Și pentru că l-am menționat mai devreme pe Cantemir, reamintesc ceea ce spuneam altădată[1], anume că

„Nichita Stănescu s-ar fi putut inspira și  din «vatologhiia poeticească» concepută de Cantemir, scriind poeme în stilul afirmațiilor silogistice sau al definițiilor părut simple ale Istoriei ieroglifice, însă cu bătaie filosofică lungă:

«Pasire ieste Strutocamila,
pasire ieste;
și iarăși dzic:
pasire ieste Strutocamila,
dihaniia aceasta,
Strutocamila,
ieste pasire.
Pasirea aceasta
și dihaniia aceasta
ieste Strutocamilă».

Apoi iarășile
hotarăle loghicești
în sine înturna,
dzicând:

«Pasirea să oaă,
oaăle sint a pasirii.
Struțul să oaă,
oaă are Struțul.

Iată dară că pasire
ieste Struțul.»

Apoi iarăși ca dintâi,
numai într-altă formă
siloghizmul înturna:

«Pasirea are pene,
Strutocamila are pene.
Iată dară
că Strutocamila ieste pasire…».

Nichita redescoperă sau împrumută, așadar, stilul poetico-filosofic, sentențial-aforistic, pentru a caracteriza cuvintele:

Cuvintele, lașele,
ele singure se ucid pre[2] ele,
numai ele se pot nega
pe ele însele,
numai ele, neliniștitele,
se neagă tot timpul unele pe altele,
se ucid
numai înde ele, pentru dreptul
întâiului născut,
tot timpul și tot lucrul,
unele
pe altele.

Niciodată un copac
n-a ucis un copac, –
Niciodată o piatră
n-a depus împotriva pietrei
mărturie.

Numai numele copacului ucide
Numele copacului
Numai numele pietrei
Ucide, depunând mărturie
Despre numele pietrei…

(Împotriva cuvintelor, vol. Laus Ptolemaei)

«Ele înde ele» este o expresie pe care a folosit-o Cantemir, în DivanulCeriurile povestesc slava lui Dumnezeu (Psalm 18, sh. 1). Și eale înde eale, una pre alta, pre Dumnădzău făcătoriul și ziditoriul ei a cunoaște învață»[3]) și Eminescu în Scrisoarea IV (O, ascultă numa-ncoace,/ Cum la vorbă mii de valuri stau cu stelele proroace!/ Codrii negri aiurează și izvoarele-i albastre/ Povestesc ele-nde ele).

Probabil că lui Nichita nu i-a scăpat corespondența între Eminescu și Cantemir…

Însă aceeași strategie poetică, despre care vorbeam, o utilizează Nichita și pentru a defini…bărbatul:

Bărbatul este un animal indirect.
Gingaș sufletul lui
de neînțeles este.
Umbra unei frunze o ține în brațe,
frunza nu, frunza nu.
Fuga unui iepure o ține pe câmp,
iepurele nu, iepurele nu…

(A pierde tot ce se poate pierde, vol. Epica magna)”

Dar găsim, tot în acest volum, și un poem care se intitulează Învățăturile cuiva către fiul său, care nu reprezintă pastișarea Învățăturilor lui Neagoe Basarab, ci dimpotrivă, Nichita îi imită stilul (sfaturi sortate pe teme) pentru a înfățișa o adunare de sentințe și de învățături, la propriu, pe care poetul le lasă moștenire urmașului său în ale poeziei:

I

Dragule, caută și te însoțește ca să nu rămâi prea singur.
Vei vedea și tu, atunci când vei iubi, cine îți va fi soața,
așa cum arborele cel mare, pe timpul soarelui în toi,
vede care îi este umbra.

Pe timp de durere, lasă-te singur ție.
Și cerul se acoperă cu nori când plouă.
Numai când ninge, ninsoarea e umbra de la stele.
Dar atunci, dragule, e foarte frig și chiar ceea ce este
frumos vederii poate să țină loc de cămașă.

II

Dacă ți-e foame, caută să nu te mănânci pe tine însuți
în libera vedere a altora.
Pândește și tu sărbătorile.
Orice sărbătoare este masa pe care cel care a învins îl
mănâncă, în talgere de aur, pe cel învins.

Fii atent: tot ceea ce există are o sărbătoare a sa.
Iar tot ceea ce există aproape că nu are loc de ceea ce
există unde să se sărbătorească pe sine.

Fii cuviincios și vei fi invitat și tu la masă.
E bine să fii invitatul caprelor.
E și mai bine să fii invitatul cailor.
Dacă-ți este foame, și ești în stare să vorbești
cu dreptate și leneș, ai putea să fii invitatul pietrelor
la masa tăcerii de piatră.
Dar cel mai bine ar fi să poți să fii mosafirul
Zeului.

III

Dragule, dacă te oprește oricine altcineva din mersul
tău, sau din somnul tău, ca să te întrebe, cu un sărut
sau cu un urlet, cine ești, tu nu-i răspunde pentru că nu
știi cine ești și pentru că cel ce te întreabă în-
grozitoarea întrebare „cine ești?” te întreabă cu gând
ascuns ca să te piardă.
Te întreabă cu gând de batjocură și smintit că ai putea
să știi cine ești și să-i răspunzi cine ești;
și răspunzându-i cine ești tu, dragule, să-l faci pe
el să se prăpădească de un venin râzând și de o înălțime
străină.
Și în hohote, – cine ești, știindu-te, să nu mai poți să fii.
Deci taci din gură când nu ai ce spune!

IV

Stând pe lângă foc, de vei simți un oarecare lucru, un
fel de sorbitură că te mișcă și te trage din loc;
dacă te cade o încetinire de zile;
și dacă fierbințeala mare ți se arată ca și cum te-ai
vedea pe tine însuți de la o depărtare arsă;
dacă o spaimă moale cu coarne de melc te călătorește
cu dureroasă atingere prin mădularele trupului că ai
putea după somn, aidoma zilei de ieri, să te trezești
și mâine;
dacă tăierea și scoaterea mațelor mielului te doare
în pântecele tău numai gândind-o că se întâmplă;
dacă ruperea stelei în două și ruperea cifrei unu în șapte
îți străbat creierul cu sfâșietoare lumină;
dacă taina sfântă a trădării te cumpără
pe un ochi triunghiular în frunte;
dacă limbii tale i se face gust de Făt-Frumos
cu jugulara ruptă;
dacă nu-ți smulgi ochii tu însuți înfiorat de vedere;
dacă nu-ți astupi urechile cu două stele;
dacă refuzi jertfa de un miros plăcut,
dragule,
lasă-te prădat de melancolie
și lasă-te
jefuit de tristețe.
Stai tu melancolic, dragule,
stai tu melancolic.
Melancolia nu se petrece și nu se mișcă,
melancolia se stă.
Stai tu.

V

Ce n-am făcut eu, măcar tu să faci.
Ce am trăit eu, – prea mult este
așa că-ți ajunge și ție
să ai de dat
în stânga și în dreapta.

Nu mă întreba pentru că nu știu să-ți spun
nimic despre stânga soarelui
și nimic despre dreapta lunii.

Dragule, așează-te și tu cum poți mai bine
cu spinarea pe o oră mai fericită.
Ce crezi tu că ți-e dreapta?
Dacă ești în stare să-i poruncești
ea chiar îți va fi dreapta.
Stânga, pe dânsa, trebuie numai să o iubești.
Ea ești chiar tu și dacă o iubești
te va sluji ca o roabă.

VI

Despre fericire, dragule, nu pot să-ți spun decât
foarte puține cuvinte,
bunăoară:
cel mai miraculos fapt al existenței
este faptul că este.
De aceea,
dorința fierbinte de a fi fericit
este legitimă și miraculoasă.

Ar fi absurd ca existența să fie absurdă.
Caută, dragule, să fii fericit
cât timp ești tu de față,
cât timp vei avea față;
ferește-te vreodată să porți mască;
nenorocul te recunoaște
chiar înainte de a te naște.

VII

Dormi cât mai puțin cu putință,
visează cât mai mult cu putință.

VIII

Ceea ce există, este.
Frumos lucește masculul
din neputința de a naște.
Dacă nu poți luci, dragule, cântă.
Dacă nu poți cânta, dragule,
varsă sânge.
De născut, dragule, naște numai cosmosul.
Caută și fă rost de scutece, dragule!

IX

Nu te grăbi să alergi.
Stai locului!
Chiar și miezul fierului
curge leneș prin lăuntrul fierului.

Uită-te la fier și aseamănă-te lui.

X

Și acum, dragule, am să te învăț
ce trebuie să faci
când n-ai să mai poți să fii.

Spală-te și curățește-te!
Păsării Phoenix nu-i plac
hoiturile și murdăriile!

Dragule, nu mă uita
ca să nu te uite,
la rândul tău, alții.

Dragule, lasă măcar un cuvânt de-al tău
să-mi fie lespede.

Spune, când spui sunt,
cu gândul dus la mine.

Eu te-am născut pe tine, dragule.
Renaște-mă tu.

Încă din primele secole creștine, străvechiul mit al păsării Phoenix a fost reconvertit în simbol al învierii.

Acest testament poetic este scris pentru cel care trebuia să-i fie urmaș în cele ale poeziei, spirit afin și congenial. El credea cu tărie că va avea un astfel de succesor. Undeva, i-a și schițat portretul…


[1] Aici: http://www.teologiepentruazi.ro/2013/02/26/posteritatea-literara-a-lui-dimitrie-cantemir-3/.

Articolul acesta a intrat, revăzut și adăugit, în cartea mea, Studii literare, vol. I, Teologie pentru azi, București, 2014, p. 209-235, cfhttp://www.teologiepentruazi.ro/2014/06/29/studii-literare-vol-1/.

[2] A se remarca inclusiv aceste „pre” arhaic, în loc de „pe”, care ne îndreptățește bănuiala.

[3] Dimitrie Cantemir, Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, Ed. Minerva, București, 1990, p. 71.

Did you like this? Share it: