Teologie pentru azi

O platformă ortodoxă pentru o reală postmodernitate

Date: 12 aprilie, 2017

Predică despre diverse locuri scripturale și patristice [2]

Iubiții mei[1],

pentru Sfântul Ambrosius[2] al Mediolanumului[3], crinul înseamnă curăție[4]. Pentru că Domnul Își paște turma Lui în crini [Cânt. Cânt. 2, 16], adică în toate virtuțile creștine, care ne fac să fim curați și Sfinți înaintea lui Dumnezeu. Și crinii virtuților cresc numai în Biserica Lui, care e pășunea Sa. Iar noi, oile Sale cele raționale, trebuie să paștem adevărul Lui aici, în Biserica Sa, pentru ca să fim ai lui Dumnezeu. Adică „o turmă [μία ποίμνη]” și „un Păstor [εἷς Ποιμήν]” [In. 10, 16, BYZ].

– De ce Domnul a folosit în Ioannis 10 parimia [τὴν παροιμίαν][5] turmei?

– Pentru a indica faptul că turma oilor are coeziune internă și că ea este condusă de un păstor. Așa după cum Biserica are coeziune interioară și e condusă de Dumnezeu. Pentru că parabolele Domnului nu au rolul de a-l „minimaliza” pe om, ci de a sublinia anumite trăsături de caracter ale omului credincios. Căci atunci când omul credincios a fost comparat cu o oaie, Domnul a subliniat blândețea oii și viața ei comunitară. Și după cum o oaie nu poate trăi fără turma ei și fără păstorul care o duce la mâncare și o mulge și o tunde, tot la fel cel credincios nu poate trăi fără Biserică și fără capul Bisericii, Dumnezeu, Cel care îl păzește și îl conduce tot timpul.

Dar omul credincios e providențiat de Dumnezeu în Biserica Lui. Pentru că aici el trăiește dimpreună cu alții viața credinței și nu de unul singur. Și pe cât ne personalizăm în Biserica Lui, pe atât devenim mai comunionali. Pentru că noi ne sfințim aici, în mijlocul comunității Bisericii și dimpreună cu ea, fiind sfințiți de Capul Bisericii.

Sintagma „spirit de turmă” însă, folosită în mod curent, e una negativă. Pentru că nu presupune alegerea personală și, implicit, contactul cu realitatea. Căci, spunea cineva recent, „spiritul de turmă nu recunoaște libertatea gândirii, nu acceptă ideile individuale, cel care nu merge după turmă este etichetat ca fiind trădător sau dușman. Nimeni și nimic nu a cultivat vreodată mai bine manipularea spiritului de turmă decât Facebook-ul”[6]. Și putem extinde manipularea la mai mulți factori de decizie și publicitari.

Pentru că oamenii nu aleg să gândească cu mintea lor, ci se lasă manipulați de oameni abili în acest scop. Sau se lasă duși de opinia generală și nu vor să sufere din cauza poziției personale, pe care ar putea să o adopte. Pentru că, în definitiv, prin sintagma „spirit de turmă” nu se neagă posibilitatea oamenilor de a gândi cu propria lor minte, ci se subliniază faptul că ei refuză să gândească și să aleagă în mod personal și merg pe mâna altora, pentru că vor să le fie „bine” la nivel social. Își refuză identitatea pentru confortul relativ. Căci, fără doar și poate, confortul lor e pe cât vor alții să li-l asigure, adică cei care i-au manipulat.

Însă viața Bisericii nu e o viață în cadrul căreia „nu trebuie să gândești cu mintea ta”, ci, dimpotrivă, trebuie să alegi tot timpul ceea ce e bine. Și ceea ce e bine, aceea e și folositor omului. Folositor cu adevărat, adică folositor pentru mântuirea lui. Din acest motiv, în Biserică, trebuie să alegem tot timpul ceea ce dorește Dumnezeu, pentru că acela e binele adevărat al omului. Iar dacă alegem ceea ce vrea Dumnezeu, atunci nu adoptăm „un spirit de turmă”, la modul negativ, ci alegem ceea ce Dumnezeu dorește să alegem și care e bine și pentru noi, e binele cu adevărat.

Sfântul Vasilios cel Mare a subliniat faptul că soarele „a fost zidit pentru om, iar omul pentru Dumnezeu; omul ca să Îl slăvească pe Dumnezeu, iar soarele ca să-l slujească pe om”[7]. Pentru că întreaga creație a fost făcută pentru om. Iar când diavolul l-a înșelat pe om și el a păcătuit, a făcut asta pentru a-și exprima ura lui față de Dumnezeu. Căci diavolul, „în chip[, adică în om, în cel creat după chipul Lui n.n.], și-a arătat ura, fiindcă de Dumnezeu nu putea să se atingă”[8].

Iar războiul lui, al diavolului, contra omului, este un război contra lui Dumnezeu[9]. Dar și orice păcat al nostru este un război împotriva lui Dumnezeu, pentru că orice păcat se împotrivește voii Lui cu noi. Și când păcătuim, noi ne asemănăm demonilor și ne unim cu ei, războindu-ne cu Dumnezeu.

– Ce le-a spus Domnul iudeilor în In. 8, 44?

– „Voi sunteți din tatăl [vostru], diavolul, și poftele tatălui vostru vreți a face. Acela era dintru început ucigaș de oameni și în adevăr nu a stat, căci nu este adevăr în el. Când are să spună minciuna, din ale sale zice; căci mincinos este și tatăl ei”, al minciunii. Adică, toți cei care păcătuiesc, păcătuiesc împreună cu demonii, care sunt ucigași de oameni. Și ei l-au ucis pe om, mai întâi de toate, prin minciună, pentru că i-au spus că prin păcătuire „se aseamănă” cu Dumnezeu. Și orice păcat are la bază o înșelare a noastră de către demoni, adică o prezentare a minciunii drept „adevăr”.

Sfântul Ioannis Hrisostomos are o omilie în care a vorbit despre șarpele înălțat de Sfântul Moisis în pustie[10]. Iar șarpele acela Îl închipuia pe Hristos, Care a fost spânzurat pe Cruce[11]. Căci „tipul șarpelui…era chipul iconomiei Crucii”[12]. Iar Hristos S-a răstignit pe Cruce pentru ca să ne scape de robia demonilor și de toate minciunile lor. Și tot în această predică, Sfântul Ioannis ne spune că Treimii trebuie să I ne închinăm, pe Treime trebuie să o slăvim și pe Treime trebuie să o predicăm[13]. Pentru că așa au cugetat și Profeții, așa au propovăduit și Apostolii și așa au crezut și Mucenicii Bisericii[14]. Căci toți Sfinții L-au slăvit pe Dumnezeul treimic, pe Dumnezeul mântuirii noastre.

Iar Sfântul Ioannis Hrisostomos apără veșnicia persoanelor dumnezeiești și unitatea ființei Treimii[15], căci Treimii I se cuvine o singură închinare[16].

În sec. al 14-lea, după mărturia Sfântului Filoteos Cocchinos [Φιλόθεος Κόκκινος][17], după ce se scotea Agnețul, apoi mirida Preacuratei Stăpâne, a doua miridă a Proscomidiei era dedicată Sfintei Cruci, Puterilor Cerești, Sfinților Profeți, Apostoli, Ierarhi, Mucenici, Cuvioși și tuturor Sfinților[18].  Pentru că toți aceștia erau pomeniți într-o singură miridă și nu în 9 miride ca astăzi. Iar mirida Îngerilor și a Sfinților se punea lângă mirida Născătoarei de Dumnezeu sau în partea stângă a Agnețului și toate celelalte miride se puneau dedesubtul celei de a doua miride[19]. Căci a 3-a miridă era pentru ierarhia Bisericii și pentru cei vii, a 4-a pentru ctitorii Bisericii și pentru toți cei adormiți, iar a 5-a pentru cel care liturghisește. După care, sub Agneț, se pomeneau ca și azi vii și adormiți[20].

Și, după cum observăm, Hristos este în mijlocul lumii Sale, Născătoarea de Dumnezeu e de-a dreapta Sa, Îngerii și Sfinții sunt ai Lui și împreună cu El, iar Biserica e împreună cu Dumnezeu. Pentru că aceasta este esența Proscomidiei: că Hristos este Cel care ne mântuiește pe noi, iar Îngerii și Sfinții fac parte din Biserica Lui, pe când noi, cei ai Bisericii Sale, ne rugăm ca toți cei vii și cei adormiți să facem parte din Biserica Sfinților Lui pentru toți vecii.

Părintele Ică jr. l-a tradus pe μεταβαλὼν prin „preschimbându-le”[21], deși μεταβάλλω înseamnă a schimba. Iar la sfințirea Cinstitelor Daruri, în greacă, se spune: „Schimbându-le [cu] Duhul Tău Cel Sfânt [Μεταβαλὼν τῷ Πνεύματί Σου τῷ Ἁγίῳ]!”[22]. Căci, prin harul Duhului Sfânt, Pâinea și Vinul euharistice sunt schimbate în Trupul și Sângele Domnului. Ele devin Trupul și Sângele Lui, deși, din iconomia lui Dumnezeu, noi le vedem ca fiind aceleași și după sfințirea lor, pentru ca să ne putem împărtăși cu ele.

Sfântul Nicolaos Cabasilas [Νικόλαος Καβάσιλας][23] ne spune că „pâinea [proscomidită n.n.] nu e jertfită nici înainte de a fi fost sfințită, nici după ce a fost sfințită, ci chiar în momentul în care e sfințită, fiindcă atunci pâinea devine Însuși Trupul Domnului[24].

Iar apa fierbinte, turnată peste Sfintele Taine la Dumnezeiasca Liturghie, „e turnată…nu ca și cum atunci ar veni Duhul Sfânt peste Cinstitele Daruri, pentru că ele au primit harul dumnezeiesc în chiar momentul când au fost sfințite, ci ca să însemne modul în care Biserica a avut și are pururea parte de Duhul Sfânt: fiindcă ea are parte de El prin Mijlocitorul, Mântuitorul nostru Iisus Hristos”[25]. Pentru că Hristos e nedespărțit de Duhul și de Tatăl. Și Biserica e plină de slava Treimii.

Iar, „după sfințire[a Cinstitelor Daruri n.n.], când pe Masă zace cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos, preotul toarnă în pâinea și vinul sfințite apă fierbinte și așa se împărtășește cu ele și le dă și celorlalți, lucru care însemnează pogorârea în Biserică a Duhului Sfânt, care a avut loc atunci când s-a săvârșit iconomia lui Hristos și are loc pururea atunci când se aduce Jertfa [euharistică]”[26]. Pentru că orice Taină și Slujbă a Bisericii înseamnă o coborâre a harului Treimii în cei credincioși. Fiindcă în orice lucrare sfântă a Bisericii se regăsesc prezența și lucrarea lui Dumnezeu în cei credincioși.

Într-o scriere a lui Martin Luther din 1524[27], către primarii și consilierii de orașe din Germania, el spunea că trebuie să știm Sfânta Scriptură „atât în latină, greacă, ebraică și germană, precum și în multe alte limbi”[28].

Iar dacă pentru multele erezii și nesimțiri susținute eu îl detest pe Luther, în această problemă, a cunoașterii Scripturii în mai multe limbi – la care eu adaug și cunoașterea Sfinților Părinți, a dogmelor, a canoanelor și a cultului Bisericii în mai multe limbi, și, în primul rând, în greacă –, eu sunt prieten cu el. Și sunt prieten nu numai cu el, ci cu toți cei care pledează pentru cercetarea manuscriselor Scripturii și ale Sfinților Părinți și cu cei care editează în mod critic cărțile Bisericii. Pentru că trebuie să știm care sunt textele sursă ale credinței noastre și cum arată ele.

Denia din Marțea Mare a început cu Mirele [Νυμφίος] nostru, Cel care vine în miezul nopții [ἐν τῷ μέσῳ τῆς νυκτός][29]. Pentru că s-a preluat aici, în mod imnografic, Mt. 25, 6 și s-a înțeles că privegherea este esența parabolei celor 10 fecioare.

– Ce înseamnă însă a priveghea?

– Slujitorul pe care îl va afla priveghind [ὁ δοῦλος ὃν εὑρήσει γρηγοροῦντα][30] suntem fiecare dintre noi, cei care ne îngrijim în mod neîncetat de împlinirea voii Lui, dar și de interiorul nostru.

Pentru că uleiul din lămpi [Mt. 25, 3-4, BYZ] reprezintă slava lui Dumnezeu, pe care trebuie să o avem în noi, păstrată prin toate faptele cele bune ale evlaviei.

Și de aici înțelegem că Privegherea liturgică nu e doar o Slujbă extinsă a Bisericii, ci e un mod de a fi al creștinului ortodox.

Pentru că privegherea nu ține de noapte sau de zi, ci e o stare continuă de atenție, de încordare, de vigilență, în care lăsăm sau nu lăsăm să intre și să iasă din noi cuvinte, gânduri, sentimente, gesturi.

Privegherea e starea continuă de atenție în care ne păzim interior de atacurile demonilor, dar și triem continuu gândurile care vin în noi și ne reținem de la păcate. Pentru că privegherea e o privire în adâncul nostru, e un ochi deschis dinăuntru spre în afară, prin care ne raportăm la tot ceea ce există. Căci sufletul e cel care privește prin trupul nostru la lucrurile din jur și le înțelege valoarea în funcție de folosul duhovnicesc pe care acestea i-l aduce.

Pentru că această stare duhovnicească, în care harul lui Dumnezeu ne luminează continuu ca să înțelegem ce se petrece în noi, e cea prin care trebuie să trăim praznicele Bisericii. Pentru că bucuria sfântă a praznicelor trebuie trăită cu luciditate duhovnicească, adică în stare de priveghere sfântă. Căci, pentru a ne bucura cu sfințenie în praznicele Domnului, trebuie să ne protejăm bucuria interioară de atacurile demonilor. Iar dacă închidem porțile simțurilor și nu lăsăm ca păcatele să urce prin ele, atunci ne bucurăm împreună cu Domnul în cămara de nuntă, adică în adâncul ființei noastre.

Viața creștină e o viață de continuă priveghere [Mt. 25, 13]. E o viață eminamente eshatologică. Pentru că noi Îl așteptăm pe Domnul în stare de luciditate iubitoare, în stare de nădejde bucuroasă, în stare de credință văzătoare de Dumnezeu. Pentru că ritmul de viață al Bisericii e unul eshatologic, e unul prin care trăiește din plin racordarea ei la veșnicie, dar, în același timp, Biserica așteaptă intrarea întregului cosmos în veșnicie.

Așa că noi, creștinii ortodocși, nu putem să ne acomodăm în mod deplin cu istoria și cu lumea, în faza în care ea arată acum, pentru că noi așteptăm viața cu Dumnezeu, viața veșnică cu El, care presupune transfigurarea întregii umanități și a întregii creații. Noi așteptăm veșnicia cu Dumnezeu, o veșnicie trăită împreună cu El, întru Împărăția Lui, fapt pentru care nu ne putem limita așteptările noastre doar la viața noastră terestră de câțiva zeci de ani. Însă, în același timp, perspectiva eshatologică a vieții creștine nu pune în paranteze istoria și viața noastră în istorie, pentru că de viața de acum depinde mântuirea noastră. Ci, cu toată așteptarea noastră eshatologică, noi trăim liturgic viața de zi cu zi, simțindu-L pe Dumnezeu în toată slujirea Bisericii. Iar predicarea noastră e tot în cadru liturgic, pentru că aici, în Biserica Lui, în timp ce Îi slujim Lui, noi înțelegem tot mai deplin revelația Sa dumnezeiască dăruită Bisericii Sale. Și, înțelegând-o, crește tot mai mult în noi conștiința că trebuie să Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate.

De aceea, Liturghia Bisericii este în primul rând mulțumire adusă lui Dumnezeu. Prin tot cultul Bisericii Dumnezeul treimic e preaslăvit și mărturisit ca fiind în mijlocul creației și al Bisericii Sale. Și de la El cerem tot ajutorul și toată sfințirea și toată mântuirea noastră.

Comentând In. 1, 19-28 într-o predică a sa, Sfântul Gregorius cel Mare, Patriarhul Romei[31], spunea că „cunoașterea (scientia) este o virtute, smerenia (humilitas) însă este paznicul virtuții. [Căci]…mintea [trebuie] să se înfrâneze în tot ceea ce știe, ca nu cumva ceea ce adună virtutea cunoașterii să înlăture suflarea îngâmfării”[32].

Smerenia este paznicul virtuților, pentru că recunoaște că toate virtuțile sunt făcute împreună cu Dumnezeu și că El ne-a întărit întru toate. Smerenia nu se vede independentă față de Dumnezeu, ci dependentă de El întru toate. Îngâmfarea e mișcarea interioară a sufletului opusă smereniei. Pentru că ea verbalizează minciuna cum că noi suntem ceea ce suntem „doar prin propriile noastre puteri”.

Îngâmfarea e antropocentrică, pe când smerenia e teocentrică. Îngâmfarea se bazează pe om și Îl refuză pe Dumnezeu, pe când smerenia adună și păstrează virtuțile cu grijă, pentru că ea le consideră pe toate făcute împreună cu Dumnezeu. Și când ne considerăm și pe noi și pe toate cele ale noastre ca fiind darurile lui Dumnezeu, atunci stăm în smerenie și în reala raportare interioară față de Dumnezeu. Pentru că nu ne vedem fără El și nu admitem să fim fără El.

Iar într-o altă predică a sa, Sfântul Gregorius vorbea despre „bucuria sărbătorii lăuntrice”[33]. Căci adevărata bucurie, pe care o avem mereu cu noi, e sărbătoarea din noi înșine. Degeaba venim la Biserică și prăznuim, dacă nu prăznuim și în noi înșine! Căci privegherea continuă e și o bucurie continuă. Iar postul e și el continuu, ca și rugăciunea și facerea de bine, pentru că e o renunțare continuă la ceea ce nu ne avantajează, adică la păcate.

Iar în creșterea noastră liturgică, când înțelegem tot mai mult din cultul Bisericii, înțelegem la un moment dat că toată atmosfera din Biserică e destinată pentru ca să fie translatată în noi înșine. Pentru că în noi trebuie să se mute întreaga Biserică, cu toată slujirea ei, și noi trebuie să devenim o biserică într-o continuă slujire, într-o continuă cântare, într-o continuă doxologie, într-o continuă înțelegere a voii Lui cu noi. Numai așa noi devenim liturgici! Numai așa noi devenim priveghetori!

Ce se întâmplă atunci când aduci în casă o ramură de liliac înflorit, lalele și narcise și le pui pe toate în apă, pe masă? Ele împarfumează camera cu mirosul lor! Mirosul lor nu te lasă indiferent. Primăvara, prin intermediul florilor, intră la tine în casă. Tot la fel, fiecare virtute pe care o ajutăm să înflorească în noi, își dă parfumul ei. Fiecare virtute e unică și are parfumul ei. Dar împreună sunt o câmpie duhovnicească. Curăția interioară, citirea, privegherea, paza gândurilor, rugăciunea, milostenia, slujirea, pocăința, smerenia, umilința, iubirea, asceza sunt virtuți cu mirosul lor, cu miros propriu. Dar toate la un loc, într-un singur suflet și trup, sunt un paradis de frumusețe sfântă. Iar noi înșine ne putem personaliza paradisul interior la nesfârșit. Pentru că pe el îl putem înfrumuseța cu toate virtuțile dumnezeiești și cu toată teologia dumnezeiască a Bisericii.  Și când vorbim din inima noastră oamenilor, tot acest paradis duhovnicesc se revarsă prin buzele, prin fața, prin tot trupul nostru în afară și îi înfrumusețează pe oameni.

Căci așa cum păcatele din noi îi urâțesc pe oameni, tot la fel virtuțile noastre îi luminează și îi fac să fie verticali în viața lor. Pentru că atunci când îl întâlnești pe un om al lui Dumnezeu, Îl întâlnești pe El în acesta și Dumnezeu ne învață prin oamenii Săi cum să ne iubim unii pe alții. Pentru că iubirea duhovnicească nu este doar „un cuvânt” vehiculat în mediile teologice și bisericești, ci e o faptă personală, una care îi îmbrățișează pe oameni și îi face și pe ei iubire curată și sfântă. Căci iubirea dumnezeiască e ca un soare care încălzește și luminează și, în același timp, îl atrage cu totul pe om spre urmarea lui. Și cei care ne lăsăm convinși de iubirea lui Dumnezeu și o vedem în oamenii Lui, dorim această iubire nespus de mult, pentru că ea este adevărata relație între oameni și viața oamenilor. Căci fără iubirea lui Dumnezeu noi nu cunoaștem ce este cu adevărat viața și cât de mare împlinire interioară putem trăi aici, pe pământ.

Însă iubirea lui Dumnezeu L-a urcat pe El pe Cruce, pentru ca să ne vindece de păcatele noastre. Și Crucea e cea mai mare declarație de dragoste a lui Dumnezeu pentru tot omul care vine în lume. Pentru că El ne-a arătat cum și cât trebuie să iubim oamenii: până la a ne jertfi pentru ei. De ce? „[Căci] mai mare dragoste [decât] aceasta nimeni [nu] are, ca cineva să[-și] pună sufletul lui pentru prietenii lui” [In. 15, 13, BYZ].

Dar cel care se curățește mereu de patimi se aduce și el jertfă bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, atât Cuviosul, cât și Mucenicul Bisericii se jertfesc lui Dumnezeu, pentru că ambii renunță la ei înșiși pentru Dumnezeu. Ei sunt morți pentru lume și pentru ei înșiși, pentru că se dăruie lui Dumnezeu. Iar în dăruirea lor lui Dumnezeu stă însăși viața lor, viața lor veșnică, viața ca veșnică existență împreună cu Dumnezeu.

Însă Căsătoria nu e mai puțin jertfă și dăruire adusă lui Dumnezeu. Pentru că soții învață să se iubească reciproc și, în același timp, să Îl iubească pe Dumnezeu prin toată viața lor împreună. Căsătoria, ca și Monahismul, sunt moduri de existență dimpreună cu Dumnezeu. Și în ambele moduri de viețuire ortodoxă, omul învață că primește pe cât se dăruie și este, pe cât se nevoiește să se curățească pe sine însuși.

Aducem flori la Biserică? Atunci să ne facem și noi flori ale lui Dumnezeu! Aducem ouă roșii la Biserică? Atunci să ne umplem și noi de nevoința care ne omoară patimile și ne învie la viața veșnică! Pentru că oul înroșit ne arată că Hristos a murit pentru noi, dar, în același timp, că oul are viață în el însuși și el este asemenea grâului pus în pământ, care va răsări. Căci Hristosul iubirii noastre a murit pentru noi, S-a pogorât în Iad pentru ca să deschidă Raiul cu Sfinții Lui scoși din Iad, și a înviat a 3-a zi ca un Biruitor, pentru ca să ne arate că viața creștină e biruință veșnică a păcatului și a morții.

Căci viața veșnică e viață fără de moarte, e viața cu Dumnezeu, Care a învins tot păcatul în umanitatea Sa cea asumată pentru noi, dar ne ajută să îl biruim și în noi înșine. De aceea, viața creștină e o bucurie ascetică, e plânsul care ne bucură, e durerea care ne înviază, e fericirea care nu se va lua de la noi.

Să ne nevoim cu nădejde, iubiții mei, căci Paștiul nostru e viu și e veșnic! Și El ne va ridica din moarte pe toți, la viața Lui cea veșnică, pe toți cei care credem întru El și Îi slujim Lui până la sfârșit. Amin!


[1] Începută în Lunea Mare, pe 10 aprilie 2017, zi cu mult soare. 19 grade la ora 15.00. Și terminată în Marțea Mare, la ora 11. 57. Erau 20 de grade la ora 11.00.

[2] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Ambrose.

[3] Idem: https://en.wikipedia.org/wiki/Mediolanum.

[4] PL 16, col. 1986. În comentariul său la Cântarea Cântărilor.

[5] Forma de Ac. a cuvântului apare în In. 10, 6, BYZ. Iar παροιμία [parimia]/ parimie înseamnă proverb, ghicitoare, alegorie, cf. Friberg Greek Lexicon, 21.031, apud BW 10.

[6] Eva Șimon, Spirit civic vs. spirit de turmă, 2 octombrie 2015, cf. http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/analize-interviuri/19169-eva-imon-spirit-civic-vs-spirit-de-turm.html.

[7] PG 31, col. 1452/ Sfântul Vasile cel Mare, Omilii inedite & Două cuvinte despre Botez, trad. din lb. gr. veche, studiu introd. și note de Ierom. Lavrentie Carp, Ed. Doxologia, Iași, 2012, p. 55. [8] PG 31, col. 1456/ Idem, p. 58. [9] Ibidem/ Ibidem.

[10] E publicată în PG 56, col. 499-516. [11] PG 56, col. 501. [12] PG 56, col. 503. [13] PG 56, col. 508. [14] Ibidem. [15] PG 56, col. 510. [16] PG 56, col. 511-512.

[17] A se vedea: https://de.wikipedia.org/wiki/Philotheos_Kokkinos.

[18] Sfântul Nicolae Cabasila, Explicări la Dumnezeiasca Liturghie. Scrieri II, cu studiu introd. și trad. de Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2014, p. 202-203. [19] Idem, p. 203. [20] Idem, p. 203-204. [21] Idem, p. 220.

[22] Cf. http://glt.goarch.org/texts/Oro/Sun_Liturgy.html.

[23] A se vedea: https://en.wikipedia.org/wiki/Nicholas_Kabasilas.

[24] Sfântul Nicolae Cabasila, Explicări la Dumnezeiasca Liturghie. Scrieri II, op. cit., p. 235-236. [25] Idem, p. 236-237. [26] Idem, p. 238.

[27] Luther a murit pe 18 februarie 1546. Iar această scriere a scris-o cu 22 de ani înainte să moară. El a murit la 63 de ani, cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Martin_Luther.

[28] Martin Luther, Scrieri, vol. II, traducere și note de Petru Forna, prefață și introduceri de Daniel Zikeli, Ed. Logos, Cluj-Napoca, 20016, p. 240.

[29] Triodul, ed. BOR 1986, p. 475/ În limba greacă, textul se regăsește aici: http://glt.goarch.org/texts/Tri/t05.html. [30] Ibidem/ Ibidem.

[31] A se vedea: https://ro.wikipedia.org/wiki/Papa_Grigore_I_cel_Mare.

[32] Sf. Grigorie cel Mare, Omiliile a VII-a și a XIV-a la Evanghelia după Ioan, cu introd. și trad. din lb. lat. și note de Isabela Stoian, în rev. Studii teologice, seria a III-a, anul X, nr. 2, aprilie-iunie, 2014, București, p. 262. [33] Idem, p. 268.

Reîntoarcere la Nichita [87]

Și pentru că l-am menționat mai devreme pe Cantemir, reamintesc ceea ce spuneam altădată[1], anume că

„Nichita Stănescu s-ar fi putut inspira și  din «vatologhiia poeticească» concepută de Cantemir, scriind poeme în stilul afirmațiilor silogistice sau al definițiilor părut simple ale Istoriei ieroglifice, însă cu bătaie filosofică lungă:

«Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă».

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

«Pasirea să oaă,
oaăle sint a pasirii.
Struțul să oaă,
oaă are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.»

Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:

«Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire…».

Nichita redescoperă sau împrumută, așadar, stilul poetico-filosofic, sentențial-aforistic, pentru a caracteriza cuvintele:

Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre[2] ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…

(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei)

«Ele înde ele» este o expresie pe care a folosit-o Cantemir, în DivanulCeriurile povestesc slava lui Dumnezeu (Psalm 18, sh. 1). Și eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău făcătoriul și ziditoriul ei a cunoaște învață»[3]) și Eminescu în Scrisoarea IV (O, ascultă numa-ncoace,/ Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-nde ele).

Probabil că lui Nichita nu i-a scăpat corespondența între Eminescu și Cantemir…

Însă aceeași strategie poetică, despre care vorbeam, o utilizează Nichita și pentru a defini…bărbatul:

Bărbatul este un animal indirect.
Gingaș sufletul lui
de neînțeles este.
Umbra unei frunze o ține în brațe,
frunza nu, frunza nu.
Fuga unui iepure o ține pe câmp,
iepurele nu, iepurele nu…

(A pierde tot ce se poate pierde, vol. Epica magna)”

Dar găsim, tot în acest volum, și un poem care se intitulează Învățăturile cuiva către fiul său, care nu reprezintă pastișarea Învățăturilor lui Neagoe Basarab, ci dimpotrivă, Nichita îi imită stilul (sfaturi sortate pe teme) pentru a înfățișa o adunare de sentințe și de învățături, la propriu, pe care poetul le lasă moștenire urmașului său în ale poeziei:

I

Dragule, caută și te însoțește ca să nu rămâi prea singur.
Vei vedea și tu, atunci când vei iubi, cine îți va fi soața,
așa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi,
vede care îi este umbra.

Pe timp de durere, lasă-te singur ție.
Și cerul se acoperă cu nori când plouă.
Numai când ninge, ninsoarea e umbra de la stele.
Dar atunci, dragule, e foarte frig și chiar ceea ce este
frumos vederii poate să țină loc de cămașă.

II

Dacă ți-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuți
în libera vedere a altora.
Pândește și tu sărbătorile.
Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl
mănâncă, în talgere de aur, pe cel învins.

Fii atent: tot ceea ce există are o sărbătoare a sa.
Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce
există unde să se sărbătorească pe sine.

Fii cuviincios și vei fi invitat și tu la masă.
E bine să fii invitatul caprelor.
E și mai bine să fii invitatul cailor.
Dacă-ți este foame, și ești în stare să vorbești
cu dreptate și leneș, ai putea să fii invitatul pietrelor
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar fi să poți să fii mosafirul
Zeului.

III

Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul
tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu un sărut
sau cu un urlet, cine ești, tu nu-i răspunde pentru că nu
știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă în-
grozitoarea întrebare „cine ești?” te întreabă cu gând
ascuns ca să te piardă.
Te întreabă cu gând de batjocură și smintit că ai putea
să știi cine ești și să-i răspunzi cine ești;
și răspunzându-i cine ești tu, dragule, să-l faci pe
el să se prăpădească de un venin râzând și de o înălțime
străină.
Și în hohote, – cine ești, știindu-te, să nu mai poți să fii.
Deci taci din gură când nu ai ce spune!

IV

Stând pe lângă foc, de vei simți un oarecare lucru, un
fel de sorbitură că te mișcă și te trage din loc;
dacă te cade o încetinire de zile;
și dacă fierbințeala mare ți se arată ca și cum te-ai
vedea pe tine însuți de la o depărtare arsă;
dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătorește
cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai
putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezești
și mâine;
dacă tăierea și scoaterea mațelor mielului te doare
în pântecele tău numai gândind-o că se întâmplă;
dacă ruperea stelei în două și ruperea cifrei unu în șapte
îți străbat creierul cu sfâșietoare lumină;
dacă taina sfântă a trădării te cumpără
pe un ochi triunghiular în frunte;
dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos
cu jugulara ruptă;
dacă nu-ți smulgi ochii tu însuți înfiorat de vedere;
dacă nu-ți astupi urechile cu două stele;
dacă refuzi jertfa de un miros plăcut,
dragule,
lasă-te prădat de melancolie
și lasă-te
jefuit de tristețe.
Stai tu melancolic, dragule,
stai tu melancolic.
Melancolia nu se petrece și nu se mișcă,
melancolia se stă.
Stai tu.

V

Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci.
Ce am trăit eu, – prea mult este
așa că-ți ajunge și ție
să ai de dat
în stânga și în dreapta.

Nu mă întreba pentru că nu știu să-ți spun
nimic despre stânga soarelui
și nimic despre dreapta lunii.

Dragule, așează-te și tu cum poți mai bine
cu spinarea pe o oră mai fericită.
Ce crezi tu că ți-e dreapta?
Dacă ești în stare să-i poruncești
ea chiar îți va fi dreapta.
Stânga, pe dânsa, trebuie numai să o iubești.
Ea ești chiar tu și dacă o iubești
te va sluji ca o roabă.

VI

Despre fericire, dragule, nu pot să-ți spun decât
foarte puține cuvinte,
bunăoară:
cel mai miraculos fapt al existenței
este faptul că este.
De aceea,
dorința fierbinte de a fi fericit
este legitimă și miraculoasă.

Ar fi absurd ca existența să fie absurdă.
Caută, dragule, să fii fericit
cât timp ești tu de față,
cât timp vei avea față;
ferește-te vreodată să porți mască;
nenorocul te recunoaște
chiar înainte de a te naște.

VII

Dormi cât mai puțin cu putință,
visează cât mai mult cu putință.

VIII

Ceea ce există, este.
Frumos lucește masculul
din neputința de a naște.
Dacă nu poți luci, dragule, cântă.
Dacă nu poți cânta, dragule,
varsă sânge.
De născut, dragule, naște numai cosmosul.
Caută și fă rost de scutece, dragule!

IX

Nu te grăbi să alergi.
Stai locului!
Chiar și miezul fierului
curge leneș prin lăuntrul fierului.

Uită-te la fier și aseamănă-te lui.

X

Și acum, dragule, am să te învăț
ce trebuie să faci
când n-ai să mai poți să fii.

Spală-te și curățește-te!
Păsării Phoenix nu-i plac
hoiturile și murdăriile!

Dragule, nu mă uita
ca să nu te uite,
la rândul tău, alții.

Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău
să-mi fie lespede.

Spune, când spui sunt,
cu gândul dus la mine.

Eu te-am născut pe tine, dragule.
Renaște-mă tu.

Încă din primele secole creștine, străvechiul mit al păsării Phoenix a fost reconvertit în simbol al învierii.

Acest testament poetic este scris pentru cel care trebuia să-i fie urmaș în cele ale poeziei, spirit afin și congenial. El credea cu tărie că va avea un astfel de succesor. Undeva, i-a și schițat portretul…


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/26/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-3/.

Articolul acesta a intrat, revăzut și adăugit, în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 209-235, cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[2] A se remarca inclusiv aceste „pre” arhaic, în loc de „pe”, care ne îndreptățește bănuiala.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, Ed. Minerva, București, 1990, p. 71.

Cum este Iadul și cum este sufletul…

Pe 28 martie, în Viețile Sfinților, există și o Povestire despre ostașul Taxiot, care a înviat din morți. De aici aflăm despre un bărbat din Cartagina Africii, care a trăit în păcate, dar apoi s-a pocăit. Însă iarăși a căzut în desfrânare, a murit și a fost dus în Iad, unde a stat câteva ore și apoi a fost înviat de Dumnezeu pentru a se pocăi și pentru acel din urmă păcat al lui.

Iar el, după ce a înviat, trăind încă 40 de zile și pocăindu-se, a relatat succint cum arată Iadul: „desfăcându-se pământul, m-am pogorât, fiind purtat prin niște intrări înguste și prin oarecare crăpături strâmte și necurate, până la cele mai dedesubt temnițe ale Iadului, unde sufletele păcătoșilor sunt încuiate în întunericul cel veșnic și unde nu este viață oamenilor, ci muncă veșnică și plâns nemângâiat și nespusă scrâșnire a dinților”[1].

Iar când Îngerii i-au scos sufletul din Iad și l-au readus la trupul lui, i-au spus: „Nu se poate să te pocăiești, decât numai cu trupul cu care ai greșit”. Atunci „am văzut sufleteasca mea fire ca un mărgăritar strălucind, iar trupul cel mort era ca niște tină neagră și mă îngrețoșam să intru în el”[2].

De unde înțelegem că sufletul e legat de trupul lui, cu care a făcut fapte bune sau a păcătuit, iar pocăința o poate face numai omul integral, trup și suflet, și nu o poate face sufletul separat.

Sufletul e în strânsă legătură cu trupul lui, care va învia la Judecata de obște și împreună cu care va moșteni fie Raiul, fie Iadul, după faptele omului.

Dar înțelegem și că firea sufletului, așa cum a zidit-o Dumnezeu, este bună și frumoasă în veci. Însă acest lucru nu îl salvează pe om de la întunericul cel veșnic, nici nu îi aduce vreo ușurare în Iad, dacă el nu vrea să creadă și să se pocăiască pentru păcatele sale.


[1] Viețile Sfinților pe luna martie, Ed. Episcopiei Romanului și Hușilor, 1995, p. 403-404.

[2] Idem, p. 404.

Powered by WordPress & Theme by Anders Norén