/
ca fiecare în parte să-și joace
rolul principal și verzos
cu desăvârșire!…

/…/

Și ca să nu mă fac nisip, de mirare,
piatră fiind
memoria pietrelor mi s-a dat.

Se observă lesne că schimbările acestea nu sunt metamorfoze în sens virgilian (deși motoul poemului e din Suetonius, iar critica noastră, cum e cu ochii numai spre antichitatea păgână, ar putea lesne să rămână cantonată acolo).

Fiecare om este o frunză în pomul cu ramuri al umanității, care trebuie „să-și joace/ rolul principal și verzos”.

Pomul acesta l-am întâlnit și în poezia lui Eminescu: „Oricât de veșted ar și fi/ La vară-n floare-i pomul/ Când omul prinde-a-mbătrâni/ Rentinerește omul. /…/ Dar val de mare, val de lac/ Dară păduri sau neamuri/ Pe orice frunză de copac/ Vezi un copac cu ramuri/ Și-orice menire e-n zădar/ Natura altfel leagă/ În orice ghindă de stejar/ E o pădure-ntreagă. /…/ Și adevăru-l vei spori/ Și tu de-i recunoaște/ Că toți se nasc spre a muri/ Și mor spre a se naște” (variantă a Luceafărului)[1];

„În zădar și timpi și stele/ Ne-ar părea lunecătoare,/ Sunt ca frunze toate cele/ Din copacul ce nu moare” (variantă a Glossei)[2].

Însă metafora umanității ca un pom în care fiecare om e o frunză este scripturală.

În Biblia 1688, ea este exprimată astfel: „Tot trupul ca haina să [în]vecheaște, pentru că făgăduința e de veac cu moarte a muri. Ca frunza ce înverzeaște pre copaciu des, unele [frunze] oboară [cad] și altele răsare. Așa e rodul trupului și al sângelui, una săvârșaște [moare] și alta naște[3]” (Înțel. lui Iis. Sir. 14, 17-18).

În Biblia 1914: „Tot trupul ca o haină se învechește, că legătură [lege] din veac este cu moarte a muri. Ca frunzele cele ce înverzesc în copac des, unele cad, altele răsar. Așa este rodul trupului și al sângelui, unul moare și altul se naște”.

În Biblia 1939, exprimarea e perifrastică: „Orice făptură se învechește ca un veșmânt, căci aceasta este sentința cea din veac: cu moarte vei muri! Precum frunzele ce cresc pe copacul plin de frunze, unele se scutură, altele nasc la loc, tot așa este cu neamurile cărnii și ale sângelui: unul moare și altul se naște”.

Și aceasta este o dovadă în plus că la Eminescu nu e vorba de metempsihoză sau reîncarnare, în filosofia poemelor Luceafărul și Glossă.

În mod evident, însă, Nichita s-a păstrat aproape (cognitiv și expresiv) de izvorul biblic: „Ca un pom cu ramuri, istoria/ să ne ia de fiecare dată de la început /…/ ca fiecare în parte să-și joace/ rolul principal și verzos/ cu desăvârșire!”.

…Ceea ce omul împrumută sau are în comun cu alte forme de viață din această lume sunt elemente de caracter. Iar aici Nichita vorbește despre elemente pozitive, pe care și le-a asumat el însuși: înțelepciunea șarpelui, „ideile și pofta de a ști” ale ursului polar, ale celui ce este singur și străin pe zăpadă, blândețea leului care își respectă firea și nu trece de hotarele ei, răbdarea melcului de a călători prin viață și determinarea lui de a popula realul (simbolul melcului și-l alesese și Sfântul Antim Ivireanul), umbrirea arborelui și tăria lemnului, persistența pietrei.

Descoperind aceste puncte comune cu alte făpturi, „nu mă sfărâm asuprit de mirare” în fața minunii care este viața, în fața miracolului de a fi.

Astfel de comparații caracterologice le-am mai întâlnit, în literatura noastră. Și anume în Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir. Ilustrativă este „metamorfozarea” caracterologică a Monocheroleopardalisului, care, însă, nu este o preschimbare propriu-zisă, ci o acumulare treptată de calități, ca și în situația poemului nichitian de față[4].

Nichita ne lămurește treptat cu privire la sensul metamorfozelor sale:

– Mișcarea naște timp!
Cel care stă, nu este.
Cel care mișcă, are trecut.
Cel care arde luminează.
Cel care s-a stins, este orb.

Adevărat! Cel care are candela sufletului aprinsă, luminează, cel care arde în viața sa, care suferă și se consumă, luminează. Cel care și-a stins candela duhului, cea de la Duhul Sfânt, acela este orb. Căci „între zero și unu, între nimic și punct arde duhul” (Un om de cal).

Există o singură viață mare,
chiar și cifra unu face parte din ea.

Călător sunt prin viață;
egal sunt cu tot ceea ce este, –
de la pește la pasăre,
de la iarbă la zarzăre,
de la capră la iepure, –
toate aceste le sunt, clipă de clipă.
Fiecare-n alt timp,
și fiecare, fiind dăruit cu toată memoria
cuviincioasă a celui care se mișcă.

Motivul călătoriei prin viață e unul religios ortodox. Din literatura noastră veche până la Eminescu cunoaște o amplă dezvoltare, iar în cărțile mele l-am scos în evidență și l-am comentat atent.

Ceea ce sugerează Nichita este existența unor relații subterane de legătură între toate cele ce există, pe care Dumnezeu le-a pus în făpturile Sale, pentru ca ele să poată să coexiste. Un fel de „conștiință de sine”, mai mult sau mai puțin amplă și lucidă (lucidă numai în cazul omului), în funcție de specie, care se definește pe sine în măsura în care se oglindește în tot ce există.

Astfel, toate lucrurile există în lume concatenate, iar transferul (prin recunoaștere) de calități face ca fiecare lucru să poată avea memoria celorlalte, deși nu la propriu, ci prin experiență.

O văd trecând dureroasă, adunată între umerii ei.
Împodobită de înfrângeri ca de un curcubeu
și urmată de-a pururi de sufletul meu
ca de un tren fără șine.
Târâș îl ține de mână
pe Ion,
fiul ei
cel alb și bine mirositor,
cel înnebunit de răsfăț,
singurul ei sprijin,
bastonul ei de nervi, de carne și de oase.

O văd o vreme și după aceea orbesc.

Fragmentul acesta poetic pare cumva independent de restul poemului, inserat ca un episod de viață, colateral și totuși fundamental, în istoria lumii în care „mișcarea naște timp”.

Metafora fiului ca un baston de nervi, de carne și de oase al mamei pare modernă, dar nu e, la origine. Ca și Arghezi înaintea lui, Nichita convertește uneori imagini vechi, religioase, în metafore poetice moderne până la a nu li se mai discerne câtuși de puțin originea.

Copiii care cresc și devin toiag al bătrâneților pentru părinții lor reprezintă o veche expresie religioasă.

Plângându-și fiul mort, Neagoe Basarab se adresează lui ca celui ce „erai stâlparea mea cea înflorită”[5] (imaginea e puțin diferită, dar sensul este convergent).

Dar și Maica Domnului este numită, în slujbe, „celor neputincioși acoperământ și sprijinire, toiag bătrâneților[6].

Se mai pot aduce și alte exemple, dar nu am stat să caut mai mult.

Există o singură viață mare
la care noi participăm.
Numai eu, străinul, –
Cristofor Columb prin iepuri,
Magellan prin frunze
și Nansen prin pietre,
fiind toate acestea, –
ca să nu mă suprim de mirare
amintirea lor mi se dăruie pentru totdeauna
ca și cum ar fi a mea.

Sunt pasăre cu patru aripi,
cămilă fără cocoașă,
cer cu doi sori, –
și nor care plouă pe mare…
Corabie scufundată în aer,
fluture înțepat de o privire
și frumos ca și cum aș fi mort.

Moartea e starea de dinainte
de a te naște…

„Sunt /…/ cer cu doi sori”: cer al sufletului cu cei doi sori ai ochilor…


[1] Cf. M. Eminescu, Opere, II, ed. Perpessicius, op. cit., p. 382-389.

[2] Cf. M. Eminescu, Opere, III, ed. Perpessicius, p. 111.

[3] A se vedea și articolul meu de aici:
http://www.teologiepentruazi.ro/2016/08/27/unul-moare-altul-naste-1/.

[4] A se vedea cartea mea, Creatori de limbă și de viziune poetică în literatura română. Dimitrie Cantemir, vol. 2. 2, Teologie pentru azi, București, 2015, p. 80-84, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2015/07/07/creatori-de-limba-si-de-viziune-poetica-vol-2-2/.

[5] Învățăturile lui Neagoe Basarab…, op. cit., p. 239.

[6] Paraclisul Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu, în Ceaslov, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1993, p. 582.

Did you like this? Share it: