Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 10 aprilie, 2017

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [1]

Iubiții mei[1],

într-o predică a Sfântului Ioannis Hrisostomos, rostită în cinstea Sfântului Apostol Petros și a Sfântului Profet Ilias Tesvitis, el a spus că Dumnezeu a rânduit ca și membrii ierarhiei Bisericii să aibă patimi și să păcătuiască, pentru ca ei să fie omenoși cu cei credincioși[2]. Căci, atunci când te știi păcătos, știi să compătimești cu cei asemenea ție. Pentru că conștiința care ne mustră, aceea ne îndeamnă la milostivire. Și Sfântul Ioannis vorbește despre cei doi Sfinți ai lui Dumnezeu pentru că ei au avut conștiința păcatului și s-au raportat la oameni cu milostivire.

Însă mulți Sfinți ai lui Dumnezeu au avut o conștiință acută a păcatului, pentru că au avut o pocăință vie pentru toată viața lor. Și această conștiință i-a făcut să fie foarte buni și milostivi cu oamenii. Iar nouă, oamenilor păcătoși, ne plac Sfinții buni și milostivi, iertători și condescendenți față de noi, pentru că ei ne alină sufletul. Ne dau nădejde. Ne ridică din patimile noastre. Ne fac să vedem, prin viața și cuvintele lor, o nouă perspectivă de viață, adică viața în pocăință și ascultare de Dumnezeu și de Biserica Lui.

Însă toți Sfinții ne fac bine, pentru că și asprimea, adică certarea și mustrarea, face parte din îndreptarea noastră. Pentru că și mustrarea ne deschide o perspectivă nouă de viață, dacă o acceptăm cu smerenie și cu ascultare duhovnicească.

Sfântul Ambrosius al Mediolanului, în comentariul său la Cântarea Cântărilor, spunea că Biserica este „casa curăției [domus castitatis]”[3]. Pentru că în Biserică noi suntem curățiți de păcatele noastre. Însă fiecare dintre noi suntem chemați să fim case duhovnicești, case ale curăției și ale sfințeniei lui Dumnezeu. Pentru că fiecare mădular rațional al Bisericii trebuie să se îngrijească de sfințenia personală. Căci fiecare dintre noi trebuie să tindem spre vederea lui Dumnezeu și spre comuniunea veșnică cu El.

Însă, când se referă la vederile dumnezeiești, Sfântul Cuvios Beda ne spune că ele nu sunt primite de noi atunci când vrem noi, ci când Dumnezeu voiește[4]. Pentru că vederile dumnezeiești sunt exprimarea voii lui Dumnezeu în viața noastră, pentru ca noi să ne schimbăm viața potrivit lor.

Căci orice luminare și vedere dumnezeiască sunt pentru îndreptarea vieții noastre și a celor dimpreună cu noi.

Atunci când suferea mult și fusese părăsit de către toți [Iov 6, 18, LXX], Sfântul Iov era conștient de faptul că săgețile Domnul [βέλη Κυρίου] sunt în trupul său și că mânia lor îi bea sângele [Iov 6, 4, LXX]. Pentru că simțea cum pedeapsa Lui îi străpunge trupul său.

Însă câți admitem faptul că am fost sau că suntem pedepsiți de Dumnezeu? Câți admitem faptul că pedepsele Lui ne-au îndreptat viața?

Însă îndreptările [εὐθύτητας] sunt pregătite de Dumnezeu [Ps. 98, 4, LXX]. Îndreptările spre bine ale vieții noastre. Iar El știe în mod desăvârșit ce mustrare ne folosește nouă. Și astfel, prin frică, prin rușine, prin dureri, prin necazuri de tot felul, pe care le îngăduie să le trăim, El ne scoate din multe patimi de rușine. El ne eliberează din cursele morții [παγίδες θανάτου][Ps. 17, 6, LXX]. Căci patimile sunt aceste curse ale morții, în care, odată intrați, cu anevoie, cu multă greutate putem ieși din ele.

În Psalmul 31, Sfântul David fericea pe bărbatul căruia Domnul nu are să-i socotească păcatul [Ps. 31, 2, LXX]. Și cu adevărat sunt fericiți aceia, care, la Judecata Domnului, El nu le va socoti păcatele vieții lor spre pedeapsă, pentru că ei s-au pocăit pentru ele. Căci tocmai de aceea nu le va mai socoti ca păcate vrednice de pedeapsă: pentru că oamenii s-au pocăit pentru ele. Au plâns, s-au nevoit, le-a părut rău pentru ele și de aceea și-au schimbat viața lor. Iar cine își schimbă viața cu adevărat, acela iese din moarte la viață.

Căci păcatul e moarte, iar viața e slava lui Dumnezeu, care se coboară în noi și ne înviază din moartea păcatului.

Sfântul Diadohos [Διάδοχος], Episcopul Fotichisului [Ἐπίσκοπος Φωτικῆς], e pomenit pe 29 martie și a trăit în sec. al 5-lea, adormind în anul 486 d. Hr.[5]. Și el, vorbind despre „părăsirea cea pedepsitoare”[6] din partea lui Dumnezeu, despre părăsirea noastră de către El datorită multelor noastre păcate, pentru care nu ne pocăim, spunea că ea „aduce sufletului…întristare multă, și smerenie, și încă și deznădăjduire măsurată”[7].

Pentru că El vrea atunci să sorbim din paharul amar al păcatului, din paharul suferinței, dar nu vrea să ne pierdem credința și nădejdea în El. Tocmai de aceea, deznădejdea noastră e măsurată, e ponderată și nu mare sau totală. Adică nu una care să ne facă să atentăm la viața noastră.

– Care e rostul părăsirii noastre de către Dumnezeu? Al părăsirii pentru o anumită vreme?

– Ca să venim întru smerenie! Ca să ne umplem de frica de Dumnezeu și să ne plângem păcatele și să vrem să le spovedim și să ne umplem de tăcerea pocăinței[8]. Căci după o mare afundare în rău și după ce ne umplem de mila și de iertarea lui Dumnezeu, omul preferă tăcerea, singurătatea, studiul teologic, slujirea eclesială. Căci zdrobirea inimii și pocăința, și smerenia care ne vin din acestea, ne fac să iubim tăcerea și cugetarea adâncă și să nu mai dorim frivolitățile vieții. Pentru că dorim să scăpăm de trecutul nostru păcătos, dorim să ne curățim de păcatele trecutului, și știm că pentru aceasta avem nevoie să nu mai luăm contact cu prilejurile de păcătuire. Cu locurile unde am păcătuit odinioară.

Sfântul Diadohos a fost Episcop în regiunea Ipiros [Ήπειρος][9] din nordul Greciei și a scris împotriva monofiziților și a messalienilor[10].

Prima ediție a Filocaliei a fost cea din 1782, de la Veneția. A doua ediție, adăugită, a fost publicată la Atena în 1893, adică după 111 ani. A 3-a ediția a fost în 5 volume și a fost editată tot la Atena, între anii 1957-1963, publicată de editura Astir[11].

Sfântul Cuvios Efrem Sirosul [Ἐφραὶμ ὁ Σύρος]/ Sirul, pomenit pe 28 ianuarie[12], într-un imn al său teologic, ne spune că Fiul a făcut frumoasă urâțirea noastră, a robilor Săi, și ne-a făcut dumnezei, așa după cum a dorit omul atunci când a păcătuit[13]. Pentru că El S-a întrupat pentru ca să ne dea nouă posibilitatea să ne îndumnezeim. Să ne dea posibilitatea să ne facem dumnezei după har. Iar dacă Domnul a făcut asta pentru noi și ne-a arătat că îndumnezeirea se dobândește prin sinergia dintre lucrarea noastră și slava lui Dumnezeu, El a făcut de rușine pe Satanas, care ne-a învățat să căutăm „îndumnezeirea” în păcat. Căci păcatul nu ne aduce niciun „bine”, el nu ne poate „sfinți”, ci numai ne urâțește interior și exterior persoana noastră.

În teza sa doctorală, Părintele Daniel Buda ne spune că Sfântul Ioannis Hrisostomos „a recurs la utilizarea termenului ὁμοούσιος [omousios] pentru a sublinia egalitatea dintre Tatăl și Fiul. În aproape toate cazurile…Sfântul Ioan[nis] susține cu versete biblice termenul nebiblic pe care Părinții de la Niceea l-au considerat a fi cel mai potrivit pentru a descrie relația intratrinitară dintre Tatăl și Fiul”[14]. De ce a procedat astfel? Pentru „a face credibil termenul ὁμοούσιος [deoființă] în rândul credincioșilor”[15]. Pentru că teologii Bisericii sunt aceia care trebuie să expliciteze în continuu și să fundamenteze hotărârile sinodale ale Bisericii. Iar predicile și cărțile noastre sunt mediul în care se fac aceste explicitări și fundamentări continue. Și teologia aduce evlavie și pace în sufletele oamenilor, luminare dumnezeiască și râvnă pentru sfințenie, și nu ceartă și dezbinare.

Același autor e de părere că Sfântul Ioannis Hrisostomos nu a combătut apollinarismul, pentru că el „nu reprezenta un pericol imediat”[16] în aria sa de desfășurare. Iar când vine vorba despre mariologia ereticului patriarh Nestorios al Constantinopolului, Buda spune că Nestorios o numea pe Maica Domnului „primitoare a lui Dumnezeu, [și] nu Născătoare de Dumnezeu[17]. În a doua epistolă către Sfântul Chirillos al Alexandriei, Nestorios o numește pe Maica Domnului „Născătoare de Hristos”[18]. Și spunea acest lucru, pentru că Nestorios nu credea în unirea celor două firi, dumnezeiască și omenească, în persoana lui Hristos Dumnezeu, ci el „Îl despărțea” pe „Hristos” de „Dumnezeu Cuvântul”[19], lucru imposibil de făcut. Pentru că Hristos este Dumnezeu și om în același timp.

Când Domnul a intrat în Ierusalim, cf. Mt. 21, 9, mulțimile L-au primit citând Ps. 117, 25-26. În Ps. 117, 25-26, LXX avem: „O, Doamne, mântuiește acum [ὦ Κύριε σῶσον δή]! O, Doamne, sporește acum [ὦ Κύριε εὐόδωσον δή]! Binecuvântat [este] cel care vine în numele Domnului [εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου]”. Pe când, la Sfântul Matteos, mulțimile au strigat: „Osanna, fiului lui David [Ὡσαννὰ τῷ υἱῷ Δαυίδ]! Binecuvântat [este] Cel care vine în[tru] numele Domnului [Εὐλογημένος ὁ ἐρχόμενος ἐν ὀνόματι Κυρίου]. Osanna în[tru] cei prea înalți [Ὡσαννὰ ἐν τοῖς ὑψίστοις]!” [Mt. 21, 9, BYZ].

Osanna din Mt. 21, 9 este însă din ebraică:‎  הוֹשִׁ֨יעָ֥ה נָּ֑א [Hoșiah na] [Ps. 118, 25, WTT] și înseamnă „ne rugăm, mântuiește!”. Căci de la Dumnezeu vine mântuirea noastră.

Însă Domnul intră în Ierusalim după ce l-a înviat pe Lazaros [Λάζαρος] [In. 11, 44], care era mort de 4 zile [In. 11, 39]. Și l-a înviat pe el din morți ca o anticipare a învierii Sale din morți.

Când a fost înviat din morți, Sfântul Lazaros avea 30 de ani și a mai trăit încă 30 de ani. A adormit în Chipros/ Cipru, în anul 63 d. Hr., fiind înmormântat în orașul Chition [Κίτιον]. Vechiul Chition este Larnaca [Λάρνακα] de azi, un oraș din sudul Ciprului. În anul 890 Sfintele sale Moaște au fost aduse la Constantinopol de către Împăratul Leontos al VI-lea cel Înțelept[20].

– De ce a ajuns Sfântul Lazaros în Chition?

– Pentru că acolo a fost Episcop. Hirotonit fiind de Sfinții Apostoli Pavlos și Bartolomeos, ca primul Episcop al Chitionului[21]. El a fost vizitat de Maica Domnului în Cipru și i-a dăruit un omofor și mânecuțe cusute de către ea[22].

Sfantul Lazaros 1

În această formă, în Biserica Sfântul Lazaros din Cipru, din orașul Larnaca, se află Sfintele Moaște ale Sfântului Ierarh Lazaros, cel a 4-a zi înviat din morți[23].

– Ce înseamnă numele Sfântului Lazaros?

– În limba ebraică, El azar [אֶלְעָזָר] înseamnă Dumnezeu ajută[24].

Mormântul Sfântului Lazaros din Israel e un loc care poate fi vizitat[25]:

Sfantul Lazaros 2

Și mormintele trebuie să ne facă să ne gândim la propria noastră moarte. Pentru că ea va veni mai devreme sau mai târziu. Contează însă cum vom fi noi atunci. Cu ce stare interioară vom trăi noi clipa morții, adică a despărțirii sufletului de trup.

Însă ce stare interioară avem acum, cu puține zile înainte de Paști? Cine suntem și ce am făcut cu viața noastră? Ce facem noi, ca oameni ai Bisericii, pentru lumea în care trăim? Ce așteaptă lumea de la noi? Ce așteptăm noi de la lume?

Contează prezența Bisericii lui Dumnezeu în această lume? Eu cred că lumea nu poate exista fără prezența Bisericii în ea. Pentru că Biserica lui Dumnezeu este viața duhovnicească a acestei lumi. Și, de aceea, aportul nostru, al fiecăruia dintre noi în această lume, e fundamental pentru ea. Și e fundamental dacă trăim ca oameni vii, ca oameni duhovnicești în această lume, adică fiind sarea [Mt. 5, 13] și lumina [Mt. 5, 14] ei.

Pentru că sarea e gustul oricărei mâncări, iar lumina e cea care ne ajută în noapte. Și dacă nu putem mânca fără sare și nu putem citi noaptea fără lumină, tot la fel lumea de față nu poate exista fără creștini, adică fără cei care sunt sarea și lumina ei.

Pentru că lumea are nevoie de gust, după cum are nevoie de ochi și de lumină în noapte. Și ea are nevoie de îmbrăcăminte și de bucurie și de sens, adică de Dumnezeu, de Creatorul ei, de Cel care ne îmbracă cu slava Lui, Care ne bucură cu bucurie negrăită și este calea pe care noi mergem fără să ne rătăcim, e adevărul și viața noastră [In. 14, 6].

Dumnezeu să ne bucure pe toți cu slava Lui și să ne lumineze! Să ne arate calea pe care să mergem! Ca întru El, întru Dumnezeul nostru treimic, să ne bucurăm acum și pururea și în vecii vecilor. Amin!


[1] Începută în după-amiaza zilei de 5 aprilie 2017, zi de miercuri, cu cer predominant noros. Și terminată la 14. 50, în ziua de 8 aprilie 2017, în ziua învierii Sfântului Lazaros. Sunt 14 grade afară, cer înnorat.

[2] PG 50, col. 726/ Sfântul Ioan Gură de Aur, Întru lauda Sfinților Mucenici. Martyrologion Chrysostomianum, trad. din lb. gr., studiu introd. și note de Petka Grigoriu (pseudonimul Laurei Enache), Ed. Ars Longa, Iași, 2007, p. 67.

[3] PL 15, col. 1980/ Traducerea în română îi aparține Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, cf. http://www.teologiepentruazi.ro/2017/04/04/sfantul-ambrosius-al-mediolanului-fragmente-din-comentariul-la-cantarea-cantarilor-12/.

[4] PL 91, col. 1108.

[5] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/sid/2490/sxsaintinfo.aspx și https://en.wikipedia.org/wiki/Diadochos_of_Photiki.

[6] Filocalia, vol. 1, (ediția Sfântului Nicodimos Aghioritul și a Sfântului Macarios al Corintului, publicată la Veneția, în 1782), ediție îngrijită, note, notă asupra ediției și postfață de Doina Uricariu, studiu introd. de Acad. Virgil Cândea, Ed. Universalia, București, 2001, p. 242. [7] Ibidem. [8] Ibidem.

[9] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Epirus.

[10] The Philokalia. The Complete Text compiled by St Nikodimos of the Holy Mountain and St Makarios of Corinth, translated from the Greek and edited by G. E. H. Palmer, Philip Sherrard, Kallistos Ware, with the assistance of The Holy Transfiguration Monastery (Brookline), Constantine Cavarnos, Basil Osborne, Normal Russell, Volume I, Pub. Faber and Faber Ltd, London, 2010, p. 361. [11] Idem, p. ix.

[12] A se vedea: http://www.synaxarion.gr/gr/m/1/d/28/sxsaintlist.aspx.

[13] Imnele fecioriei, XLVIII [48], 18, apud Sebastian Brock, Divine Call and Human Response, p. 74, n. 4, în format PDF. Am citat sursa de aici: http://www.theway.org.uk/Back/21Brock.pdf.

[14] [Pr. Conf. Dr.] Daniel Buda, Hristologia antiohiană. De la Sfântul Eustațiu al Antiohiei până la Nestorie, Ed. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2012, p. 171. Cartea are 408 pagini și ediția citată de mine este ediția a doua a cărții. Prima ediție e din 2004 și a fost tipărită în 500 de exemplare, cf. Idem, p. 8. [15] Idem, p. 171-172. [16] Idem, p. 206. [17] Idem, p. 317. [18] Idem, p. 318. [19] Idem, p. 336.

[20] Cf. http://www.synaxarion.gr/gr/sid/3027/sxsaintinfo.aspx, https://ro.wikipedia.org/wiki/Leon_al_VI-lea_Filozoful, https://en.wikipedia.org/wiki/Kition, https://ro.wikipedia.org/wiki/Larnaca și http://www.parohiacopou.ro/sfantul-lazar-din-betania-cel-patra-zi-inviat.

[21] Cf. https://ro.orthodoxwiki.org/Lazăr_din_Betania. [22] Ibidem.

[23] Am preluat fotografia de aici: http://www.holy-ascension.org/images/2015/06/ Moaste Sfantul Lazar – Larnaka/03. poza 3.jpg.

[24] Cf. https://ro.wikipedia.org/wiki/Lazăr.

[25] Am preluat fotografia de aici: https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/4/44/Lazarus_Bethany.JPG/1280px-Lazarus_Bethany.JPG.

Natura mai sensibilă decât noi…

Am văzut cu toții că zilele acestea vremea a fost foarte schimbătoare. A plouat și a ieșit soarele de mai multe ori pe zi, cu rândul…

Și, din nou, Dumnezeu ne amintește cum ar trebui să fim noi în aceste zile sfinte: ploi de lacrimi pentru ducerea Sa la patimi, în săptămâna care urmează, și pentru că păcatele noastre Îl răstignesc…dar și însoriți de bucurie pentru că Fiul lui Dumnezeu ne mântuiește și nu ne-a lăsat o veșnicie în Iad.

Și ar trebui să alternăm ploaia lacrimilor cu veselia dumnezeiască pe care Hristos o răsare în inima care se îndurerează și se pocăiește.

Numai că Domnul poate să ne spună și nouă, ca și evreilor: „Fățarnicilor, fața cerului cunoașteți a judeca, dar semnele timpurilor nu le puteți?” (Mt. 16, 3)[1]. Pentru că acum semnele timpurilor, pe care ni le arată Biserica, sunt ca noi să ne pocăim și să ne îndurerăm împreună cu Hristos.

Și de multe ori natura ne-o ia înainte sau Dumnezeu ne pune în față icoana universului, care, ca și la Răstignirea Sa, e mai sensibil decât unii dintre noi, deși e irațional.

Dar acum e vremea să stoarcem norii inimii ca să vină Hristos, Soarele dreptății, și să ne umple de bucuria Învierii Sale.


[1] A se vedea: Evanghelia după Matei, traducere și note de Pr. Dr. Dorin Octavian Picioruș, Teologie pentru azi, București, 2011, cf.
http://www.teologiepentruazi.ro/2011/08/11/evanghelia-dupa-matei/.

Eminescu: între modernitate și tradiție [47]

Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș

Eminescu: între modernitate și tradiție. Importanța tradiției literare și spirituale românești pentru viziunea romantică eminesciană

*

Polisemantismul nu trebuie să ne mire, pentru că este un fenomen larg răspândit în opera lui Eminescu.

Poetul are tendința pronunțată de a folosi termeni polisemantici sau chiar omonime: icoane (e folosit cu sensul ortodox obișnuit sau cu cel, de asemenea tradițional, de imagini/ reproduceri, în limba și literatura română veche, sau cu semnificația contrară de idoli, ori ca sinonim pentru măști, simboluri, semne, imagini), basm („luminoasele basme” versus „posomorâtul basm”, în Memento mori), adjectivul palid,-ă e folosit, simultan, cu sensul cunoscut astăzi, dar și cu cel contrar (funcțional în epoca pașoptistă), de strălucitor („cu-a ei candelă de aur palida înțelepciune, /…/ ca o stea ce nu apune” (Epigonii), „înger de palidă lumină” (De-aș muri ori de-ai muri), „palidă haină” (Înger de pază) – mă întreb dacă „palid e la față” (Luceafărul) nu are cumva semnificația opusă celei care i se atribuie) – etc., etc.

Cuvântul demon nu face nici el excepție: are uneori semnificația de înger de geniu (o interferență cu idei romantice este, credem, evidentă, însă nu și o influență literară directă), alteori e folosit în accepțiunea tipic religioasă de diavol, înger căzut.

Astfel de genii care au această tendință demonică sunt „călugărul cuvios”[1] Dan (Sărmanul Dionis) sau călugărul Ieronim (Cezara), care este „cel mai frumos model de pictură…un înger de geniu, căci demonii sunt îngeri de geniu”[2], „model frumos, din a cărui mușchi și forme respira mândria și noblețea”[3], pentru Luceafăr/ Lucifer din tabloul Căderea îngerilor.

În acest tablou, „cu fața de o senină seriozitate întindea Arhanghelul Mihail spada sa de foc în aer. Pletele lui blonde fluturau împrejurul capului său alb ca marmura și a frunții boltite și ochii lui albaștri străluceau pare că de putere și energie. Brațu-i se întindea spre haos…aripile lungi și albe păreau a se ajunge într-o elipsă deasupra umerilor lui și deasupra frunții se-ncovoia un cerc de stele albastre. Fondalul era haos, în sus străbătut pe ici pe colea de câte-o stea murind, jos întunecos și rece. Dar în dreptul spadei îngerului era lăsată o dungă cenușie de loc gol pentru figura demonului urmărit”[4]. Portrete asemănătoare, ale lui Toma și Ioan, având deopotrivă caracteristici angelice și demonice, au prins contur și în Geniu pustiu.

Ținea cont Eminescu și de faptul că purta numele arhanghelului Mihail? Credem că da, și la fel mai târziu Lucian Blaga – care a și sesizat modelul voievodal la Eminescu – insinuează în construcții poetice onomastica sa fotoforă („eu cu lumina mea sporesc a lumii taină” (Eu nu strivesc corola de minuni a lumii)).

Disputa smerenie-mândrie se duce în planul gnozei/ cunoașterii și al creației poetice. Eminescu face aluzie la eșecul rațiunii îndreptate trufaș către cer, în poemul O,-nțelepciune, ai aripi de ceară!, și îl exprimă destul de tranșant în Memento mori (poem despre care Mircea Scarlat credea că este cheia înțelegerii întregii opere și concepții poetice eminesciene), într-o rugăciune inedită (în sensul că n-a comentat-o nimeni ca atare, până la noi[5]) către Dumnezeu:

Tu, ce în câmpii de caos semeni stele ­– sfânt și mare,
Din ruinele gândirii-mi, o, răsai, clar ca un soare,
Rupe vălur’le d-imagini, ce te-ascund ca pe-un fantom;
Tu, ce scrii mai dinainte a istoriei gândire,
Ce ții bolțile tăriei să nu cadă-n risipire,
Cine ești?…Să pot pricepe și icoana ta…pe om.

Fulgeră-n norii de secoli unde-ngropi a ta mărime,
Printre bolțile surpate să mă uit în adâncime:
De-oi vedea a ta comoară, nu regret chiar de-oi muri.
Oare viața omenirei nu te caută pe tine?
Eu un om de te-aș cunoaşte, chiar să mor mi-ar părea bine,
Dar să știu ­– semeni furnicei ce cuteaz-a te gândi? /…/

Vai! în van se luptă firea-mi să-nțeleagă a ta fire!
Tu cuprinzi întregul spațiu cu a lui nemărginire
Și icoana-ți n-o inventă omul mic și-n margini strâns.
Jucăria sclipitoare de gândiri și de sentințe,
Încurcatele sofisme nu explic-a ta ființă
Și asupra cugetării-ți pe mulți moartea i-a surprins. /…/

În zădar trimit prin secoli de-ntrebări o vijelie,
Să te cate-n hieroglife din Arabia pustie,
Unde Samum își zidește vise-n aer, din nisip.
Ele trec pustiul mândru ș-apoi se coboară-n mare,
Unde mitele cu-albastre valuri lungi, strălucitoare,
Înecând a mele gânduri de lungi maluri le risip.

Prefăcute-n vulturi ageri cu aripi fulgerătoare,
C-ochi adânci și plini de mite, i-au trimis în cer să zboare,
Dar orbite, cu-aripi arse pe pământ cad îndărăt;
Prefăcute-n stele de-aur merg pân’ l-a veciei ușă,
Dară arse cad din ceriuri și-mi ning capul cu cenușă
Și când cred s-aflu-adevărul mă trezesc – c-am fost poet.

Ca s-explic a ta ființă, de gândiri am pus popoare,
Ca idee pe idee să clădească pân-în soare,
Cum popoarele antice în al Asiei pământ
Au unit stâncă pe stâncă, mur pe mur s-ajungă-n ceruri.
Un grăunte de-ndoială mestecat în adevăruri
Și popoarele-mi de gânduri risipescu-se în vânt.

Gândirea babilonică are aceeași finalitate ca și Babilonul însuși. Grecia și filosofia Greciei deopotrivă au cunoscut decăderea, aidoma celorlalte civilizații.

Vanitatea spirituală/ cognitivă nu e mai puțin supusă pieirii decât construcția materială: este mesajul poemului Memento mori, în care este reprodusă nu doar mărirea și decăderea civilizațiilor și a marilor personalități istorice, începând de la Nabucodonosor, Sardanapal, Nero până la Napoleon (lipsește însă Alexandru Macedon), dar și a filosofilor Greciei și a poeților, între care i-a reperat pe Orfeu, David și Solomon.

Dezbaterea este mai vastă în literatura și poezia românească, despre aspirația legitimă și virtuoasă spre frumos, spre lumină și spre înălțime și riscul erorii, al imitării umane a căderii luciferice. Vasile Fabian-Bob (evocat tangențial în Epigonii și Icoană și privaz) indica: „nu ieși nebunește din hotarul sferei tale” (Moldova la anul 1821)[6].

Bolintineanu se văzuse „dulce luceafăr prin stele” (Almelaiur), iar Heliade „meteor de groază, comet preafioros” (Destăinuirea) în fața oamenilor, conținând un „foc strein și rece” pentru locuitorii acestui pământ perceput ca vale a plângerii, întrebându-se totuși despre focul poetic: „Fi-mi-va el spre osândă? Fi-mi-va spre răsplătire?”.

Bolliac, la rându-i, era ademenit de zboruri cosmice: „Mare Dumnezeu! de ce nu poci, lăsându-mi pământeasca haină, […] ca un fulger meteor să zbor prin ăst hrănitor văzduh în lăcașul fericirii (s. n.)[7], și slujind împrejurul scaunului tău, să privesc de-acolo luptile vânturilor, armonia sferilor și tot ceea ce visez aici?” (Meditația VI. Înserarea)[8].

Și tot Heliade, care învățase a scrie românește pe Alexandria (cea băsnuitoare), imaginează epoci străvechi ale omenirii în care „imperatorii /…/-n vehicule ca stelele volante,/ Cu ipogrifi de flăcări ca fulgerul de răpezi/ Îți străbătea prin aer de la pământ la lună,/ Din lună drept în soare”.

În vreme ce Alecsandri, versificând Legenda ciocârliei, concepe poetic călătoria fetei îndrăgostite spre soare, având ca vehicul însă nu o stea volantă, ci tradiționalul cal năzdrăvan.


[1] Eminescu, Proză literară, op. cit., p. 47.

[2] Idem, p. 78. [3] Idem, p. 82. [4] Cf. Ibidem.

[5] A se vedea Dr. Gianina Maria-Cristina Picioruș, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit., p. 297-324, cf. 
http://www.teologiepentruazi.ro/2015/05/16/epilog-la-lumea-veche-i-2-editia-a-doua/.

[6] Cf. Poezia românească în epoca romantică, volum îngrijit și prezentat de Mircea Anghelescu, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1997, p. 21-22.

[7] Într-o anumită măsură, ne poate explica de ce Luceafărul lui Eminescu zboară către Dumnezeu ca un „fulger nentrerupt rătăcitor”. Pentru un comentariu extins, a se vedea din nou cartea mea, Epilog la lumea veche, vol. I. 2, op. cit. supra, p. 172-181, 192-194.

[8] Cezar Bolliac, Scrieri, I, Meditații. Poezii, ediție și note bibliografice de Andrei Rusu, prefață de Mircea Scarlat, Ed. Minerva, București, 1983, p. 21.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén